Cuvantarea de ramas bun a lui Hristos

Cuvantarea de ramas bun a lui Hristos Mareste imaginea.

Cuvantarea de ramas bun a lui Hristos

Dupa instituirea Noului Legamant, Iisus impreuna cu ucenicii au cantat "cantari de lauda", asa cum atesta atat Marcu cat si Matei (14, 26, respectiv 26, 30). Prezenta cantarii lor subliniaza solemnitatea consacrarii indeplinite cu putin inainte si pun in lumina caracterul liturgic al ceremoniei.

Indata dupa aceasta, Domnul adreseaza apostolilor un lung cuvant de ramas bun, menit sa le descopere taine ramase necunoscute lor pana atunci, pe care numai dupa spalarea picioarelor si impartasirea cu Sfanta Euharistie le puteau primi. Cuvantarea de mai sus nu a fost consemnata decat de Sfantul Ioan, in a carui Evanghelie ocupa un spatiu exceptional de extins, respectiv patru capitole (14-17).

Este probabil ca prima parte a acestei cuvantari a fost rostita tot in foisorul unde avusese loc Sfanta Cina. Se pare insa - si aceasta este parerea celor mai multi exegeti, printre care si Lagrange - ca Domnul nu a ramas, in tot timpul cat a vorbit ucenicilor, in aceeasi incapere.

Cuvintele care incheie capitolul 14: "Sculati-va, sa mergem de aici." (Ioan 14, 31) justifica ipoteza ca, dupa ce le-a facut primele descoperiri, Mantuitorul a iesit impreuna cu apostolii, indreptandu-Se spre paraul Cedron.

Rugaciunea sacerdotala care incheie aceasta cuvantare de ramas bun pare sa fi fost inaltata, dupa unele indicii, sub cerul liber. Este deci de presupus ca, dupa ce vor fi parasit cenaclul, Domnul si ucenicii Sai se vor fi oprit intr-un loc adapostit din preajma Cedronului, unde El va fi continuat sa le vorbeasca.

Numai dupa inaltarea ultimei rugaciuni, care incununeaza aceasta cuvantare, vor fi trecut ei Cedronul spre a merge in gradina Ghetsimani, asa cum marturiseste tot Ioan (18, 1). De altfel, si din Evangheliile dupa Matei si Marcu, unde cuvantarea de ramas bun lipseste, rezulta ca pe drumul de la cenaclu spre Ghetsimani Domnul le-a vorbit ucenicilor si le-a facut unele descoperiri (Matei 26, 30-36, Marcu 14, 26-32).

Indiferent insa de locul unde a fost rostita, aceasta cuvantare constituie un tot, cuprinzand cele mai tainice destainuiri facute de Domnul apostolilor inainte de marea despartire. Ea izvoraste din dragostea Sa nemarginita fata de ucenicii Sai, pentru care tremura la gandul incercarilor ce ii asteapta si din dorinta de a-i cruta, pe cat va fi cu putinta, de ispite si de dezamagiri pentru vremea cand vor ramane singuri. De aceea Isi incepe vorbirea cu cuvintele: ,,sa nu se tulbure inima voastra; credeti in Dumnezeu, credeti si in Mine" (Ioan 14, 1).

Cuvintele lui Iisus nu au fost insa rostite numai pentru ucenici, ci si pentru toti aceia care vor crede in Evanghelie, caci ele descopera credinciosilor din toate timpurile cele mai de seama taine cu privire la relatiile inefabile dintre Persoanele Sfintei Treimi, precum si la viata harica. In ultimul an al propovaduirii Sale, Domnul dezvaluise cate ceva din misterul de nepatruns al legaturii dintre Fiul si Tatal, vorbind in mod indirect si acoperit si de impreuna-lucrarea Sa cu Duhul.

De data aceasta, toata cuvantarea va fi axata pe descoperirea misiunii Sfantului Duh. Dat fiind ca Duhul Sfant este Persoana divina care da omului posibilitatea sa intre in comuniune cu intreaga Sfanta Treime, staruind asupra apropiatei veniri a Paracletului, Iisus va incerca sa dezvaluie ucenicilor cate ceva din taina de nepatruns a vietii trinitare.

Daca in aceasta ultima seara lucrarea Sfantului Duh se afla in centrul celor graite de Iisus, scopul imediat al cuvintelor Sale este de a-i mangaia pe ucenicii apasati de gandul despartirii si de perspectiva de a ramane singuri in mijlocul unei lumi ostile. Prin tot ce le va descoperi acum, inclusiv cele mai tainice invataturi cu privire la Sfanta Treime, Domnul urmareste sa sporeasca credinta apostolilor, spre a-i face sa inteleaga ca de acum inainte ei nu vor mai fi niciodata singuri. Aceste cuvinte de imbarbatare sunt valabile nu numai pentru apostoli, ci pentru credinciosii de pretutindeni care vor primi cuvantul Evangheliei.

Dupa ce, dintru inceput, i-a prevenit pe ucenici sa nu se tulbure, pastrand credinta in suflete, Iisus le vesteste: "In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt. Iar de nu, v-as fi spus. Ma duc sa va gatesc loc. Si daca Ma voi duce si va voi gati loc, iarasi voi veni si va voi lua la Mine, ca sa fiti si voi unde sunt Eu." (Ioan 14, 2-3).

Sfantul Chiril spune ca, prin inaltarea firii Sale omenesti la dreapta Tatalui, Hristos a deschis oamenilor portile cerului.

Cat priveste fagaduiala de a Se reintoarce spre a-i lua cu Sine pe ucenici, unii comentatori cred ca Iisus Se refera la a doua Sa venire, iar altii, la prezenta Lui alaturi de fiecare dintre ucenici in clipa iesirii acestora din viata. S-a mai subliniat ca intre aceste doua momente, respectiv Parusia si sfarsitul obstesc al fiecarui om, exista o perfecta analogie. In aceasta perspectiva, credem ca cele doua interpretari sunt indreptatite, deoarece cuvintele lui Iisus pot fi intelese numai daca se tine seama de ambele talmaciri.

Afirmatia ca in casa Tatalui "multe locasuri sunt" este susceptibila de multiple comentarii. Dupa cum nu exista numai o cale, ci o infinitate de modalitati prin care omul se poate apropia de Imparatie, tot astfel si in cer se vor afla nenumarate trepte de pe care alesii se vor bucura, fiecare pe potriva sa, de prezenta divina.

Este o mare mangaiere gandul ca, in lumea de dincolo, sufletele cele mai diferite in ceea ce priveste darurile si modul in care au inteles sa-L slujeasca pe Hristos vor gasi locas pe masura lor. Domnul subliniaza ca, daca nu ar fi fost astfel, El i-ar fi prevenit pe apostoli: "V-as fi spus". Cu alte cuvinte, El i-ar fi vestit pe ucenici daca intrarea in Imparatie ar fi fost ingradita de unele principii limitative. Pentru cei ce cred in Hristos si Ii urmeaza poruncile exista deci o libertate nelimitata in ce priveste modul de atingere a desavarsirii.

Vorbind de plecarea Sa, Iisus adaugase: "Si unde Ma duc Eu, voi stiti si stiti si calea" (14, 4), afirmatie care il nedumereste pe Toma, apostolul plin de un bun-simt robust si foarte pamantesc si, de aceea, mai putin apt sa inteleaga tainele suprafiresti.

Acesta, tulburat de tot ce auzise, Il intreaba: "Doamne, nu stim unde Te duci; si cum putem sti calea?" (14, 5), intrebare ce pricinuieste un raspuns menit sa arunce noi lumini asupra tainei Dumnezeului intrupat: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine" (14, 6). Nici un alt profet nu a marturisit asemenea lucruri despre sine. La intrebarea lui Toma, ca si in atatea alte randuri, Iisus nu face o expunere cu caracter logic, nu enunta precepte de natura a contura o morala, ci Se identifica pe Sine cu calea: "Eu sunt calea". Orice motivatie cu caracter discursiv este eliminata, spre a face loc unei marturisiri de ordin existential.

Crestinismul nu se reduce, asa cum s-a mai subliniat, la o morala, ci constituie o experienta de viata cu caracter inefabil; de aceea, spre a deveni ucenic nu se cere aderarea la anumite principii, ci intrarea in comu-niune cu Hristos, pentru a primi harul care Il uneste pe cel ce crede cu toate Persoanele Sfintei Treimi. Unirea cu Hristos - si, prin EI, cu Duhul Sfant - este singura cale pe care muritorii se pot apropia de Tatal ceresc.

Asupra identificarii lui Iisus cu adevarul - identificare de o insemnatate covarsitoare - s-a mai insistat. Hristos este adevarul intrupat, deoarece in fiinta Sa s-a concentrat tot adevarul privind sensurile definitorii ale creatiei si ale destinului uman, El fiind, dupa cuvantul evanghelistului, "plin de dar si de adevar" (Ioan 1, 14).

S-a mai subliniat ca intre har si adevar exista o relatie indisolubila. Sfantul Ioan a aratat, in prologul Evangheliei sale, ca harul si adevarul au venit prin Hristos (1, 17). Lucrul pare evident, daca se tine seama de faptul ca Hristos, fiind adevarul ipostaziat si izvorul adevarului, impartaseste celor ce intra in comuniune cu El energii harice, menite sa-i puna in posesia adevarului. De aceea in afara de Hristos nu exista adevar deplin, ci numai adevaruri partiale si subrede, ce se pot preface oricand in tot atatea erori.

Fiind adevarul in sine, Hristos descopera oamenilor adevarul, asa cum ii va arata lui Pilat: "Eu spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar; oricine este din adevar asculta glasul Meu" (Ioan 18, 37).

Daca din fiinta Sa emana energii ce-i pun pe adeptii Lui in contact nemijlocit cu adevarul, cuvantul lui Iisus, expresia dumnezeirii Celui ce-l rosteste, este de asemenea, dupa cum s-a mai aratat, mijloc de transmitere a adevarului in vederea deschiderii inimilor. Cuvantul lui Hristos, fixat in scris, asa cum apare in Evanghelii, are aceeasi insusire de a transmite adevarul, in vederea mantuirii celor ce il primesc.

Iisus afirma despre Sine ca Se identifica nu numai cu adevarul, ci si cu viata. In Fiul Tatalui se afla concentrata viata divina, pe care o impartaseste celor ce cred in El si in cuvantul Sau, daruindu-le astfel viata vesnica, dupa cum aratase cu un an mai devreme: "Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (Ioan 5, 24).

Sfantul Ioan Evanghelistul va marturisi, de asemenea, in prima sa epistola: "Dumnezeu ne-a dat viata vesnica si aceasta viata este in Fiul Sau. Cel ce are pe Fiul are viata" (I Ioan 5, 11-12).

Prin jertfa Sa liber consimtita, Iisus il va rascumpara pe omul cazut si ii va darui, in vederea mantuirii, sfant trupul Sau, pe care El Insusi il va numi "painea vietii". In Apocalipsa se spune, de asemenea, ca apa vietii izvoraste din tronul lui Dumnezeu si al Mielului (22, 1), caci Mielul, in virtutea Jertfei Sale, daruieste viata vesnica alesilor. Odinioara, la Capernaum, vorbind de intruparea Sa, Iisus spusese: "Caci painea lui Dumnezeu este cea care se coboara din cer si care da viata lumii" (Ioan 6, 33).

Deoarece insa Hristos a creat pe om si intreaga zidire, in El se afla nu numai izvorul vietii vesnice, dar si al oricarei vieti, care fara lucrarea Logosului nu ar fi fost adusa la existenta si nici nu ar putea subzista in continuare.

Daca Hristos este viata in sine, Sfantul Duh este "Domnul de viata facator", asa cum Il numeste simbolul niceo-constantinopolitan, caci Duhul participa alaturi de Hristos atat la zidirea lumii si a omului, cat si la sfintirea lor.

Si aici este vizibila impreuna-lucrarea celor doua Persoane divine, fara de care nimic nu ar fi putut lua fiinta.

In continuare, intregind afirmatia ca la Tatal nimeni nu vine decat prin El, Iisus marturiseste: "Daca M-ati fi cunoscut pe Mine, si pe Tatal Meu L-ati fi cunoscut; dar de acum Il cunoasteti pe El si L-ati si vazut" (Ioan 14, 7).

La aceste cuvinte, Filip, cel ce facea parte dintre primii apostoli, chemat odinioara la Betabara pe cand era ucenic al Srantului Ioan Botezatorul, da glas unei cereri miscatoare prin profunda ei evlavie: ,,Doamne, arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns". (14, 8). Din ea razbate dorul nestavilit al fapturii dupa Creatorul sau, pe care nadajduieste ca Il poate cunoaste in chip nemijlocit, chiar in actualul eon. Domnul insa, mirat de indrazneala, dar si de lipsa de comprehensiune a apostolului, ii raspunde mustrandu-l: "De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal. Cum zici tu: Arata-ne pe Tatal?" (14, 9).

Potrivit interpretarii date de Sfantul Chiril al Alexandriei, Iisus Se descopera aici, in mod indirect, ca fiind icoana si stralucirea Tatalui, invatatura ce va fi ulterior dezvoltata de Sfantul Apostol Pavel.

In acceptia sa trinitara, termenul "imagine", "icoana", "chip", desemneaza o Persoana divina care descopera alt ipostas divin. Hristos, in calitatea Sa de Fiu, Il oglindeste pe Tatal, cu care are in comun, ca si cu Duhul, unitate a de substanta. De aceea, daca Fiul este icoana Tatalui, Duhul este icoana Fiului, asa cum a aratat Sfantul Ioan Damaschin. Fiul si Duhul sunt deci icoane ale Tatalui datorita deofiintimei. Prin Duhul Sfant Il cunoastem pe Hristos - subliniaza acelasi Sfant Parinte -, iar in Fiul Il vedem pe Tata.

Raspunsul dat lui Filip urmarea sa faca cunoscut apostolilor - si, prin ei, lui Israel - ca numai prin mijlocirea lui Hristos omul se poate apropia de Tatal, adevar greu accesibil pentru iudei. Mai departe insa, Domnul adanceste aceasta descoperire, adaugand: "Nu crezi tu ca Eu sunt intru Tatal si Tatal este intru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatal - Care ramane intm Mine - face lucrarile Lui" (I4, 10). Este textul clasic in care Sfintii Parinti au surprins taina impreuna-locuirii Tatalui cu Fiul si cu Sfantul Duh, a perihorezei, asa cum va fi ea denumita de Sfantul Ioan Damaschin.

Odinioara, la Sarbatoarea Tarnosirii, Iisus mai facuse o marturisire asemanatoare: "Tatal este in Mine si Eu in Tatal" (Ioan 10, 38). Acum, in ceasul cel din urma, aceste cuvinte poseda o rezonanta si mai puternica, fiind integrate intr-o ampla revelatie a tainelor vietii divine.

Persoanele Sfintei Treimi saIasluiesc, asadar, una in alta, se intrepatmnd, datorita deofiintimei, fara insa sa se confunde sau sa se amestece, de aceea intre Fiul si Tatal nu exista nici o distanta. Totusi, acest mod de existenta nu anuleaza deosebirea in ce priveste ipostasurile, care sunt de sine statatoare, astfel incat Persoanele raman perfect distincte.

Fata de lume, Sranta Treime se manifesta prin lucrarile Sale, numite de Sf. Grigorie Palama "energii divine", ce sunt comune tuturor celor trei Persoane, de aceea in fiecare energie se descopera intreaga Sfanta Treime. "Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatal... face lucrarile Lui" (Ioan 14, 10), accentueaza Iisus. Dumnezeirea, Care Se imparte dupa ipostasuri, Se uneste deci prin lucrari.

Dezvaluind aceste taine, Mantuitorul S-a exprimat intr-un mod concentrat si prea putin explicit. Ulterior a fost necesara experienta duhovniceasca a Sfintilor Parinti, dublata de o putere de patrundere deosebit de ascutita si de subtila, spre a extrage din versetele de mai sus, atat de pline de substanta, invatatura cu privire la relatiile intratrinitare, precum si la posibilitatea de sfintire a omului.

Pe linia unor asemenea uluitoare fagaduieli, Domnul le spune ucenicilor: "De Ma iubiti, paziti pomncile Mele. Si Eu voi mga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua ca sa fie cu voi in veac, Duhul Adevamlui, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; voi Il cunoasteti, ca ram~ne la voi si in voi va fi!" (14, 15-17). Este pentru prima data cand Iisus Il numeste pe Sf'antul Duh "Mangaietor", echivalentul termenului Paraclet din greaca.

In cuprinsul aceleiasi cuvantari El va afirma, spre a inlatura orice dubiu, ca Mangaietoml este chiar Duhul Sfant (14, 26). Denumirea de Paraclet - care de fapt constituie o noua revelatie - se traduce de obicei prin "mangaietor", "consolator", "cel ce vine in ajutor", "sfatuitor", "aparator" (avocat).

Dupa cum se vede, cuvantul singur cuprinde o intreaga teologie, caci defineste, cel putin partial, misiunca Sfantului Duh. Sfantul Chiril al Ierusalimului, referindu-se tocmai la acest supranume, spune ca Duhul "vine sa mantuie, sa tamaduiasca, sa invete, sa sfatuiasca, sa intareasca, sa mangaie, sa lumineze mintea".

Trebuie de asemenea observat ca Iisus vorbeste despre Sfantul Duh ca despre "alt Mangaietor", de unde rezulta ca acest titlu de Mangaietor si-l atribuie si Lui Insusi. In prima sa epistola, Sfantul Ioan foloseste termenul de Paraclet aplicandu-l lui Hristos. Este bogata in semnificatii atribuirea misiunii de Paraclet - Mangaietor - atat Fiului, cat si Srantului Duh. Apare din nou, cu deosebita pregnanta, impreuna-lucrarea celor doua Persoane divine, precum si faptul ca, alaturi de Sfantul Duh, Hristos este chemat sa aline durerile si sa-i apere pe muritori de invinuirile aduse de cel rau inaintea Tatalui ceresc.

Sfantul Pavel, pornind se pare de la o experienta de ordin personal, a amplificat revelatia privitoare la Srantul Duh. El spune ca "Duhul vine In ajutoml slabiciunii noastre" si "Se roaga pentm noi cu suspine negraite" (Rom. 8, 26). Si aici deci Sfantul Duh apare in ipostaza de mijlocitor, fiind Cel ce intervine in favoarea oamenilor.

In cuprinsul aceleiasi cuvantari, Iisus va intregi revelatia privitoare la Sfantul Duh, dezvaluind atat purcederea din vesnicie a Paracletului cat si modalitatea trimiterii Sale in lume: "Iar cand va veni Mangaietoml, pe Care Eu Il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevamlui, Care de Ia Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15, 26).

Acest verset cuprinde o intreaga invatatura de credinta, care ulterior va constitui un punct controversat, pricina de dezbinare dogmatica intre confesiunile crestine. Trebuie remarcat de la bun inceput ca Mantuitoml are aici vedere doua lucmri distincte: trimiterea Sfantului Duh in lume, actiune ce are loc in cadrul timpului, fiind atribuita atat Tatalui cat si Fiului, si purcederea, adica modul specific prin care Duhul isi trage din veci existenta din Tatal.

Se stie ca ruptura dintre Biserica de Rasarit si cea de Apus s-a produs in mare masura tocmai din cauza unor deosebiri de interpretare a invataturii cu privire la originea din vesnicie a Duhului Sfant. Nu este cazul sa insistam aici asupra acestei dispute cu urmari dureroase pentru unitatea Bisericii.

Plecand insa de la analiza sumara a ultimei cuvantari a Domnului, se va incerca punctarea celor mai de seama descoperiri privitoare atat la purcederea cat si la trimiterea Srantului Duh, descoperiri care atesta fidelitatea Ortodoxiei fata de Evanghelie, precum si fata de invatatura Sfintilor Parinti.

Dupa insasi marturisirea formala a Mantuitorului, reiese deci ca Sfantul Duh Isi afla originea, ca Persoana, in Tatal, dar ca El Se daruieste creatiei prin Fiul, trimitere la care participa bineinteles si Tatal "Eu Il voi trimite voua de la Tatal" - intrucat trimiterea este una din lucrarile exteme ale Sfintei Treimi, fiind ca atare comuna tuturor Persoanelor divine.

Unii Sfinti Parinti si scriitori bisericesti au incercat sa mearga mai departe in acest teritoriu atat de gingas, cautand temeiuri pentru a explica, pe cat lucrul este cu putinta, relatia existenta din vesnicie intre Fiul si Duhul.

Astfel, Grigorie Cipriotul a sugerat ca nu numai in cadrul timpului, dar si in acela al vesniciei, adica in adancurile insondabile ale vietii treimice, Sfantul Duh Se arata prin Fiul. Miscarea Duhului spre existenta provine deci din Tatal, iar spre aratare, din Fiul. Stralucirea Duhului prin Fiul este expresia unei relatii existand din vesnicie intre Fiul si Sfantul Duh, relatie intemeiata pe specificul fiecarei Persoane si deosebita ca atare de legatura de ordin fiintial ce-si are originea in identitatea de substanta.

Exista deci doua actiuni care nu se confunda: aceea a purcederii Duhului din Tatal spre existenta si aceea a aratarii prin Fiul. Totodata, intre Hristos si Sfantul Duh se distinge o relatie de reciprocitate in planul temporal; daca Duhul este descoperit de Fiul, tot El, odihnindu-Se peste Hristos, face vizibila dumnezeirea Sa. De aceea, se poate spune chiar ca Sfantul Duh este mediul in care se vede Hristos.

A confunda insa purcederea din vesnicie a Sfantului Duh cu trimiterea Sa vremelnica si a sustine ca Sfantul Dull Isi trage existenta atat din Tatal cat si din Fiul inseanma a rastalmaci cuvintele lui Hristos si a modifica dogma de capetenie a crestinismului, si anume aceea privitoare la Sfanta Treime.

Daca se admite ca Sfantul Duh purcede si din Fiul (Filioque), asa cum sustine teologia latina de la Carol cel Mare incoace, se ajunge la slabirea credintei in monarhia Tatalui si la ruperea echilibrului trinitar. Totodata, Sfantul Duh apare ca o persoana diminuata, situandu-Se intr-o pozitie de inferioritate in comparatie cu Tatal si cu Fiul. Dimpotriva, potrivit invataturii ortodoxe, afirmandu-se monarhia Tatalui, se pune in lumina diversitatea Persoanelor divine, dar si unitatea lor esentiala. In modul acesta este pastrat un echilibru perfect intre substanta si ipostasuri.

Pe de alta parte, in conceptia romano-catolica nu mai poate fi vorba de relatia de reciprocitate dintre Fiul si Duhul, temei al revelatiei Tatalui fata de oameni si al vietii noastre spirituale.

Si dogma cu privire la perihoreza ar aparea deformata prin acceptarea lui Filioque, intrucat fenomenul perihorezei poate fi comparat unui circuit inchis in care se afla angrenate toate cele Trei Persoane ale SfinteiTreimi, fiecare manifestand plenitudinea divina intr-o forma proprie, ce se resimte totusi de pe urma relatiei cu celelalte.

Revenind la primele cuvinte prin care Iisus vestea ucenicilor apropiata coborare a Sfantului Duh, trebuie observat modul de exprimare al lui Iisus: "Eu voi ruga pe Tatal si alt Mangaietor va va da voua" (14, 16).

Trimiterea Sfantului Duh in lume se va face deci la rugamintea Fiului, dar aceasta va fi posibila numai dupa ce Hristos va birui moartea si Se va reintoarce prin Inaltare la Tatal, dupa cum chiar El va sublinia: "Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, Il voi trimite la voi" (16, 7).

Bulgakov spune ca rugaciunea pe care Fiul o va inalta catre Tatal de la Inviere si pana la Cincizecime va constitui incununare a lucrarii de rascumparare intreprinse de El in vederea mantuirii omului. De preamarirea Fiului este strans legata puterea de a trimite Duhul, asa cum a subliniat Sfantul Evanghelist Ioan, relatand profetia tacuta de Iisus la sarbatoarea corturilor: "Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit" (Ioan 7, 39).

Numai dupa ce Hristos va fi invins moartea si suferinta, capatand astfel dreptul de a reveni la Tatal cu trupul Sau indumnezeit, si dupa ce firea Sa omeneasca se va fi umplut de Duh Sfant, ca urmare a biruirii incercarilor si a mortii, El va putea sa-L trimita oamenilor pe Sfantul Duh.

Bulgakov crede, si parerea lui pare indreptatita, ca nu numai Hristos Se roaga pentru trimiterea Duhului, ci si Sfantul Duh inalta rugaciuni catre Tatal, spre a-I ingadui sa coboare peste oameni, ca Unul ce pururea Se roaga pentru noi si pentru mantuirea noastra.

Vestind Coborarea Duhului Sfant, Domnul are in vedere Cincizecimea, care va constitui momentul intemeierii Bisericii, al trecerii acesteia din stadiul potential in acela al unei actualitati lucratoare. Aducerea la existenta a Bisericii, mediu haric unde Hristos va fi mereu prezent impreuna cu Sfantul Duh, va confirma tagaduiala tacuta de Domnul ca Mangaietorul va ramane in veac cu apostolii si cu urmasii acestora (14, 16).

Domnul spune, referindu-Se la Cincizecime: "Cand va veni Mangaietorul" (15, 26). Reiese destul de clar ca nu va mai fi vorba, ca in perioada veterotestamentara, de prezenta sporadica a darurilor Sfantului Duh, coborate asupra unor alesi, ci de insasi venirea ipostatica a celei de a treia Persoane a Sfintei Treimi.

Sfantul Duh va fi trimis atat de Tatal cat si de Fiul, dupa cum afirma Iisus: "Duhul Sfant, pe Care-L va trimite Tatal, in numele Meu" (14, 26), dar va veni si prin vointa proprie, cacitot El spune: "Cand va veni Mangaietorul" (15, 26), subliniind astfel libertatea actului, rezultat al unei optiuni personale.

Aceasta afnmatie contirma o data in plus invatatura ortodoxa, dupa care lucrarile Sfintei Treimi sunt comune celor trei Persoane divine, fara insa a capata prin aceasta un caracter de necesitate. Dupa cum a aratat cu subtilitate Parintele Staniloae, lucrarile sau energiile divine nu sunt tasniri independente de vointa divina, ci sunt acte contingente si libere, de o in finita diversitate, care manifesta vointa celor trei Persoane ale Treimii.

In modul acesta se pastreaza o nota specifica, proprie fiecarei Persoane, prin care Acestea Se deosebesc intre Ele.

Totusi, ceea ce constituie, dupa Bulgakov, limita Cincizecimii este ca Sfantul Duh nu-Si va descoperi chipul, caci in actualul eon nu va avea loc aparitia personala, ci doar coborarea ipostatica a Paracletului. "Chipul Sfantului Duh ramane invaluit in taina, El fiind necunoscut si nerevelat in Sine".

Mantuitorul spune ca lumea nu poate sa primeasca Duhul "pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste" (14, 17), adaugand insa: "Voi Il cunoasteti, ca ramane la voi si in voi va fi". Desi Sfantul Duh va salaslui in Biserica si in sufletele celor credinciosi, El va ramane totusi pana la sfarsitul istoriei necunoscut pentru aceia care nu vor primi cuvantul lui Hristos.

Aceasta prezenta tainica, sesizabila numai in sufletele si in sacramente, pastreaza intacta libertatea omului, care nu apare constrans la credinta prin manifestari prea evidente. Roadele zamislite in inimi de Duhul Sfant vor depinde in consecinta de gradul de receptivitate al fiecaruia, care variaza de la om la om, in virtutea existentei ibertatii personale.

Este de presupus ca numai in Imparatia Tatalui, cand toate se vor da pe fata, se vor putea invrednici alesii de contemplarea nemijlocita a Duhului de viata facator.

Duhul Adevarului este a doua numire prin care Iisus Il desemneaza pe Sfantul Duh, apelativ care pune o data mai mult in lumina legatura tainica dintre Fiul si Duhul, intrucat Hristos Insusi este Adevarul. In prima sa epistola, Sfantul Ioan Evanghelistul va spune ca Duhul Sfant este adevarul, deoarece marturiseste ea Iisus este Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 4, 5-6).

Daca atat in planul vesniciei, cat si in timp, Sfantul Duh Se arata prin Fiul, luminandu-L si descoperindu-L, este lesne de inteles ca adevarul ipostaziat in Hristos va fi revelat oamenilor prin mijlocirea energiilor divine ce-si au originea atat in Fiul cat si in Duhul Adevarului.

In actiunea de impartasire a Adevarului, menit sa lumineze mintile oamenilor in vederea mantuirii, Hristos Il are deci asociat pe Sfantul Duh, ca de altlel in toata lucrarea Sa. Subliniind ca adevarul nu poate fi cunoscut decat de cei ce au primit Duhul, Patriarhul Calist spune: "Fara Duhul toate sunt pline de intuneric si pustii de adevar".

Se cuvine a aminti ca in Ortodoxie se face o deosebire neta intre teologie, inteleasa ca mister al vietii launtrice a Sfintei Treimi, si iconomie, adica lucrarea comuna a celor trei Persoane divine indreptata catre lume si avand in vedere mantuire a omului.

Lucrarile divine ce se manifesta in lume il pun pe om in relatie cu "Treimea iconomica", deoarece in fiecare lucrare se afla toate Persoanele Sfintei Treimi intoarse catre el. Lucrarile sau energiile constituie adevarate punti intre teologie si iconomie, intrucat provin din adancul insondabil al vietii dumnezeiesti si se comunica muritori lor. Ele manifesta ceva din fiinta divina, care e mai presus de orice manifestare, dupa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama.

Prin mijlocirea energiilor divine omul poate intra in posesia adevarului, cu conditia sa ramana in legatura cu Hristos si cu Sfantul Duh. Cel ce isi deschide sufletul pentru a primi harul sufera o sfintire launtrica, a carei urmare fireasca este sporirea puterii de cunoastere a adevarului. Este vorba aici de un proces dialectic complex, deoarece capacitatea de patrundere a adevarului creste in functie de gradul de iluminare launtrica.

S-ar putea totusi pune intrebarea: prin ce se defineste si la ce se refera adevarul invocat in acest context? In revelatia neotestamentara, dupa cum s-a mai subliniat, termenul de adevar are o acceptie foarte larga, el posedand si un substrat ontic, intrucat se afla ipostaziat in Hristos.

Adevarul impartasit celui ce crede, prin mijlocirea harului, il pune in situatia de a patrunde tainele divine, pe cat este omeneste posibil, ferindu-l de primejdia erorilor si a erezii lor. Cel ce se afla in relatie nemijlocita cu adevarul va respinge pacatul, straduindu-se sa sadeasca virtutile in inima sa. Astfel, participarea la adevar rodeste nu numai pe planul cunoasterii, ci si pe cel etic.

Am indrazni sa credem ca, intrand in posesia adevarului, pe cale harica, omul dobandeste si o viziune mai justa asupra existentei in general, precum si asupra relatiilor sale cu semenii. Atatea idei gresite si aprecieri deformate ale faptelor aproapelui sunt datorate indepartarii de izvorul adevarului.

Cel ce se afla in adevar are o judecata limpede, ferita de luari de pozitie patimase. Toata conceptia sa despre lume si oameni oglindeste participarea la adevar si ca atare respira echilibru si seninatate. Definind misiunea Sfantului Duh, Mantuitorul spune: "Iar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, va va calauzi la tot adevarul; caci nu va vorbi de la Sine, ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va va vesti. Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (16, 13-14).

Cuvintele de mai sus au fost folosite de sustinatorii tezei Filioque.

Acestia si-au intemeiat argumentarea pe aceeasi confuzie, nefacand deosebirea intre purcederea Duhului ca Persoana si originea invataturii pe care Paracletul o va impartasi oamenilor. Insa aici Domnul are in vedere, dupa cum a aratat Sfantul Ioan Gura de Aur, nu originea din vesnicie a Duhului, ci invatatura Sa, care va fi aceeasi cu a Fiului.

Tot conform interpretarii date de Sfantul Ioan Gura de Aur, sublinierea "din al Meu va lua" se refera la atotstiinta lui Hristos, care este una cu a Duhului.

Din intreaga cuvantare a Mantuitorului se desprind cateva concluzii esentiale privind misiunea Sfantului Duh dupa Cincizecime. Aceasta se va desfasura pe trei linii, convergand toate spre unA unic tel: sfintirea omului si a creatiei, in vederea instaurarii definitive a Imparatiei. Lucrarea Sfantului Duh va avea in vedere pe Hristos, pe apostolii Sai si pe toti viitorii ucenici, deci intreaga comunitate a Bisericii, precum si lumea, intelesa ca factor autonom contrapus Divinitatii.

In ceea ce-L priveste pe Hristos, Sfantul Duh va avea misiunea de a marturisi despre El (15, 26) si de a-L slavi (16, 14), adica de a descoperi ucenicilor si urmasilor acestora dumnezeirea Lui, asa cum subliniaza Sfantul Chiril al Alexandriei atunci cand spune: "Paracletul Il lumineaza pe Fiul, ceea ce este propriu Duhului Acestuia, Care pe toate le poate si le cunoaste".

Numai dupa Cincizecime, adica dupa primirea Sfantului Duh, apostolii Il vor cunoaste deplin pe Hristos ca Dumnezeu. Venirea Sfantului Duh va contribui deci la punerea intr-o lumina stralucitoare a dumnezeirii Fiului, "caci Duhul e lumina stralucitoare in care se vede Hristos". Se cuvine a sublinia ca, desi Sfantul Duh ca persoana ramane invizibil in actuala etapa istorica, El nu conteneste a-L descoperi pe Hristos.

Cu privire la ucenici, Iisus spune ca Mangaietorul va ramane la ei in veac (14, 16), avand fara indoiala in vedere Biserica, in cuprinsul careia Duhul va salaslui, revarsand fara incetare darurile Sale asupra membrilor ei.

Totodata mai adauga: "Dar Mangaietorul, Duhul Sfant, pe care-L va trimite Tatal, in numele Meu, Acela va va invata toate si va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu" (14, 26), subliniind astfel nu face decat sa reaminteasca, adancindu-le si adaptandu-le epocii si ascultatorilor, cele propovaduite de Iisus.

Tot de misiunea Mangaietorului tine si calauzirea ucenicilor "la tot adevarul". In limba greaca, folosirea prepozitiei cu acuzativul indica o actiune in curs de indeplinire, de o durata nedefinita. Revelatia savarsita de Paraclet, continuand-o pe aceea a lui Iisus, va tinde sa descopere mereu noi si noi aspecte privind relatiile complexe dintre om si Dumnezeu. Fara a schimba nici o iota din cele invatate de Iisus, se va aduce o adancire si o largire a perspectivei din care sunt privite adevarurile de ordin spiritual.

Astfel se talmaceste afirmati a de mai sus a lui Hristos, caci Sfantul Duh Se va stradui, pe cat aceasta va fi cu putinta, sa-i puna pe apostoli si pe urmasii lor in posesia adevarului total, cel ce nu va fi totusi atins decat in veacul celalalt. In cursul actualei etape: Duhul va imbraca adevarurile dezvaluite in forme corespunzatoare evolutiei intelectuale si spirituale a omenirii din momentul istoric respectiv.

Revelatia Sfantului Duh se extinde deci asupra intregii durate istorice, descoperind atat cele prezente cat si cele viitoare: "Cele viitoare va va vesti". Se accentueaza astfel ca descoperirile Paracletului vor avea drept obiect tainele mai presus de fire, precum si evenimentele viitoare, atat din etapa istorica, cat si din cea eshatologica. Apare astfel caracterul profetic al lucrarii Duhului Sfant.

In ce priveste lumea, care in aceasta ultima cuvantare are o semnificatie negativa, Paracletul va avea o tripla misiune. Trebuie insa subliniat, asa cum s-a mai aratat de altfel, ca lumea in esenta nu este rea, ea fiind opera lui Dumnezeu. Aici Iisus are in vedere acele parti din omenire care, rupandu-se de Dumnezeu, s-au afirmat drept centre autonome, supuse din aceasta pricina influentelor malefice ale celui rau.

Atat din afirmatiile Mantuitorului, cat si din cele ale autorilor neotestamentari, apare caracterul ambiguu al lumii. Tot ce se infatiseaza cu tendinte potrivnice lui Dumnezeu si dornice de autoafirmare va fi nimicit prin moartea pe cruce a lui Hristos, Care va restaura intru marire acea parte a lumii care va crede in cuvantul Sau, transfigurand-o in ziua cea de apoi.

Cu un an inainte de Patimi, in sinagoga de la Capernaum, vorbind de painea care s-a pogorat din cer, adica de Intruparea Sa, Iisus afirmase: "Iar painea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este Trupul Meu" (Ioan 6, 51).

Sa nu se uite, de asemenea, exclamatia Sfantului Ioan Botezatorul, cand a venit Iisus la el: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Totusi, in actuala etapa istorica, lumea, privita ca entitate rupta de Dumnezeu, se va afla intr-o permanenta razvratire fata de Divinitate. De aici antagonismul dintre aceasta si ucenicii lui Hristos, adunati in Biserica.

De aceea afirma Iisus ca lumea nu poate sa-L primeasca pe Sf'antul Duh "pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste" (14, 17). Este necesara o anumita sensibilitate duhovniceasca, pentru a face posibila coborarea Duhului Sfant peste oameni. Acea parte a omenirii care se arata ostila lui Hristos nu va putea deci sa se bucure de primirea Duhului Sfant.

Cuvintele lui Iisus referitoare la lucrarea Paracletului: "Si El, venind, va vadi lumea de pacat si de dreptate si de judecata" (16, 8) se inscriu pe linia aceleiasi conceptii. Chiar Domnul de altfel S-a grabit sa talmaceasca intelesul lor: Sfantul Duh va scoate la iveala pacatul lumii, care consta in primul rand in refuzul ei de a crede in Hristos: "De pacat, pentru ca ei nu cred in Mine" (16, 9). Mangaietorul apare deci si in postura de acuzator, dand in vileag toate ratacirile si amagirile celui viclean si indeosebi pacatul lumii de a nu crede in Hristos.

Dupa ce ucenicii lui Iisus se vor umple de Duh Sfant, pacatul iudeilor care vor persista in negarea dumnezeirii lui Hristos va aparea si mai evident - spune Lagrange. Lucrarea de dezvaluire a pacatului lumii se va continua pana la Judecata din urma. De altfel, toate profetiile Domnului din aceasta cuvantare vizeaza intreaga istorie a Bisericii. Sa nu se uite ca Sfantul Duh coboara in chip de limbi de foc si ca focul incalzeste, dar si arde.

Duhul poarta un razboi nevazut impotriva tuturor incercarilor de surpare a credintei in dumnezeirea Fiului, caci El vine in lume tocmai spre a- L slavi pe Hristos.

De aceea Iisus spune ca Sfantul Duh va vadi lumea "de dreptate, pentru ca Ma duc la Tatal Meu si nu Ma veti mai vedea" (10, 10), subliniind astfel ca Paracletul va pune in lumina dreptatea Sa, aratand ca El era cu adevarat Fiul Tatalui si ca lumea gresise atunci cand Il nesocotise, ingaduind supliciul Sau.

Toata lucrarea Sfantului Duh, coextensiva cu durata istorica, va tinde deci sa convinga lumea ca Iisus, pe care ea L-a rastignit, este Fiul lui Dumnezeu. Paracletul ii va ajuta pe oameni sa descopere chipul divin al lui Hristos, caci, desi ramane pururea invizibil, Duhul face ca, in lumina spirituala izvorata din El, sa poata fi privit Fiul.

Tot despre Sfantul Duh, Iisus spune ca El va vadi lumea de judecata (16, 11). Potrivit celor afirmate in ziua intrarii in Ierusalim, "Acum este judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara" (Ioan 12, 31) reiese ca o data cu rastignirea va incepe virtual judecata lumii, care, dupa cuvantul evanghelistului, va fi judecata pentru ca"Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina" (Ioan 3, 19). Este ceea ce s-a numit prima etapa a judecatii, care va avea un caracter tainic, ea ramanand necunoscuta si neinteleasa de oameni.

Judecata lumii implica insa in primul rand biruinta asupra duhului intunericului, dupa cum subliniaza chiar Domnul: "De judecata, pentru ca stapanitorul acestei lumi a fost judecat" (Ioan 16, 11). Sfantul Duh va contribui impreuna cu Hristos la aceasta biruinta si tot El o va face cunoscuta lumii.

Prin tot ce va implini deci Duhul Sfant, Acesta va continua si desavarsi lucrarea lui Hristos. El va dezvalui pacatul lumii, va marturisi dumnezeirea Fiului, precum si divinitatea misiunii Sale, vestind totodata infrangerea celui rau, lucrare la care va contribui, alaturi de Hristos.

Descoperirile cu privire la tainele cele mai presus de fire ale vietii divine alterneaza in aceasta cuvantare cu sfaturile si cu fagaduielile facute ucenicilor spre a-i intari si a-i feri de a cadea in deznadejde, in ceasurile de grea cumpana ce vor veni. Fundalul pe care se proiecteaza toate fagaduielile este insa mereu acelasi eveniment cu implicatii nelimitate:

Coborarea Duhului Sfant. "Adevarat, adevarat zic voua: cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu si mai mari decat acestea va face, pentru ca Eu Ma duc la Tatal. Si orice veti cere intru numele Meu, aceea voi face, ca sa fie slavit Tatal intru Fiul" (14, 12-13), le fagaduieste Iisus ucenicilor.

Apostolii si cei ce vor crede in Hristos vor primi daruri suprafiresti, deoarece El Insusi Se va ruga Tatalui pentru toti acestia. Apare aici, pentru prima data exprimata in mod limpede, puterea legata de numele Sau cel sfant.

Ucenicii si urmasii lor nu vor fi niciodata singuri, deoarece, la rugaciunea lui Iisus, ei II vor primi pe Sfantul Duh, care va ramane la ei si va fi in ei (14, 17). Viata lor va fi deci ocrotita de Fiul si se va afla continuu adumbrita de Duhul Sfant. De aceea, chiar daca in curand lumea nu Il mai va vedea pe Iisus, pentru ucenici EI va fi vesnic prezent: "Inca putin timp si lumea nu Ma va mai vedea; voi insa Ma veti vedea, pentru ca Eu sunt viu si voi veti fi vii" (14, 19), le fagaduieste lor Domnul.

Vietuirea tainica a acestora impreuna cu Hristos va fi posibila, deoarece ei vor fii vii, adica renascuti la o viata noua prin primirea Duhului Sfant, asa cum ii proorocise odinioara lui Nicodim. De aceea ucenicilor li se vor descoperi tainele vietii divine, ramase ascunse si neintelese pentru ceilalti: "In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt intru Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi." (14, 20).

Deoarece Sfantul Duh va straluci in inimile lor, acestia se vor uni prin har cu Dumnezeu, astfel incat constiinta divina si cea omeneasca interferandu-se, una va deveni transparenta pentru cealalta, avand drept urmare cunoasterea de catre acestia a relatiilor existente din vesnicie intre Tatal si Fiul.

Conditia pentru a deveni vrednici de primirea acestor daruri este de a crede in Hristos si de a-L iubi, iar iubirea fata de El se arata prin pazirea poruncilor si a cuvantului Sau. De aceea Iisus spune: "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este care Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si-l voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (14, 21).

La intrebarea mirata a apostolului Iuda - este singura data cand acesta are o initiativa subliniata de evanghelist - "Doamne, ce este ca ai sa Te arati noua, si nu lumii?" (14, 22), El raspunde: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el" (14, 23).

Iubirea ucenicului nu se reduce la un sentimentalism pasiv, ci cuprinde intreaga fiinta a acestuia, manifestandu-se prin lucrari placute lui Dumnezeu, precum si prin pastrarea cuvantului divin. Apare din nou insemnatatea cuvantului dumnezeiesc, prin primirea caruia omul se zideste din punct de vedere spiritual.

Fiul si intreaga Stanta Treime vor raspunde deci la iubirea aratata de adevaratul ucenic si astfel Sfantul Duh va cobori in inima acestuia, initiind inca din timpul vietii lucrarea de indumnezeire a omului, de care vorbesc Sfintii Parinti.

Dupa ce a inaltat mintile ucenicilor pe culmi, aratandu-le cat de mare este darul pe care-l vor primi, Domnul revine asupra indemnului de la inceput (14, 1) de a lepada teama, staruind de data aceasta si asupra pacii pe care le-o va darui: "Pace va las voua, pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu. Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se infricoseze" (14, 27).

Stantul Chiril al Alexandriei crede ca pacea fagaduita aici este Insusi Paracletul, care va salaslui curand in inimile apostolilor. El vrea parca sa preintampine astfel zbuciumul care ii va cuprinde pe toti, de aceea incearca sa-i faca sa inteleaga ca pacea de care se vor bucura depaseste puterea lor de inchipuire, fiind de natura harica. Sfantul Apostol Pavel va spune despre aceasta pace ca ea "covarseste orice minte" (Filip. 4, 7).

Tot in cadrul solicitudinii aratate fata de ucenici, a dorintei Sale de a face despartirea cat mai usoara, se inscrie si indemnul: "Ma duc si voi veni la voi. De M-ati iubi v-ati bucura ca Ma duc la Tatal, pentru ca Tatal este mai mare decat Mine" (Ioan 14, 28), Sfantul Chiril al Alexandriei spune aici ca Domnul are in vedere Sfarsitul chenozei Sale: "Caci a trecut timpul micsorarii Sale si s-au implinit timpurile smeririi Sale".

De aceea ucenicii trebuie sa se bucure de plecarea Sa, care constituie inceputul preamaririi. Dezvaluind cu anticipatie apostolilor toate cate aveau sa se intample cu El, Iisus urmarea atat sa-i pregateasca pentru a infrunta viitoarele incercari, cat si sa intareasca credinta lor: "Si acum v-am spus acestea inainte de a se intampla, ca sa credeti cand se vor intampla" (14, 29). Totodata, profetind moartea Sa, Domnul Se infatiseaza drept fauritorul propriului Sau destin, pe care Si-l asuma in deplina libertate.

Dupa ce a facut toate aceste descoperiri, cunoscand ca s-a apropiat clipa marii inc1estari, cand spiritul intunericului, prin mijlocirea lui Iuda, va incerca sa-L doboare, Iisus adauga: "Nu voi mai vorbi multe cu voi, caci vine si stapanitorul acestei lumi si el nu are nimic in Mine" (14, 30). El vrea astfel sa sublinieze ca duhul cel rau nu poate nimic impotriva Lui, in ciuda nadejdilor desarte pe care acesta si le facea. Dupa cum remarca Evdokimov, prin aceste cuvinte razbate sentimentul deplinei Sale libertati: Domnul este stapan pe Sine ri sigur de invulnerabilitatea Sa fata de orice atac venit din partea satanei.

Cuvintele lui Hristos pot fi coroborate si cu afirmati a Sfantului Evanghelist Ioan din intaia sa epistola: "Pentru aceasta S-a aratat Fiul lui Dumnezeu, ca sa strice lucrurile diavolului" (1 Ioan 3, 8). Pentru a accentua si mai mult pozitia Sa de totala libertate fata de uneltirile demonice, El mai adauga: "Dar ca sa cunoasca lumea ca Eu iubesc pe Tatal si precum Tatal Mi-a poruncit, asa fac" (Ioan 14, 31).

Providenta divina va ingadui evenimentele tragi ce care se apropie - si care ar putea parea o biruinta a celui viclean - numai pentru ca Fiul sa-Si arate iubirea fata de Tatal, indeplinind lucrarea de rascumparare a omului dorita de Parintele ceresc.

Indata dupa aceasta, Iisus ii indeamna pe ucenici: "Sculati-va, sa mergem de aici" (14, 31), ceea ce i-a facut pe cei mai multi exegeti sa presupuna ca in acel moment El a parasit impreuna cu apostolii foisorul unde a avut loc Sfanta Cina si s-a indreptat spre Cedron.

In aceasta clipa Domnul rosteste ultima Sa parabola, pe care insa nu toti comentatorii o recunosc ca atare, desi este bazata tot pe folosirea simbolului. Iisus spune despre Sine ca El este "vita cea adevarata", sau "buciumul viei", cum se ta1cuieste in vechea limba romaneasca, in timp ce Tatal este lucratorul. Ucenicii si cei ce cred in El sunt mladitele.

Orice mladita care nu aduce roada Tatal o taie si orice mladita care aduce roada o curateste, ca mai multa roada sa aduca (15, 2). Pentru ca mladita sa poata rodi trebuie insa ca ea sa ramana in vita. Tot astfel si ucenicii, spre a aduce roada, trebuie sa ramana in Hristos (15, 4).

Simbolul viei apare frecvent in Vechiul Testament, el substituindu-se poporului ales. Insa cel mai semnificativ exemplu este fara indoiala acela din curtea lui Isaia, unde via, adica Israel, este pustiita pentru ca nu a rodit struguri, ci agurida. Profetul talmaceste foarte limpede sensul acestei parabole: "Via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sadirea sa draga. El nadajduia ca acesta sa fie un popor rara pacate, dar iata-l plin de sange. Nadajduit-a sa-i rodeasca dreptate, dar iata: razvratire" (Isaia 5, 7).

Deoarece via Domnului s-a dovedit sterila, asa cum rezulta din citatul de mai sus, ca si din alte locuri biblice, Insusi Fiul lui Dumnezeu S-a prefacut in vie - sau, cu alte cuvinte, S-a intrupat spre a-l mantui pe om. Daca in simbolistica veterotestamentara intre vie si stapanul sau exista o distanta, care se accentua pe masura ce via refuza sa rodeasca, in parabola rostita de Iisus mladitele sunt legate organic de butucul vitei, de care despartindu-se, nu mai pot rodi. Ele isi trag existenta din vita in care sunt incorporate. Este o totala schimbare de perspectiva, care pune in lumina legatura dintre Hristos si ucenici, precum si instaurarea unei noi conceptii privind relatiile dintre om si Dumnezeu.

Numindu-L pe Tatal "lucratorul viei", Domnul a voit sa accentueze, asa cum subliniaza si Sfantul Chiril al Alexandriei, ca viata duhovniceasca a credinciosilor isi are originea in Tatal, se zideste intru Fiul si se intareste prin lucrarea Duhului, care ii uneste pe credinciosi cu Hristos.

Intreaga Sfanta Treime participa deci la zamislirea omului nou. Ceea ce reiese cu prisosinta din parabola este necesitatea de a ramane in comuniune cu Hristos si, prin El, cu intreaga Sfanta Treime, spre a aduce roada. Nimeni nu poate aduce roade - sau, cu alte cuvinte, nu poate inainta pe plan spiritual - daca se departeaza de Iisus, dupa cum chiar El afinna:

"Cel ce ramane in Mine si Eu in el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5).

Sfarsitul versetului este concludent din multe puncte de vedere, intrucat ne face sa intelegem cauza atator nereusite ale celor care refuza sa-L cunoasca pe Hristos, fara de care nu se poate zidi nimic durabil.

Trebuie retinuta de asemenea si afirmatia ca Tatal taie mladitele neroditoare, deci ii inlatura pe pacatosi, iar pe cele roditoare le curata, ca mai multa roada sa aduca. Dreptii sunt si ei incercati prin suferinte, spre a se curati de patimi si a se infatisa inaintea lui Dumnezeu incarcati de roade duhovnicesti.

Ceea ce i se cere omului este deci sa rodeasca, adica sa faca sa sporeasca darul primit, in vederea desavarsirii spirituale. Asupra importantei acordate de Hristos roadelor si rodirii s-a mai staruit in cuprinsul lucrarii de fata. S-ar parea ca, intr-un anumit sens, Dumnezeu Insusi are nevoie de rodirea omului, ca o asteapta, pentru ca numai astfel opera Sa va ajunge la implinire; caci Iisus spune in continuare: "Intru aceasta a fost slavit Tatal Meu, ca sa aduceti roada multa si sa va faceti ucenici ai Mei" (15, 8). "Depinde de noi ca Dumnezeu sa nu fie lipsit de zidirea Sa", afirma cu clarviziune Peguy.

Daca prima conditie a rodirii este ca ucenicul sa ramana in comuniune cu Hristos, a doua, la fel de insemnata, este ca acesta sa pastreze cuvintele primite de la El si sa pazeasca poruncile: "Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman in voi, cereti ceea ce voiti si se va da voua" (15, 7). In continuare, Iisus afirma: "Daca paziti poruncile Mele, veti ramane intru iubirea Mea, dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman intru iubirea Lui" (15, 10).

Se accentueaza deci din nou puterea legata de cuvantul divin, menit sa rodeasca in inimi, afirmandu-se totodata ca, pentru acela care s-a facut una cu Hristos si si-a insusit cuvintele Sale, nimic nu este cu neputinta. Darul cel mai de pret este insa iubirea lui Hristos, care il va invalui pe ucenicul ramas credincios poruncilor Domnului sau. Aceasta este marea bucurie pe care El le-o vesteste apostolilor in ceasul de restriste, spre a indeparta teama din inimile lor: "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea sa fie in voi si ca bucuria voastra sa fie deplina" (15, Il).

Dintre toate poruncile date lor de Iisus, cea mai mare este aceea de a se iubi unul pe altul, precum El i-a iubit: "Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai. Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va ponmcesc" (15, 13-1,4).

Mantuitorul subliniaza deci si in aceste ultime clipe ca EI Isi daruieste viata, de buna voie, pentru ucenicii Sai, pe care de-acum intelege sa-i numeasca prieteni. El nu le mai zice slugi, ci prieteni, deoarece sluga nu stie ce face stapanul sau, pe cand lor le-a facut cunoscute toate cate a auzit de la Tatal (15, 15). Instruirea apostolilor s-a facut treptat, ei neputand primi de la inceput adevarurile descoperite lor de Iisus. Abia acum, in ceasul despartirii, Se incumeta El sa le dezvaluie tainele vietii divine, vestindu-le insa ca revelatia nu este inca incheiata: "Inca multe am a va spune, dar acum nu puteti sa le purtati" (16, 12). Numai dupa coborarea Sfantului Duh vor fi ei in stare sa inteleaga mai adanc tainele dumnezeiesti.

Totusi, apostolii nu vor fi crutati de suferinte: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvantul Meu, si pe al vostru il vor pazi" (15, 20). Lumea care L-a urat mai intai pe Hristos El are aici mereu in vedere acea parte din omenire rupta de transcendent si inrobita spiritului acestui veac - ii va uri si pe ucenicii Sai, deoarece va recunoaste in ei pe purtatorii unui alt duh. Apostolii, ca si urmasii lor, desi alesi din lume, vor fi straini de aceasta si de mentalitatea ei.

In tot acest context, Iisus ii atribuie lumii o semnificatie negativa, staruind asupra faptului ca, desi El a venit in mijlocul lumii si le-a vorbit oamenilor, acestia nu L-au ascultat. Din aceasta cauza ei ,,n-au cuvant de dezvinovatire pentru pacatul lor" (15, 22).

Domnul insista deci in acest ultim ceas asupra responsabilitatii ce ii apasa pe toti aceia care L-au respins, in ciuda minunilor savarsite in prezenta lor: ,,De nu as fi facut intre ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat nu ar avea; dar acum M-au si vazut si M-au urat si pe Mine si pe Tata Meu" (15, 24). Pacatul acestora este cu atat mai mare cu cat tagaduirea lui Iisus implica si o atitudine ostila fata de Tatal.

Pana la sfarsitul istoriei va exista un antagonism ireductibil intre ucenicii lui Hristos si purtatorii spiritului lumesc, care vor combate constant invatatura crestina, negand uneori insasi existenta lui Dumnezeu.

Iisus le-a vestit apostolilor toate cate vor avea de indurat, spre a evita primejdia ca acestia sa-si piarda credinta in toiul prigoanelor, asa cum chiar El marturiseste: "Acestea vi le-am spus, ca sa nu va smintiti in credinta yoastra" (16, 1).

In comparatie cu profetiile anterioare privitoare la suferintele ce ii asteapta pe ucenici, apare acum un element nou: Iisus le spune ca vor fi scosi din sinagoga (16, 2), indicand astfel ruptura ce va avea loc intre iudaism si tanara comunitate crestina. De asemenea, El adauga: "Dar vine ceasul cand tot cel ce va va ucide sa creada ca aduce inchinare lui Dumnezeu" (16, 2).

Prigonitorii iudei ai crestinilor isi vor inchipui ca. fac o fapta placuta lui Dumnezeu ucigandu-i pe acestia, deoarece - si aici se afla radacina apostaziei lor - n-au cunoscut nici pe Tatal si nici pe Fiul Sau (16, 3). De altfel, toti cei ce ii vor persecuta pe ucenicii lui Hristos vor face acest lucru impinsi de o credinta fanatica, indiferent de natura acesteia.

Paralel cu profetiile privitoare la prigoniri, apare si motivul bucuriei, tema majora in cuprinsul acestor descoperiri -lucru de altfel firesc, dat fiind ca in centrul cuvantarii se afla vestirea Coborarii Sfantului Duh. Iisus spune ca apostolii vor plange si se vor tangui, dar intristarea lor se va preface in bucurie (16, 20), subliniind in continuare: "Deci si voi acum sunteti tristi, dar iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra si bucuria v~astra nimeni nu o va lua de la voi" (16, 22). In acest verset, El Se refera fara indoiala la Invierea Sa din morti, dupa care Se va arata ucenicilor, dar si la trimiterea Paracletului, datorita careia acestia vor ramane pururea uniti cu Hristos si cu Duhul Sfant.

Slanlul Pavel va spune despre crestinii mereu prigoniti ca, desi intristati, acestia se bucura pururea (II Cor. 6, 10). Bucuria manifestata de toti sfintii si nevoitorii porniti pe calea desavarsirii este dar si totodata semn al prezentei Duhului Sfant.

Intristarea ucenicilor se va preface in bucurie cand ei Il vor primi pe Sfantul Duh. Atunci mintile lor se vor lumina deplin: "In ziua aceea nu Ma veti intreba nimic" (Ioan 16,23). Aceste fagaduieli au in vedere pedoada imediat urmatoare coborarii Sfantului Duh, dar, dupa cum observa si Sfantul Chiril al Alexandriei, ele se refera si la viata de apoi. Indeosebi ultima dintre ele - "Vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde, ci pe fata va voi vesti despre Tatal" (16, 25) - pare sa indice ca aici Domnul Se gandeste la veacul ce va sa vina. De fapt, daca se tine seama ca Imparatia, adica noul eon, incepe sa ia fiinta indata dupa Inviere, cand se intra in etapa eshatologica, afirmatiile de mai sus apar valabile pentru intreaga perioada prefatata de Inviere si Cincizecime si deschisa asupra vesniciei, ele vizandu-i pe toti aceia care Il vor urma pe Hristos.

La sfarsitul acestei lungi cuvantari, inainte de a-i binecuvanta pe apostoli si de a Se mai ruga o data pentru ei, Domnul le face suprema marturisire care rezuma istoria intruparii Cuvantului si a salasluirii Sale printre oameni: "Iesit-am de la Tatal si am venit in lume; iarasi las lumea si Ma duc la Tatal" (16, 28).

Nici un profet sau initiat nu a mai afirmat vreodata asa ceva despre sine. Nimeni nu a vorbit nicicand cu atata luciditate si simplitate de astfel de taine suprafiresti, dezvaluindu-le in mod atat de natural. Iisus stie ca cele descoperite de El sunt adevaruri absolute, iesite din sfera relativului si a contingentului, de aceea vorbeste cu acelasi ton atat de coborarea Sa printre oameni, cat si de revenirea Sa in sanul Tatalui.

Fata de tot ce auzisera apostolii in cursul acestor ore hotaratoare, mintea lor, pana atunci receptiva numai la impresii de ordin pamantesc, s-a luminat deodata si ei au dat glas unei marturisiri colective, unica in tot cuprinsul Evangheliilor: "Iata acum vorbesti pe fata si nu spui nici o pilda. Acum stim ca Tu stii toate si nu ai nevoie ca sa Te intrebe cineva. De aceea credem ca ai iesit de la Dumnezeu" (16, 29-30). Aceste cuvinte, rostite de toti ucenicii impreuna, vadesc prefacerea petrecuta in ei in urma vietuirii in preajma Domnului si a primirii cuvantului Sau, precum si a Sfintei Euharistii.

Este de presupus ca, pentru Iisus, marturisirea ucenicilor trebuie sa fi constituit in acea clipa o pricina de mare bucurie, deoarece Ii dovedea ca lucrarea Sa de luminare daduse roade si ca acum ei erau pregatiti pentru primirea Duhului Sfant si pentru misiunea ce ii astepta.

Indata dupa ce asculta aceasta marturisire, Domnul vesteste apostolilor ca sosise ceasul ca fiecare sa se risipeasca la ale sale, iar pe El sa-L lase singur, adaugand totusi: "Dar nu sunt singur, pentru ca Tatal este cu Mine" (16, 32). Afirmatie de o importanta capitala: Iisus nu va fi singur nici la Ghetsimani si nici pe Golgota, caci, in virtutea perihorezei, Tatal si Sfantul Duh sunt pururea impreuna cu Fiul.

Cuvintele care incheie aceasta cuvantare exprima tocmai nemarginita incredere a lui Iisus in apostoli - incredere ce fl1sese confirmata si de marturisirea facuta in urma cu cateva clipe - precum si in misiunea lor: "Acestea vi le-am grait, ca intru Mine pace sa aveti. In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea" (16, 33).

Ultima propozitie suna ca un imn de biruinta: din acea clipa, desi Se afla in preziua Patimilor, Domnul stia ca invinsese lumea in fiinta Sa si era pe cale sa-I nimiceasca si pe stapanitorul ei; virtual, aceasta biruinta era castigata inca din acel moment.

Ultimul indemn dat apostolilor este deci de a deveni purtatori ai spiritului de indrazneala, propriu adevaratilor ucenici. Domnul nu cere adeptilor Sai ca atitudinea lor fata de lume sa se rezume la o pietate statica, axata pe o resemnare ascetica. Apostolii vor trebui sa infrunte lumea, sa se opuna influentelor potrivnice venite din partea ei si sa incerce sa o converteasca.

Spre a-si indeplini menirea, va trebui ca ei sa dea dovada de o nemaiintalnita indrazneala spirituala, virtute indispensabila tuturor celor ce Il vor urma pe Hristos. Crestinismul nu este religia celor slabi si neputinciosi, asa cum gresit a inteles Nietzsche, ci a celor tari, inzestrati cu indrazneala de a muta muntii. Toata lucrarea intreprinsa de apostoli dupa Cincizecime va fi dovada concreta a spiritului de indrazneala cu care ei fusesera investiti.

Incheind cuvantarea de ramas bun cu vestirea biruintei Sale, Domnul Se reculege, pentru a inalta o rugaciune solemna catre Tatal. Dupa parerea lui Lagrange, sunt indicii ca aceasta rugaciune - numita "sacerdotala" de catre exegeti, deoarece Iisus apare aici ca Arhiereu - a fost rostita sub cerul liber, inainte de a trece paraul Cedrilor. Hristos Se roaga acum pentru poporul Sau, ca preot al noului legamant, dar Se intatiseaza simultan si in postura de jertfa oferita pentru a ridica pacatul lumii.

El apare deci, dupa cum a remarcat Sfantul Chiril al Alexandriei, sub dubla ipostaza de Arhiereu si de Miel, de aceea s-a putut spune ca ne-a dat aici un model de rugaciune liturgica. In aceasta se pot distinge trei parti, delimitate de obiectul cererilor exprimate. In prima parte Iisus Se roaga pentru El, ca Tatal sa-L preamareasca cu slava pe care a avut-o mai inainte de intemeierea lumii, apoi pentru ucenici si, in final, pentru toti cei ce vor crede in El. Inainte de ceasul de restriste de la Ghetsimani, Domnul inalta aceasta rugaciune, in care, uitand de Patimile ce se apropiau, imbratiseaza intr-o privire atotcuprinzatoare lucrarea savarsita in timpul existentei Sale pamantesti si intreaga desfasurare a istoriei. Apoi, trecand dincolo de hotarul vremelnici ei, Isi indreapta gandul asupra lumii de dincolo, spre care merge si unde toate cele semanate aici vor ajunge la plenitudine.

Rugaciunea cuprinde o hristologie completa, de o concizie uimitoare, ca si un rezumat redus la esential al misiunii indeplinite de EI in cuprinsul actualei etape istorice.

Intreaga rugaciune respira o profunda seninatate; Iisus are constiinta datoriei implinite si incearca un sentiment de plenitudine, in ciuda suferintelor ce se apropie.

Ridicand ochii la cer, dupa cum arata Sfantul Ioan Evanghelistul, Iisus incepe sa Se roage cu voce tare: "Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca" (17, 1). Ii cere deci Parintelui ceresc sa-L preamareasca cu slava pe care, dupa cum adauga putin mai departe, a avut-o la Dumnezeu mai inainte de intemeierea lumii (17, 5).

Cunoscand ca lucrarea Sa se apropia de sfarsit si stiind ca indeplinise intru totul voia Tatalui, Hristos indrazneste sa inalte o asemenea rugaciune. "Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pamant; lucrul pe care Mi l-ai dat sa-L fac, l-am savarsit" (17, 4), afirma EI in continuare, cu o certitudine neumbrita de nici o indoiala.

Toata aceasta rugaciune este profund profetica: lucrul la care Se refera aici fiind fara indoiala oferirea vietii Sale pentru mantuirea oamenilor, rezulta ca Iisus vorbeste de un eveniment viitor, adica de Patimile Sale, ca si cand acesta ar fi si avut loc.

Pentru a indreptati cererea Sa, El arata intr-un mod extrem de succint in ce a constat esentialul misiunii Sale: Tatal I-a dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care I i-a dat Lui (17, 2). Odinioara la Capernaum spusese: "Aceasta este voia Tatalui Meu, ca oricine vede pe Fiul si crede in El sa aiba viata vesnica" (Ioan 6, 40).

De data aceasta intregeste aceasta afirmatie, lamurind ce se intelege prin viata vesnica: "Si aceasta este viata vesnica: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis" (17, 3). Daca omul Il cunoaste pe Tatal prin mijlocirea Fiului, El intra in comuniune cu intreaga Sfanta Treime si se invredniceste astfel de participarea prin har la viata divina. Cel ce se impartaseste de un asemenea dar a depasit limitele timpului, ancorandu-se in vesnicie.

Preamarirea pe care Fiul o cere de la Tatal, in virtutea lucrarii savarsite, este de fapt restabilirea Sa in slava pe care El a avut-o in cuprinsul Sfintei Treimi din vesnicie. Va fi totusi mai mult decat o simpla revenire, pentru ca de data aceasta Fiul Se va reintoarce cu firea omeneasca indumnezeita si chemata sa stea pe tronul slavei.

Unul din semnele caracteristice ale prearnaririi va fi trimiterea Sfantului Duh catre Fiul. "Caci inca nu era (dat) Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese preaslavit" (7, 39), subliniaza evanghelistul Ioan ahmci cand relateaza vestirea trimiterii Duhului Sfant, la sarbatoarea corturilor.

Daca dupa Inviere si Inaltare Fiul va reintra in slava si Se va afla in stare de preamarire, nu trebuie sa se uite totusi ca in Apocalipsa se vorbeste de Mielul injunghiat (Apoc. 5, 6). Preamarirea deci se va impleti cu suferinta, dupa cum sublinia Parintele Staniloae, pana la sfarsitul istoriei, adica atata timp cat va mai ramane un om de manhlit. Hristos va indeplini deci si in cer slujirea Sa arhiereasca, in ciuda faptului ca in aceasta etapa preamarirea va trece pe primul plan.

Trecand Ia rugaciunea pentru ucenici, Iisus spune: "Eu pentru acestia Ma rog; nu pentru lume Ma rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, ca ai Tai sunt" (17, 9). Razbate si din aceste cuvinte dragostea Sa pentru apostoli si grija pe care le-o poarta stiind ca ii va lasa singuri in mijlocul unei lumi vrajmase: "Si Eu nu mai sunt in lume, iar ei in lume sunt si Eu vin la Tine" (17, 11). Pe cand era cu ei in lume, Iisus ii pazea; "si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii, ca sa se implineasca Scriptura" (17, 12), adauga El in continuare.

Exegetii s-au straduit sa evidentieze ca denumirea "fiul pierzarii" pe care Domnul i-o aplica lui Iuda nu presupunea o predestinare la damnare, ci dezvalui a doar linia pe care avea sa evolueze destinul nefericihllui apostol. Expresia "ca sa se implineasca Scriptura" nu trebuie inteleasa in sens final, ca adica Iuda ar fi pierit spre a confirma cele scrise in Scriphlra, ci "dupa cum a prezis Scriptura", atestandu-se astfel valabilitatea profetii lor.

Misiunea lui Hristos, Arhiereul suprem ce S-a jertfit pentru rascumpararea omului, a constat si in a descoperi ucenicilor - si, prin ei, tuturor urmasilor acestora - numele Parintelui ceresc: "Aratat-am numele Tau oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat si cuvantul Tau l-au pazit" (17, 6).

Sfantul Chiril spune ca Hristos L-a revelat pe Dumnezeu drept Tatal ceresc, indicand astfel caracteristica Sa personala, caci Dumnezeu este Tata prin fire, inainte de a fi si Parintele tuturor oamenilor. Evreii Il cunoscusera doar in ipostaza de Creator si Judecator, dar insusirea de Tata le ramasese necunoscuta; de aici distanta ce exista, in conceptia lor, intre om si Dumnezeu.

Prin aceasta descoperire, Hristos i-a apropiat pe oameni de Dumnezeu si i-a facut sa se simta cu adevarat copii ai Parintelui ceresc. De aceea indrazneste sa-L roage pe Tatal: "Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem si Noi" (17, 11). Comuniunea intratrinitara este pilda vie din care izvoraste puterea harica menita sa-i stranga laolalta pe ucenici.

Trebuie de asemenea remarcata staruinta repetata cu care Iisus accentueaza ca apostolii, care au venit din lume, I-au fost daruiti Lui de Tatal. Sa ne reamintim si afirmati a facuta odinioara la Capernaum: "Nimeni nu poate sa vina la Mine, daca nu-l va trage Tatal, Care M-a trimis" (Ioan 6,44).

S-ar parea ca in aceasta rugaciune Fiul da socoteala Tatalui de ceea ce a indeplinit pentru aceia pe care Dumnezeu i I-a incredintat Lui. Totusi, intre Tatal si Fiul nu poate exista nici o distanta si nici o tensiune, ci doar o deplina armonie, intemeiata pe unitatea de substanta si pe o iubire nelimitata, sporita si prin lucrarea Duhului Sfant. Tot in rugaciunea sacerdotala, Iisus va spune: "Si toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele" (17, 10).

Atitudinea de supunere desavarsita la voia Tatalui, ce caracterizeaza toata aceasta rugaciune, izvoraste din smerenia fara de margini a Fiului, altoita pe o iubire ce depaseste capacitatea noastra de intelegere.

Cuvantul divin impartasit ucenicilor de Iisus a fost primit de ei si a facut ca acestia sa cunoasca originea Sa divina: "Cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut cu Tu M-ai trimis" (17, 8).

Faptul ca ucenicii au primit cuvanhlliui Hristos va avea insa si o alta consecinta. Lumea ii va uri "pentru ca nu sunt din lume", dupa cum nici Domnul lor nu este din lume (17, 14). Se va accentua astfel ruptura dintre ucenici, precum si urmasii lor, si lume, privita ca o entitate ostila Divinitatii.

Iisus subliniaza, referindu-Se la apostoli: "Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume" (17, 16). Ceea ce cere El pentru acestia este nu sa-i scoata din lume: "Nu Ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti pe ei de cel viclean" (17, 15). Relatiile dintre ucenici si lume vor fi extrem de complexe pana la sfarsitul istoriei, ei intretinand legaturi nemijlocite cu fiii acestui veac, care ii vor prigoni pururea.

Lucrarea si rugaciunea lor va contribui insa la prefacerea chipului actual al lumii, grabind astfel instaurarea Imparatiei. De aceea Iisus ii trimite pe apostoli in lume: "Precum M-ai trimis pe Mine in lume, si Eu i-am trimis pe ei in lume" (17, 18). Acestia vor avea de infruntat multiple greutati si suferinte inerente misiunii lor.

Acum, in clipa despartirii, Iisus Se roaga insa ca invataceii Lui sa fie aparati impotriva uneltirilor celui viclean, care le-ar putea zadarnici lucrarea, primejduindu-Ie poate chiar si mantuirea. Pentru a birui pacatul si a-i scoate pe oameni de sub stapanirea celui rau, rascumparandu-i, Iisus Se ofera drept jertfa bineplacuta Tatalui: "Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintij:i intru adevar" (17, 19). Rezulta deci ca El Se consacra spre a fi jertfit. In anumite locuri din Biblie, tennenul "a sfinti" avea tocmai sensul de a pune de o parte spre a fi jertfit, aplicandu-se victimelor destinate sacrificarii.

Sfantul Chiril afinna ca Iisus vorbeste aici ca arhiereu al noului legamant, ce va fi intemeiat prin Patimile Sale. In virtutea Jertfei de pe Golgota, El va aparea drept parsa poii umanitati, renascuta prin har datorita trimiterii Stantului Duh.

Intre Jertfa Sa si coborarea Stantului Duh este o legatura organica. Hristos va consimti sa fie rastignit, pentru ca ucenicii sa nu mai fie despartiti de Dumnezeu din pricina pacatului, ci uniti cu El si sfintiti prin primirea Duhului Stant, deoarece Paracletul este Cel care il uneste pe om atat cu Tatal cat si cu Fiul "Sfinteste-i pe ei intru adevarul Tau; cuvantul Tau este adevarul" (17, 17), Se mai roaga Iisus.

Sfantul Chiril al Alexandriei arata ca, intrucat nimeni nu poate ajunge la cunoasterea adevarului decat luminat de Duhul Sfant, aceasta dorinta a Domnului are de asemenea in vedere prefacerea ucenicilor sub inraurirea Sfantului Duh.

Se observa ca Iisus staruie din nou asupra puterii harice a cuvantului dumnezeiesc. Odinioara, tot la Ierusalim, in discutiile Sale cu iudeii, El spusese: "Daca veti ramane in cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenici ai Mei; si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi" (Ioan 8, 31-32).

Cuvantul divin, prin care Se descopera cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, are darul de a-l elibera pe om de pacat, pregatind astfel sfintirea sa si zidindu-I intru adevar.

A treia parte a rugaciunii sacerdotale este deschisa prin cuvintele: "Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis" (Ioan 17, 20-21).

Hristos Se roaga aici pentru Biserica ce va fi intemeiata prin Jertfa Sa, din care vor fi chemati sa faca parte toti cei ce vor crede in EI. Ca si pentru apostoli, El cere ca viitorii credinciosi sa fie una, avand drept pilda comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi. Aceasta nu constituie numai un arhetip pentru relatiile dintre membrii Bisericii, ci si un izvor de putere suprafireasca menita sa creeze si sa intareasca legaturile dintre madularele trupului mistic. Apare aici caracterul tainic al vietii Bisericii, ce-si are originea din vesnicie in Stanta Treime.

Este semnificativ ca aceasta rugaciune pentru unitatea Bisericii o rosteste Iisus dupa ce a instituit Stanta Euharistie. Teologia contemporana afla aici un argument in sprijinul tezei ca marturia crestina se intemeiaza pe unitate a adunarii euharistice Domnul Se roaga nu numai pentru ca viitorii credinciosi sa fie strans uniti intre ei prin legatura dragostei, dar si pentru ca ei sa ramana in comuniune cu Persoanele divine: "Si acestia in Noi sa fie una".

Prin El Sfanta Treime Se coboara la oameni: "Eu intru ei si Tu intru Mine". Fiul Se uneste dupa har cu oamenii, precum este unit dupa fiinta cu Tatal. De aceea Ii cere Parintelui ceresc sa-i cuprinda si pe acestia in iubirea sa, "ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei si Eu in ei" (17, 26).

Iubirea Tatalui pentru Fiul se va extinde si asupra celor iubiti de Fiul, care prin primirea Stantului Duh Ii vor deveni si ei copii, prin adoptie. Biserica isi are deci originea in iubirea existenta intre Persoanele Sfintei Treimi. Ea este inradacinata in cer, dar se constituie prin intalnirea naturalului cu supranaturalul, a umanului cu divinul.

Manifestarea unitatii Bisericii pe plan pamantesc are ca tel mantuirea lumii, a acelei lumi care refuza totusi sa-L cunoasca pe Tatal. De doua ori in cuprinsul aceleiasi rugaciuni solemne, Mantuitorul Se roaga: "Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis" (17, 21).

Unitatea existenta intre ucenicii lui Hristos, una dintre insusirile principale ale trupului mistic, va constitui un mijloc de convertire a celor necredinciosi, prin punerea in lumina a dumnezeirii lui Iisus. Apare astfel si mai pregnant caracterul soteriologic al Bisericii, ea fiind cu adevarat "corabia mantuirii", adica locul unde Se descopera in actualul eon Fiul impreuna cu Stantul Duh si din care pornesc energiile divine si cuvintele mantuitoare, menite sa-i aduca pe toti oamenii la Hristos.

Pentru ca cei ce vor crede in El sa fie cu adevarat una, Donmul marturiseste: "Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem" (17, 22), situandu-Se din nou mai presus de timp si imbratisand dintr-o singura privire toate veacurile istoriei, in cuprinsul careia credinciosii se vor impartasi de slava.

Tennenul de "slava" folosit in acest context a creat multe nedumeriri si controverse. In finalul rugaciunii, Iisus cere ca toti alesii sa fie vesnic impreuna cu El, "ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii" (17, 24).

Prin "slava" trebuie sa se inteleaga, dupa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama, ceea ce poate cunoaste mintea omeneasca luminata de har din maretia Divinitatii, Fata Sa intoarsa catre lume. Aceasta tine tiintial de Dumnezeu, nefiind insa natura Sa, care nu va putea fi nicicand cunoscuta de om sau impartasita acestuia, ci doar o putere fiintiala, comuna tuturor Persoanelor Sfintei Treimi si facuta cunoscuta prin har. Sfantul Duh este Persoana divina care, daruindu-le oamenilor harul, le descopera si slava dumnezeiasca, El fiind, dupa expresia Sfantului Petru, "Duhul slavei" (1 Petru 4, 14).

Ceea ce au contemplat apostolii pe Tabor a fost insasi slava Dumnezeirii, prin mijlocirea chipului preamarit a lui Hristos. Atat STantul Petru cat si Sfantul Ioan Evanghelistul au confirmat aceasta. Sfantul Petru marturiseste in epistola sa: "Noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui, nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri" (II Petru 1, 16), iar Sfantul Ioan spune in prologul Evangheliei Sale: "Si Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui" (1, 14).

Cand Iisus cere ca apostolii si toti cei ce vor crede in El sa se invredniceasca de a privi slava Sa, este de presupus ca are in vedere viata viitoare, in care dreptilor le va fi ingaduit sa contemple gloria cereasca. Se stie insa ca si unii nevoitori, inaintati pe treptele urcusului duhovnicesc, s-au bucurat inca din viata aceasta de un asemenea dar.

In a doua epistola catre Corinteni, Sfantul Pavel a aratat, pe linia aceleiasi revelatii, ca alesii vor putea contempla slava lui Hristos si astfel se vor preface "in acelasi chip din slava in slava" (II Cor. 3, 18), la umbra lucrarii Duhului Sfant.

Se observa deci, dupa cum sublinia si Sfantul Chiril, ca toata aceasta rugaciune are in vedere trimiterea Sfantului Duh, Care prin Coborarea Sa va face posibil ca ucenicii si viitorii credinciosi sa poata contempla slava dumnezeiasca.

In finalul rugaciunii, prin care Se instituie arhiereu suprem al noului legamant si Se roaga pentru Biserica Sa, Domnul Se exprima cu o indrazneala nemaiintalnita pana atunci: "Parinte, voiesc ca, unde sunt Eu, sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-ai dat, ca sa vada slava Mea pe care Mi-ai dat-o, pentru ca Tu M-ai iubit pe Mine mai inainte de intemeierea lumii" (Ioan 17, 24).

Smerenia lui Iisus este dublata de indrazneala - ceea ce de fapt cere El tuturor adeptilor Sai - izvorata dintr-o iubire nemarginita fata de Tatal si dintr-un cuget curat ca lacrima. Dorinta Sa putea ti exprimata cu atata senina certitudine intrucat era straina de orice urma de egocentrism. Nici un om nu ar cuteza sa-I spuna Tatalui "voiesc". Numai Fiul Sau, Care Se intrupase spre a-l mantui pe om, putea rosti acest cuvant fara a savarsi un sacrilegiu. Nu poate fi vorba aici de sau Il infrunta, deoarece intre vointa Tatalui si aceea a Fiului nu este nici o discrepanta, ci un acord perfect, dupa cum intre Tatal si Fiul nu exista nici o distanta, ei fiind in chip desavarsit una.

Deoarece intre Tatal si Fiul, respectiv Sfantul Duh, exista o comuniune deplina, care culmineaza intr-o adevarata intrepatrundere (perihoreza), intentiile si vointele Lor vor ti identice. La Invierea lui Lazar, Iisus multumise Tatalui spunand: "Eu stiam ca intotdeauna Ma asculti" (Ioan 11, 42), aratand astfel ca vointa Sa coincide pururea cu cea a Tatalui. De aceea a putut Fiul sa-I spuna Tatalui "voiesc", fara ca prin aceasta sa lepede ceva din smerenia si ascultarea Sa de fiu.

Noi niciodata nu putem spune nici macar semenului nostru "voiesc" fara a cadea in pacatul autoafimlarii, al punerii eului propriu pe primul plan, fiindca niciodata, fiind in trup, nu putem experia o comuniune de natura celei treimice.

In acest ultim ceas Domnul priveste deci spre lumea de dincolo, unde voieste sa fie impreuna cu El toti aceia care au cunoscut ca El a fost trimis de Tatal, bucurandu-se de contemplarea slavei Sale (17, 25).

Pentru ca acest tel sa se indeplineasca, Hristos a facut cunoscut alesilor Sai numele Tatalui - descoperindu-L asadar in ipostaza Sa de Parinte al oamenilor - si nu va inceta sa-L faca cunoscut pana la sfarsitul veacurilor, caci asa se talcuieste versetul final: "Si le-am facut cunoscut numele Tau si-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu sa fie in ei si Eu intru ei" (17, 26). Lucrarea Fiului de descoperire a Tatalui se va prelungi deci la infinit, extinzandu-se asupra tuturor oamenilor si asupra intregii istorii, pentru ca iubirea lui Dumnezeu sa straluceasca in toti.

Hristos le fagaduieste deci ucenicilor si urmasilor acestora sa aiba, prin har, daca voiesc si indeplinesc poruncile, unirea pe care El o are prin fire cu Tatal. Stantul Simeon Noul Teolog, comentand versetele de mai sus, exclama: "Ce minune infricosatoare! Slava pe care a dat-o Tatal Fiului ne-o da si noua Fiul prin harul dumnezeiesc. Si lucru si mai mare e ca, precum El este Intru Tatal si Tatal este intru EI, asa Fiul lui Dumnezeu este intru noi si noi, daca voim, vom fi intru Fiul prin har".

Toata aceasta rugaciune rostita de Hristos in calitatea Sa de Arhiereu si de victima ce se ofera de buna voie respira o bucurie cereasca, izvorata din sentimentul datoriei implinite si al certitudinii ca Se reintoarce la Tatal. Desi ceasul marii incercari este atat de aproape, Iisus nu apare tulburat, cum fusese pentru o clipa in Duminica Stalparilor si cum va fi indata dupa aceea, la Ghetsimani. Privind la lucrarea indeplinita si la apostolii Sai, care rezuma si prefigureaza intreaga Biserica, Hristos uita de suferintele ce Il asteapta si Isi atinteste ochii mintii spre lumea de dincolo, unde se vor afla impreuna cu El toti aceia pentru care Isi va jertfi in curand viata.

Doar gandul la incercarile si ispitele ce ii pandesc pe ucenici este de natura sa-L ingrijoreze, de aceea din rugaciunea Sa razbate acea solicitudine duioasa pentru cei pe care-i lasa in lume, in mijlocul atator primejdii.

Sentimentul dominant care insoteste aceasta rugaciune, rostita in pragul mortii, este insa plenitudinea. Ea decurge din acordul perfect dintre vointa Fiului si aceea a Tatalui. Ceea ce Iisus Ii cere Tatalui, cu o siguranta senina, nici un alt om stapan pe facultatile sale mintale nu ar fi putut -o face, asa cum remarca Grandmaison. El vorbeste ca un om stapan pe sine, nu in extaz, ci doar intr-o stare de concentrare si de reculegere extrema, oglindind o pace interioara cu adevarat unica.

Numai Fiul lui Dumnezeu, coborat printre oameni, putea sa Se exprime astfel. Inainte de ceasul de cumpana de la Ghetsimani, rugaciunea sacerdotala suna ca un cantec de biruinta, ce radiaza o certitudine calma.

Inainte de venirea stapanitorului acestei lumi, Domnul inalta ruga suprema prin care Se ridica deasupra clipei si a istoriei, iesind din timp si situandu-Se in vesnicie. El cuprinde intr-o singura privire intreaga iconomie a mantuirii, incepand cu Intruparea Sa si sfarsind cu reintoarcerea la Tatal a tuturor alesilor, cand Dumnezeu va fi "toate in toti" (1 Cor. 15, 28).

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3584

Voteaza:

Cuvantarea de ramas bun a lui Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE