Crestinism si gnosticism

Crestinism si gnosticism Mareste imaginea.


Crestinism si gnosticism

Observatii preliminare

In momentul in care a aparut crestinismul, lumea romana era in plina framantare intelectuala, religioasa si morala. Spiritele erau curioase de toate ideile noi, avide de a cunoaste tot, dorind sa se initieze in toate misterele, sa probeze toate cultele si sa practice toate riturile.

Falsele oracole, seductiile, vrajitoriile, incantatiile si operatiile magice erau de o mare faima si le-au dat o puternica credinta in ghicitori, astrologi, magi, impostori, sarlatani care au exploatat credulitatea publicului.

Impotriva interdictiilor legislatiei romane, cultele straine au fost la moda si au penetrat putin cite putin, cercurile de misterii ale secretelor lor de initiere. Astfel au patruns panteismul egiptean cu cultul lui Isis si Osiris, naturalismul siriac cu cultul Astartei si al Dienei, dualismul persan cu cultul lui Mitra si misticismul frigian. In mijlocul acestei framantari religioase, crestinismul nu a fost ferit de framantari.

Inainte de a intra in prezentarea si discutarea doctrinei gnostice, noi trebuie sa indicam pe scurt trasaturile principale, care caracterizeaza aceasta gandire contemporana, ca un intreg.

Mai intai orice fenomen al miscarii orientale este de natura religioasa; deoarece aceasta este caracteristica de seama a fazei a doua a culturii elenistice in general. In al doilea rand toate aceste curente au de a face intr-o oarecare masura cu mantuirea; religia generala a perioadei este religia mantuirii. In al treilea rand toate acestea expun conceptia transcendentei lui Dumnezeu si ideea scopului mantuirii. In fine ei sutin un dualism radical intre Dumnezeu si lume, spirit si materie, suflet si trup, lumina si intuneric, bine si rau, viata si moarte.

Numele de gnosticism

Numele de "gnosticism", care venea sa serveasca ca o numire colectiva pentru o diversitate de doctrine sectare aparute inauntrul si in afara crestinismului in timpul primelor trei secole critice ale sale, este derivat din cuvantul "gnosis" (gnoza), cuvant care inseamna "cunoastere".

Initial au existat doar cateva grupuri a caror membri s-au numit dinadins pe ei insisi gnostici. In acest sens noi putem vorbi de scoli gnostice, secte si culte, de scrieri si invataturi gnostice, de mituri si speculatii gnostice si chiar de o religie gnostica in general.

Originea gnosticismului

Punandu-se urmatoarea intrebare, de unde sau din ce traditie istorica a luat nastere gnosticismul, suntem confruntati cu o veche dificultate a speculatiei istorice, deoarece s-au emis pana acum tot felul de teorii.

Oamenii de stiinta moderni au avansat pe rand originea elena, babiloniana, egipteana si iraniana si toate combinatiile posibile ale acestora si cu elemente din iudaism si crestinism. Cu toate aeestea nici o teorie nu poate fi perfecta; cert este ca reprezentarea actuala a gnosticismului este un produs al sincretismului, in care intra o latura elenistica si alta orientala.

Descoperirile facute in Egiptul Superior la Nag Hamadi par sa releveze o oarecare influenta si din partea iudaismului eterodox, in special fiind vizata cabala. Tendinta violent antiiudaica a celor mai multe sisteme gnostice nu este prin ea insasi incompatibila cu originea eretica iudaica, intr-o oarecare masura.

Natura gnostica a cunoasterii

Cunoasterea este prin ea insasi un termen pur formal si nu specifica ce trebuie sa fie inteles, nici nu face specificatia modului psihologio si semnificatia subiectiva a procesului de cunoastere, sau caile prin care ea este cistigata. in context gnostio "cunoasterea" are un accentuat inteles supranatural sau religios si se refera la obiecte pe care noi in zilele noastre am putea sa le numim mai curand ale credintei decat ale ratiuni.

Deci relatia intre credinta si cunoastere (pistis si gnosis) a devenit o majora discutie in Biserica, intre ereziile gnostice si ortodoxie, aceasta nu-i tot una cu discutia moderna intre credinta si ratiune cu care suntem familiarizati.

Gnoza inseamna cu precadere cunoasterea lui Dumnezeu Cel transcendent total, de unde deducem ca "cunoasterea lui Dumnezeu" este cunoasterea lucrurilor necunoscute in mod natural. "Scopul sau cuprinde orice se afla in domeniul dumnezeirii fiintei, si anume, succesiunea celor de sus si care este iesirea din ea, si anume, mantuirea omului".

Pentru gnostici "cunoasterea" are in mod esential un aspect practic. Scopul ultim al gnozei este Dumnezeu; realizarea sa in suflet transforma cunoscatorul insusi cu facerea lui partasa existentei divine. Astfel in mai multe sisteme radicale, asemenea valentinienilor, "cunoasterea" nu este doar un instrument al mantuirii, ci chiar forma in care scopul mantuirii (adica perfectiunea ultima) este posibila.

Pentru "teoria" din greaca scopul cunoasterii este universal, si relatia cognoscibila este optica, este o analogie a relatiei viziuale cu forma obiectiva care ramane neafectata de relatie. "Cunoasterea" gnostica este asupra particularului si relatia de intelegere este mutuala, aceasta este in acelasi timp natura intelegerii, care implica activ auto-divulgarea despre o parte a intelegerii. Acolo principalul este "informarea" cu formele, ea vede in timp ce vede lucrurile; aici principalul este "transformarea" subiectului (de la suflet la spirit) prin unirea cu o realitate care in adevar este insusi subiectul suprem si nu prin intermediul unui obiect.

Aceste cateva remarci preliminare sunt suficiente ca sa delimiteze tipul gnostic de "cunoastere" fata de ideea teoriei rationale in termenii careia filosofia greaca dezvolta conceptul.

Gnosticismul nu este o erezie crestina

Cunostintele moderne au efectuat o schimbare semnificativa, una care poate fi cel mai bine ilustrata prin respingerea generala a descrierii faimoase a lui Harnack a gnosticismului ca "acuta elinizare a crestinismului".

Gnosticii nu pot fi considerati crestini, unii poate pe jumatate formati, care au incercat sa absoarba in crestinism curente speculative si mitologice ale lumii elenice in libertate. Procesul a fost aproape reversul, descris in fraza unui savant modern ca "crestinarea verbala a paganismului".

Totusi multe idei crestine sunt utilizate sau folosite gresit de gnostici. Gnosticismul ramane in esenta o forma a paganismului. Elementele sale crestine sunt doar de suprafata. Se utilizeaza un limbaj si imagini crestine, dar in esenta mesajul crestin este complet ignorat. Un spirit in esenta pagan, care a absorbit selectiv elemente din crestinism, dar si din multe alte religii pe care le-a intalnit.

Confruntarile Bisericii cu miscarea gnostica au facut-o ca sa-si precizeze cat mai exaet invatatura sa. In cele ce urmeaza ne propunem sa expunem intr-un fel aceasta confruntare doctrinara.

Teologia

Dumnezeul gnosticilor este adesea descris ca Dumnezeul strain, Dumnezeul necunoscut, Dumnezeul non-existent, Dumnezeul transcendent total, sau total Altul. Toate aceste expresii sunt o incercare de a accentua separarea dintre Dumnezeu si lumea oamenilor si a ingerilor. De aici reiese una din trasaturile cardinale ale gandirii gnostice, aceea a dualismului radical, care guverneaza relatia dintre Dumnezeu si lume si in mod corespunzator aceea a omului cu lumea.

Deci existenta lui Dumnezeu nu este pusa la indoiala; si pentru cea mai mare parte a gnosticilor, Dumnezeu este unicul principiu. Totusi acest Dumnezeu este inteles ca sursa a unor emanatii succesive. Numarul acestora nu este acelasi in toate sistemele, dar in toate sistemele exista doua grupe de emanatii, una care compune lumea superioara alta care compune lumea intermediara, una cea mai inalta in care locuieste Principiul Prim, alta unde se gasese creaturile si demiurgul.

Dumnezeu nu este creatorul lumii si nu are nimic de a face cu existenta sau guvernarea ei. El este necunoscut in sensul ca omul, in lume, realmente nu-l poate cunoaste si chiar cand scanteia divina din om este lamurita prin revelatie, el nu poate face nici o asertiune pozitiva despre Dumnezeu. In acest sens Dumnezeu este non-existent.

Conceptul gnostic despre Dumnezeu prezinta prima fateta a dualismului absolut care sta la baza fiecarei tendinte gnostice: Dumnezeu si celelalte fiinte sunt invariabil opuse ca lumina cu intunericul si binele cu raul.

In sistemul lui Marcion dualitatea lumii divine se reduce la existenta si opozitia transanta intre un Dumnezeu bun si unul drept; Dumnezeul cel bun nu poate fi autorul lumii materiale, care este opera Dumnezeului drept. Acestei distinctii arbitrare Parintii i-au raspuns prin proclamarea unitatii absolute a lui Dumnezeu, Acelasi fiind autorul imediat al creatiei. "El este creator, El autor, El inventator, El facator, El Dumnezeu a toate; si nimic afara de El, nici peste El. Aceasta este si bun si drept; Acesta este cel care a creat pe om".

Origen combate, de asemenea, acest dualism intr-un intreg capitol din lucrarea sa Despre principii, pornind de la textele Sfintei Scripturi ale Vechiului si Noului Testament. De asemenea aminteste cuvintele Mantuitorului in care Acesta marturiseste de Tata pe Dumnezeul Vechiului Testament.

Iata cum se exprima Origen: "Cand zic apoi ca cei ce se roaga trebuie sa spuna: Tatal nostru, Care esti in ceruri (Matei 6, 9), la ce alt lucru ne face atenti decat ca pe Dumnezeu trebuie sa-L chemam in cele mai bune ale lumii, adica in creatia Sa? Sau dupa ce aminteste textul de la Matei 22, 36-37 despre cea mai mare porunca din lege se intreaba: "Dar cum se face ca inainte de orice, Mantuitorul recomanda celui pe care-l invata si pe care-l cheama sa-i fie ucenic tocmai porunca prin care ne cere sa iubim pe Dumnezeul Legii pentru motivul ca chiar acest lucru fusese spus prin Lege (Deuteronom 6, 5; Levit 10, 19, 18) cu aceleasi cuvinte".

Reiese ca Hristos nu cere inchinarea la un alt dumnezeu, ci unicului Dumnezeu Care este si creatorul lumii; Dumnezeul Vechiului Testament nefiind altul decat Tatal Sau, nu un altul asa cum spuneau gnosticii.

De la aceeasi notiune de Dumnezeu, Tertulian conclude unitatea Sa, si el dovedeste ca singurul Dumnezeu adevarat este singurul Dumnezeu creator, Iahve din Biblie, Cel asa de denigrat de catre gnostici.

Acest Dumnezeu unic este la fel de bun si drept, bun in Sine, drept din cauza noastra si drept pentru ca este bun. Tot Origen in alt loc se exprima astfel: "Ca sa nu incurajam prin tacerea noastra nerusinarea ereticilor in calitatea noastra de oameni vom da si noi, pe cat ne ajuta puterile, raspuns la obiectiile lor. Am aratat inainte de mai multe ori, prin afirmatii pe care le-am putut scoate din Scriptura, ca Dumnezeu care a creat toate este bun, drept si atotputernic".

Revenind la Irineu, Tatal este prezentat ca Dumnezeu Creatorul impotriva conceptiei gnostice, care facea din demiurg un Dumnezeu rau. Dumnezeu a facut, a alcatuit si a desavarsit liber, toate cu puterea Sa.

Cat despre multiplicarea fantastica a acestor perechi de eoni care populeaza lumea superioara a pleromei si lumea intermediara a demiurgului, ea nu a facut obiectul nici unei combateri sistematice; cei mai multi dintre Parintii Bisericii multumindu-se sa arate absurditatea acestei teorii. Si aceasta deoarece scrierile lor aveau ca scop apararea dreptei credinte si nu apararea unei filosofii pur speculative.

Cosmologia

Este mai potrivit ca sa vorbim despre o cosmogonie gnostica decat despre o cosmologie, deoarece speculatia lor lua adesea mai mult forma unei expuneri mitologice a originii universului decat o considerare filosofica a compozitiei sale.

Primul element al acestei cosmogonii era o vasta arie de fiinte intermediare intre Dumnezeu si oameni. Uneori se facea o neta distinctie intre doua lumi: una noumenala in care o serie de astfel de fiinte, eoni pur spirituali locuiesc Pleroma langa Dumnezeu insusi, si una fenomenala - universul vizibil - cu conducatorii ei.

In conceptia gnostica Dumnezeul suprem n-a putut crea materia - care dupa ei este rea - din cauza incompatibilitatii care exista intre el si materie. Se afla deci intre acel Dumnezeu si materie loc pentru un creator. Daca acesta este individualizat, este numit demiurg - nume luat din filosofia lui Platon - sau daca este un grup atunci sunt numiti arhonti, stapanitori.

Universul, domeniul arhontilor, este asemenea unei vaste inchisori al carui cel mai launtric prizonier este pamantul, scena vietii omului.

Acest univers este circumscris de mai multe invelisuri concentrice sferice. Cel mai frecvent, acest sistem, cuprinde sapte sfere ale planetelor inconjurate de o a opta cea a stelelor fixe. A existat totusi o tendinta de a multiplica structurile si a construi scheme din ce in ce mai extinse. Basilide numara nu mai putin de 365 de "ceruri".

Semnificatia religioasa a acestei arhitecturi cosmice este asezata in ideea ca fiecare lucru care intervine intre aici si dincolo serveste la separarea omului de Dumnezeu nu numai prin distanta spatiala ci si prin forta activa demonica.

Sferele sunt sediul arhontilor, in special ".al saptelea", care este al dumnezeilor planetari, imprumutati din panteonul babilonian Este semnificativ ca acestea sunt adesea numite cu nume din Vechiul Testament pentru Dumnezeu (Iao, Savaot, Adonai, Elohim, El Sacidal), care fiind sinonime pentru Unul si supremul Dumnezeu sint prin aceasta transpunere transformate in nume proprii ale fiintelor demonice inferioare - un exemplu de reevaluare peiorativa la care gnosticismul a supus traditii vechi in general si traditia iudaica in particular.

Guvernarea colectiva a arhontilor peste lume si fiecare individual in sfera lui este ca a unui pastor al inchisorii cosmice. Stapanirea lor tiranica peste lume este numita heimarmene, Destin universal, un concept ce are la baza astrologia, dar acum colorat usor cu spiritul anticosmic gnostic.

Rolul arhontilor este de a bara calea sufletului, dupa moarte, in ascensiunea sa catre Dumnezeu. Puterile acestea, in esenta sunt reale, si de aici apare dualismul de baza. Ele conduc lumea aproape cu o inexorabila fatalitate care tine pe oameni si-i leaga de pamant prin succesiunea reincarnarilor.

Sa vedem in cele ce urmeaza care a fost atitudinea Parintilor Bisericii la aceasta chestiune.

Mai intai creatorul lumii este unicul Dumnezeu. Care a creat-o din iubire caci "Dumnezeu este iubire". Materia a fost creata buna, iar "universul a fost creat pentru om, pentru a-i furniza ceea ce-i era necesar, si omul pentru Dumnezeu insusi, pentru a-L slavi pe stapanul sau si a raspandi peste celelalte creaturi binele primit de la Dumnezeu".

Origen critica pe gnostici pentru ca fac deosebire intre lumea nevazuta, emanata din Pleroma, si cea vazuta creata de demiurg, zicand: "Intrucat s-au departat de Dumnezeul creatiei, care este totusi singurul Dumnezeu nenascut. Ereticii s-au scufundat in inchipuirile lor, plasmuind ei insisi procedee mitice in baza carora opineaza ca au fost create unele lucruri vazute si altele nevazute, dupa cum si le puteau inchipui in inima lor".

De asemenea Parintii au aparat liberul arbitru de preciesti-natarismul si fatalismul gnostic, care credeau orbeste in astrologie si actiunea malefica sau benefica, dar inexorabila, a cosmosului asupra omului.

Iar Clement Alexandrinul in Stromate zice despre libertatea vointei "ca de libertatea vointei noastre depinde alegerea adevarului sau departarea de adevar". Sau: "faptele nu se masoara numai dupa felul cum s-au sfarsit, ci se judeca si dupa vointa libera a fiecaruia". Si in alt loc: "Vezi ca este vestit un Dumnezeu bun, Care imparte dupa vrednicie si iarta pacatele". Sau: "Puterea de conducere o are libertatea vointei".

Tertulian zice: "Aceasta va fi forta gratiei divine, intru totul mai puternica decat natura, avand in noi oa subalterna putere liberului arbitru. Ca se gaseste in noi de la nastere, aceasta am aratat-o si lui Mareion si lui Hermogene". Iar Metodiu de Olimp are o intreaga lucrare pe aceasta tema, intitulata Despre liberul arbitru, din care s-a citat mai sus.

Despre destin Origen zice: "Depinde, dar, de contributia noastra proprie ca sa ducem o viata cinstita si aceasta o si cere Dumnezeu de la noi nu ca ceva care vine de la El, dar nici de la altcineva din afara sau cum cred unii din prescriptiile destinului, ci decisiva ramane hotararea noastra proprie".

In alta parte zice ca nu numai multe din popoarele necrestine cred in fatalism potrivit caruia ar fi o legatura tainica intre mersul intamplator al astrelor, pe de o parte, si intre nasterea oamenilor la o anumita data din zodiac, la imprejurarile din viata popoarelor, a indivizilor, ba chiar si a celor necuvantatoare, pe de alta parte, "Dar si unii din cei despre care merge vorba ca au crezut in Hristos sunt atrasi de credinta ca faptele oamenilor ar fi determinate, zicand ca e cu neputinta ea lucrurile sa poata decurge altfel decat cum au hotarat astrele prin diferitele lor pozitii. Cei ce raspandesc o astfel de invatatura ne duc la concluzia ca rolul vointei omenesti este fara nici o importanta, de aceea ar fi fara rost sa mai tinem cont de lauda si mustrarea cuiva precum si de faptele lor bune sau rele".

Dar daca asa ar sta lucrurile - zice el mai departe - n-ar mai avea valoare nici invatatura despre judecata lui Dumnezeu, nici despre rasplatirea fagaduintelor si nici despre pedeapsa pacatosilor. Si conchide ca daca aceasta credinta ar fi adevarata, atunci Legea Veche si indemnurile profetilor si venirea lui Hristos ar fi fost zadarnice si fara rost.

Iar in alta parte zice: "Vor intelege atunci si judecatile providentei dumnezeiesti, in legatura cu toate aceste fiinte, cu intamplarile care au loc intre oameni, care nu-si au izvorul in destin sau intamplarea oarba, ci intr-o intelepciune atat de bine randuita si atat de pretentioasa incat nu pierde din vedere nici numarul firelor de par, si aeeasta, nu numai cand e vorba de sfinti ci de toti ceilalti oameni".

Metodiu de Olimp in Banchetul lui spune: "De noi depinde sa preferam si sa punem pe prim plan pe cele ceresti inaintea celor pamantesti, noi, care am primit o ratiune libera si independenta - care nu este supuna nici unei necesitati - noi care nu suntem supusi destinului si intamplarii". Si putin mai jos: "Caci cel mai mare rau inascut in cei mai multi este faptul de a socoti miscare a stelelor drept cauza relelor si de a zice ca viata noastra este condusa de destin, asa cum pretind cu ingamfare astrologii".

Si iarasi: "Cei care afirma ca omul nu este liber si zic ca este condus de legi implacabile, se fac vinovati fata de Dumnezeu insusi, pe care-l considera autorul relelor venite peste oameni". Cam atat despre destin.

In continuare pentru a intelege mai bine invatatura Bisericii, cat si erorile gnosticismului socotim ca ar fi bine ca in cele ce urmeaza sa abordam putin problema "cosmosului"; chiar daca Parintii nu au precizat-o in lucrarile lor, ei au subinteles-o permanent. Noi insa care nu mai traim in climatul epocii lor se cade ca inainte de orice, pentru a-i intelege, sa ne creem climatul necesar.

In compararea celor doua lumi, cea noua si cea veche, atacatoare si atacata, nu exista nici un simbol mai potrivit in care esenta fiecaruia sa se releve pe sine ca in conceptul de "cosmos". Dupa o lunga traditie acest termen existent in constiinta greaca a fost investit cu cea mai inalta demnitate religioasa.

Prin cosmos intelegem ordine in general, a himii, a caminului, a unei republici sau a vietii. Acesta este un termen al laudei sau chiar al admiratiei. Cand este aplicat universului lumea nu mai semnifica realitatea neutra a tot ce este, o suma cantitativa (ca in cadrul universului), ci exprima ceva specific, care in constiinta greaca reprezinta o innobilare a acestui intreg; pentru ca el este ordine. Sensul propriu de cosmos nu arata numai univesul, caci el este folosit si in alte situatii; morale, politice, militare, etc.

Universul a fost considerat a fi exemplul perfect al ordinii si in acelasi timp cauza intregii ordini, in particular. Datorita acestei perfectiuni atribuite, de multe ori, a fost considerat ca o entitate divina si chiar Dumnezeu, ca in cazul stoicilor. Acelasi lucru il face si Cicero in lucrarea sa De Natura Deorum unde da elocvent expresie acestui statut teologic universului.

La gnostici statutul cosmosului este altul. In acest context legea universului reprezinta vointa irationala de afirmare si constrangere a «demiurgului, care l-a creat. Aceasta vointa nu prezinta nici o relatie de intelegere si iubire. Legile universului sunt legile acestei stapaniri si nu a intelepciunii divine.

Acest univers al lor nu are nimic din autenticitatea cosmosului grec. Este inca un cosmos linistit, al randuielii - dar randuiala a razbunarii; straina aspiratiilor omului. Departe de a fi haos, creatia demiurgului, intuneacata ca si el, este totusi un sistem de legi. Dar legea cosmica odata adorata, ca expresia unei ratiuni, cu care ratiunea omului putea comunica in actul cunoasterii, este acum vazuta doar in aspectul ei de constringere, care impiedica libertatea omului. Logosul cosmic al stoicilor, care a fost identificat cu providenta, este inlocuit acum cu heimarmene, destinul cosmic asupritor.

Acest fatum este dispersat prin planete sau stele in general, exponenti personificati ai legii rigide si ostile a universului. Schimbarea in continutul emotional al termenului cosmos nu este nicaieri mai mult simbolizata decat in aceasta depreciere a partii divine de odinioara din lumea vizibila. Cerul cu stele - de la Pitagora, cea mai pura intruchipare a ratiunii in universul sensibil si garantul armoniei - acum uimeste pe om cu privirile fixe ale puterilor straine si necesare.

Actiunea cosmosului in general nu este numai una externa a constrangerii fizice, ci chiar mai mult una interna a alienarii sau auto-instrainarii. Devenind constient de sine, eul de asemenea descopera ca nu este in realitate propriu lui, ci este mai curand executorul involuntar al planului cosmic.

Cunoasterea, gnosis, poate elibera pe om din aceasta servitute; dar pentru ca cosmosul este contrar vietii si spiritului, cunoasterea salvatoare nu poate tinti la integrarea in intreg cosmosul si la conformitate cu legile sale ca in intelepciunea stoica, care a cautat libertatea in consimtamantul intelegerii semnificatiei intregului. Pentru gnostici, dimpotriva, se urmareste adancirea acestei instrainari din lume, pentru a scapa eul launtric, care doar astfel poate a se apropia de sine.

La baza acestei conceptii despre gnoza sta tot dualismul om - lume si lume - Dumnezeu, care nu este o dualitate a complementarului, ci a contrariilor, in care doctrina transcendenta a dualismului Dumnezeu - lume a izvorit din experienta imanenta a dezacordului omului cu lumea ca dintr-o cauza a sa psihologica.

Conceptia crestina s-a vazut; este cu totul alta.

O alta chestiune despre care am amintit este cea a metempsihozei despre care vom vorbi pe larg in urmatorul capitol.

Antropologia

Sa incercam sa schitam complicata doctrina antropologica a gnosticilor. Complicata in sensul ca fiecare secta are o invatatura cu multe particularitati. Nu vom intra in acestea, ci vom analiza doctrina antropologica dupa caracteristicile ei generale.

Mai intai amintim ca in conceptia gnostica creator al omului nu este Dumnezeul cel Necunoscut, total transcendent, Dumnezeul cel bun, ci demiurgul, identificat de marcioniti cu Dumnezeul Vechiului Testament. Omul este compus din carne, suflet si spirit. Dar redus la principiile ultime, originea sa este dubla: lumeasca si extra-lumeasca. Nu numai trupul ci si sufletul este un produs ai puterilor cosmice care a imprimat corpului chipul omului primordial sau arhetipal, puteri care i-au animat fortele lui fizice personale; acestea sunt poftele si patimile naturii umane, fiecare din ele corespunzand uneia din sferele cosmice si care toate impreuna dau sufletul astral al omului.

Totusi corpul si sufletul sau uman sunt o parte din lume si se supun destinului universal heimarmene, asa cum am amintit de fapt in capitolul anterior. Inclus in suflet este spiritul sau "pnevma", o portiune din substanta divina de dincolo de lume, si care s-a revarsat aici in lume. Iar arhontii sunt cei care au creat pe om cu scopul expres de a-1 tine captiv in lume. Asa cum in macrocosmos omul este inclus in sapte sfere, asa in microcosmosul uman pnevma (spiritul) este inclusa in sapte "suflete"- vesminte care sunt in stransa legatura, fiecare cu cate una din sferele ceresti.

Dupa elementul care domina in om, el intra intr-o categorie particulara a existentei. "Hilicii", materialii, sunt cei dominati de trup, ingrijiti de grijile vietii de pe pamant. "Psihicii" dominati de suflet sunt doar pentru scurt timp scosi dintre hilici, pentru ca sufletul asa cum am spus este creat si el de puterile inferioare ceresti. Gnosticii pseudo-crestini identificau pe psihici cu majoritatea crestinilor care aspirau prin credinta, supunere si viata sacramentala a intra in comuniune cu Dumnezeu in binecuvantarea eterna. Dar aceia in care spiritul sau scanteia divina se reaprinde, "pnevmaticii", gnosticii insisi, erau destinati a se reintoarce in lumea divina de care ei realmente apartineau.

In starea sa neraseumparata spiritul astfel cufundat in suflet si carne este inconstient de el insusi, amortit, adormit sau intoxicat cu otrava lumii: pe scurt este nestiutor. Constientizarea si libertatea sa se efectueaza prin cunoastere.

O alta interpretare alegorica dusa la extrem este cea intalnita la ofiti, adoratori ai sarpelui. Numele le vine de la euvantul greo "ophis" - sarpe--sau nahas -sarpe in ebraica, si atunci numindu-se naaseni. Ei socotesc sarpele biblic ca eliberator al omului de sub ascultarea demiurgului, facand astfel un serviciu Dumnezeului-Necunoscut. Uneori chiar Iisus este socotit eliberatorul primilor oameni in cazul in care sarpele este socotit un principiu general. Valentinienii s-au retinut de a-i acorda lui Iisus aceasta actiune din Paradis, in schimb au facut o paralela intre El si fructul din copac; prin atarnarea de lemn El a devenit un fruct al cunoasterii lui Dumnezeu.

Vom descoperi si alte erori ale doctrinei gnostice pe masura ce vom prezenta contra-argumentele invataturii crestine, adioa invatatura Bisericii exprimata prin gura catorva din Parintii Bisericii primare.

Dumnezeu Cel Unul, Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, a creat pe om din iubire. L-a creat bun, ca Dumnezeu "nu este cauza raului nici nu se bucura de cele rele", si i-a daruit libertatea de a voi; - cel mai mare dar pe care l-a primit de la Dumnezeu.

Tot neamul omenesc isi are inceputul in Adam si Eva, cu totii avand aceeasi fire. De aceea Parintii au combatut teoriile ereticilor, potrivit carora ar fi fost create doua sau chiar trei firi distincte. Tertulian combate aceasta invatatura a valentinienilor zicand: "ei spun ca firea nu se poate schimba si-si sprijina trinitatea lor doar pe proprietati, fiindca pomul bun nu produse fructe rele, nici cel rau bune si nimeni nu culege smochine din ciulini si struguri din spini (Luca 6, 43). Deci daca este justa parerea lor, Dumnezeu nu va putea sa ridice din pietre pe fiii lui Avraam (Matei 3, 7-9). La acuza ca de ce Dumnezeu l-a mai creat pe om cu libertate daca stia ca va cadea, Clement Alexandrinul raspunde; "Aceia sa auda de la noi, ca Adam n-a fost desavarsit in ce priveste structura lui, ci in stare sa-si insuseasca virtutea.

Ca este deosebire intre a fi capabil de virtute si a poseda virtutea. Dumnezeu vrea, insa, sa ne mantuim pe temeiul propriei noastre hotarari". Parintii nu lasa necombatuta nici eroarea cu privire la preexistenta sufletelor si transmiterea lor dintr-un trup in altul dupa moarte. Chiar si unul din scriitorii Bisericii, Origen, a cazut in greseala de a crede in preexistenta sufletelor, aceasta datorita marei influente platonice exercitate asupra lui, si bineinteles datorita lipsei de precizare din partea Bisericii. Cu toate acestea a condamnat ca absurda credinta in metempsihoza, Tertulian vorbind despre metempsihoza, zice: "Teoria ca viii provin din morti este relativ veche.

Dar ce s-ar intampla daca ar fi mai noua? Adevarul n-are nevoie de vechime si nici minciuna nu este aparata prin noutate. Falsul ramane fals oricat l-ar innobila antichitatea. Si de ce n-ar fi fals, daca si marturia pe care se sprijina este falsa?". Pitagora se proclamase inviat din morti, iesind dintr-o ascunzatoare, dupa sapte ani. El demonstreaza faptul ca moartea e urmarea vietii, dar el ne impune si contrariul, caz in care numarul celor vii ar trebui sa fie egal cu al celor morti. Dar aceasta teorie este in contradictie cu ce pe poate intelege din experienta si din observatiile ce se pot face asupra vietii. Si mai absurda este teoria metempsihozei in care oamenii se transforma in animale si animalele in oameni, in [aceste treceri de la unul la altul dupa moarte.

Cu toata absurditatea ei ea a casligat adepti printre multi eretici. "Unii cred ca ei au venit din cer cu atata convingere, cu cat promit ca se vor intoarce neindoielnic acolo, cum a concis Saturninus, discipolul simonianului Menandru, afirmand ca omul facut de ingeri, de la inceput un lucru neinsemnat, slab si fara stabilitate a trait ca un vierme pe pamant fiindca ii lipseau puterile de a se sustine, ca apoi din mila puterilor supreme, dupa chipul caruia, neimitat totusi deplin, fusese cu usurinta construit, a dobandit scanteia vietii, care l-a ridicat, l-a asezat pe picioare, l-a insufletit constant, si dupa plecare din viata, are sa-i readuca la matca". Si in continuare zice: "Dar si Carpocrate la ei isi revendica obarsia de la cei do sus, incat discipolii lui spun ca sufletele lor sunt egale, cu al lui Hristos, cu atat mai mult cu al Apostolilor si, cand vor le pun mai presus de ale lor, conce-pandu-le izvorand din puterea divina".

Si in alt loc; "Se foloseste de metempsihoza si Carpocrate, la fel vrajitor; la fel depravat, desi nu mai putin ca Elena. De ce nu? De vreme ce el pentru a stabili o rasturnare de orice fel a invataturii divine si umane a afirmat ca sufletele se reintrupeaza, pentru motivul ca viata aceasta nu are valoare pentru nimeni data nu sunt inlaturate toate cele ce o invinovatesc, fiindca ceea ce se socoteste rau nu este astfel din natura, ci datorita opiniei. Astfel, spune el, metempsihoza se impune in chip necesar, daca nu sunt rascumparate toate abaterile, chiar de la primul curs al vietii, ca dealtfel sufletul este chemat de cate ori a platit mai putin in contul greselilor pe care le are de platit fiind tinut in inchisoarea trupului "pana ce achita ultimul sfert al datoriei" (Matei 5, 26)51. Clement la randul lui il combate pe Basilide care invata ca sufletul trece dintr-un trup in altul. Aceeasi atitudine are si Teofil al Antiohiei in lucrarea sa Catre Autolic.

Biserica a combatut credinta in preexistenta sufletelor ca fiind impotriva revelatiei dumnezeiesti. Motiv pentru care ea 1-a si combatut pe Origen si origenisti la sinodul V ecumenic, sinod care 1-a condamnat si pentru sustinerea apooatastazei cu toate consecintele care decurg din aceasta. Impotriva preexistentei sufletului au scris multi Parinti, inca Tertulian a scris un intreg tratat despre suflet impotriva lui Platon care sustine preexisenta sufletelor fata de lume, Tertulian aminteste, pe temeiul Scripturii ca este si facut si nascut, ca duhul este pentru suflet ceea ce este lumina pentru zi: acelasi lucru, sufletul fiind "unic, simplu, neconstituit din parti si indivizibil si inseparabil". Tot el zice ca trupul si sufletul sunt concepute simultan, ca viata incepe de la zamislire si nu asa cum sustineau stoicii si Platon ca viata fatului ar incepe la nastere si nu la zamislire. De asemenea sufletul nu creste ca trupul, dar se dezvolta intensiv si ii insoteste neincetat, nedespartit de el pana la moarte. Metodiu de Olimp combatand invatatura gnostica ne invata ca sufletul este creat odata cu trupul, si nu a fost un timp cand el a fost fara trup. Ba mai mult sufletele au fost totdeauna impreuna cu trupurile si au pacatuit impreuna. La fel combate si parerile gresite ale lui Origen.

Astfel se intelege ca omul care primeste viata, trup si suflet, care este daruit cu libertate, nu este predestinat de Dumnezeu, nici de alta putere divina, cum zic ereticii, spre a se mantui sau nu. Mantuirea sta in libertatea de vointa a fiecaruia, asa dupa cum am aratat. Dar cum inteleg gnosiicii mantuirea vom afla in cele ce urmeaza.

Soteriologia si Eshatologia

Vom dezbate in acelasi capitol aceste doua teme, deoarece la gnostici aceastea sunt strans legate. Vom vedea si de ce.

Gnosticismul este o religie a salvarii, a mantuirii, a eliberarii. Dogma crestina despre mantuire a fost de asemenea desfigurata ca si cea a creatiei. Cea mai deosebitoare caracteristica este ca mantuirea este indeplinita nu prin puterea lui Dumnezeu, niei prin credinta omului, nici prin cooperarea cu vointa lui Dumnezeu, ci prin asimilarea unei cunoasteri ezoterice.

Unele sisteme gnostice au dat un loc central unui mantuitor a carui sarcina esentiala era sa vina printre oameni si sa le descopere cunoasterea care duce la mantuire.

Obiectul mantuirii nu-l constituie omul, ci acea scanteie numita chip divin sau element pnevmatic. El trebuie sa fie rascumparat, deoarece corpul sau, forma materiala este destinata pieirii pentru totdeauna. Distinctia gnostica despre umanitate nu schimba datele problemei. Pnevmaticii sunt cei alesi; ei poseda deja elementul divin si sunt asigurati de mantuirea lor, Psihicii nu-l poseda, dar ei il pot obtine daca urmeaza gnozei, si in consecinta ei beneficiaza de mantuire ca si pnevmaticii, in caz contrar impartasesc soarta hilicilor, care datorita aceleiasi naturi materiale sunt iremediabil exclusi de la mantuire. Mantuirea nu imbratiseaza toata umanitatea, ea este o certitudine absoluta pentru pnevmatiei, o nadejde problematica pentru psihici, o imposibilitate radicala pentru hilici.

In aceste conditii, rolul Mantuitorului este departe de modelul lui Iisus al Evangheliei. El este un personaj semidivin, un mesager al lui Dumnezeu. Eonul acesta mantuitor apartine unui prim rang al lumii superioare; ei penetreaza barierele sferelor, inseland arhonatii, si desteapta spiritul omului din somnul pamantesc si ii impartaseste cunoasterea mantuitoare. Cunoasterea aceasta, desi numita simplu "cunoasterea lui Dumnezeu", ea include intregul continut al mitului gnostic, care invata despre Dumnezeu, om si lume; adica ea contine elementele sistemului teoretic.

Partea practica este totusi mult mai particulara "cunoasterii caii", adica a caii de iesire a sufletului din lume, cuprinzand prescriptii sacramentale si magice pentru viitoarea sa ascensiune, si formule si nume secrete care permit trecerea prin fiecare sfera. Echipat cu aceasta gnoza, sufletul, dupa moarte traverseaza in sus, lasand in urma la fiecare sfera "vesmantul" sufletesc constituit prin ea; astfel sufletul curatit de tot ce este strain ajunge la Dumnezeu Cel mai presus de lume si devine reunit cu substanta divina.

Revenind la eonul mantuitor, care, desi a venit la om, nu poate contacta unitatea cu materia; de aceea el se multumeste sa locuiasca un timp in Iisus, dupa botez, pana in momentul patimilor exclusiv. Suferinta si moartea nu erau pentru el, ci pentru Iisus singur, Iisus cel pamantesc, Iisus din Evanghelie nu a fost dupa parerea lor, decat o gazda trecatoare, o masca a sa; altfel zis acest Iisus nu a fost Dumnezeu. Gnosticismul este in acest fel dochetist.

Mantuirea potrivit gnosticilor, va fi savarsita in acest sens si in aceasta maniera, fara sa-si puna problema reinvierii carnii, o alta dogma crestina socotita ca simbol, fiecare din elementele divine reluandu-si locul sau; ordinea, pacea, armonia vor stapani in lumea superioara. Aceasta va fi reconstructia epocii primare, apocatastaza. Astfel noi suntem departe de scopurile ultime ale crestinismului. Iadul este inlocuit cu distrugerea; cerul nu mai este favorizat. Pamantul este ca un teatru unde trimisul pleromei salveaza in mod unic pe acela care apartine lumii superioare. Aceasta ar fi in rezumat doctrina soteriologica si eshatologica a gnosticilor.

Si acum sa auzim care este invatatura Bisericii, despre aceasta, incepem cu Teofil al Antiohiei care zice ca omul a fost creat liber si responsabil. Oricine implineste Legea si poruncile ei, se poate mantui si poate obtine mantuirea . Prin neascultarea sa Adam si-a atras durerea, suferinta si chiar moartea. Pacatul lui Adam s-a rasfrant asupra intregii firi. Cand omul nu va mai face raul, animalele vor fi si ele restaurate in starea de blandete de la inceput. Iar moartea este mijlocul pe care Dumnezeu 1-a pus ca sa puna capat pacatului.

Sfantul Iustin ne aminteste ca sufletul traieste si este constient, si dupa moarte. Clement Alexandrinul zice despre moarte ca este o binefacere, de vreme ce schimba o viata cu alta viata, zicand: "in ce ne priveste, pentru ce sa ne socotim nedreptatiti, cand prin moarte suntem sloboziti sa mergem la Domnul, cand schimbam o viata cu alta viata, asa cum trecem de ia o varsta la alta?". Sfantul Iustin afirma ca "sufletele celor evlaviosi raman intr-un loc mai bun, iar cele nedrepte si rele intr-unui mai rau, asteptand acolo vremea judecatii".

Iar Teofil al Antiohiei marturiseste asemenea celorlalti apologeti invierea mortilor si judecata. Si invierea aceasta, spre judecata, va fi a omului intreg, trup si suflet. La Metodiu de Olimp gasim scris ca "Domnul insusi la un semn, la glasul arhanghelului si la sunetul trambitei lui Dumnezeu, va cobori din cer si cei care au murit in Hristos vor invia intai (adica trupurile- pentru ca ele au devenit cadavre cand au fost despuiate de suflete). Apoi noi cei vii vom fi rapiti impreuna cu ele. Aceasta inseamna ca sufletele, care se vor reacoperi de trupuri vor merge in intampinarea Domnului, pe nori". Si in alta pai te marturiseste ca vom invia cu trupuri reale, cu trupurile pe oare le-am avut, dar spiritualizate.

Intrucat gnosticii cu invataturile lor contrafac toate invataturile Bisericii ca si aceea despre invierea cu trupurile, reproducem mai jos inca doua citate din Metodiu de Olimp in apararea realitatii invierii trupurilor in vederea primirii rasplatii sau pedepsei, dupa faptele savarsite in aceasta viata. Mai intai zice: "Trupul se afla intre stricaciune si nestricaciune, dar el nu este nici stricaciune, nici nestricaciune. Atunci cand a fost dominat prin intermediul placerilor de stricaciune el care era faptura nestricadunii a inclinat catre "tarania pamantului".

Ca urmare a fost dat mortii de catre Dumnezeu, pentru a fi cumintit, dar n-a fost parasit, nici lasat prada stricaciunii. Invingand moartea prin inviere, iarasi a fost redat nestricaciunii, pentru ca nu cumva stricaciunea sa mosteneasca nestricaciunea. La fel spune si Apostolul: "Pentru ca trebuie ca acest trup stricacios sa fie imbracat cu nestricaciunea si acest trup muritor sa se imbrace cu nemurirea" (I Corinteni 15. 53). Iar cel stricacios si muritor, care trebuie sa se imbrace cu nestricaciunea si nemurirea, ce altceva este decat ceea ce a fost semanat "in strica-vune" si inviat ,,in nestricaciune" (pentru ca sufletul nu este stricacios si muritor, ci trupul este muritor si stricacios), pentru ca "precum am purtat chipul celui pamantesc, tot asa vom purta si chipul celui ceresc" (I Corinteni 15, 40).

Daca trupurile noastre au fost facute din atomi sau elemente primordiale, asa cum spun acestia (filosofii), si se desfac in aceleasi elemente, atunci invierea nu este imposibila, pentru ca Dumnezeu, Care tine totul in marea Lui intelepciune, - chiar si elementele nevazute ale lumii -, poate sa le aseze in forma de dinainte si sa alcatuiasca cu ele aceleasi trupuri".

N-am mai insistat asupra realitatii intruparii Mantuitorului deoarece pentru Biserica aceasta a fost evidenta de la inceput, insusi Sfantui Ioan Evanghelistul vizandui pe docheti scrie in Evanghelia sa: "Si Cuvantul S-a facut trup si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar".

Aceeasi interpretare o aflam si la Origen care vorbeste despre trupul lui Hristos, dar si despre dumnezeirea Lui. Iar Metodiu de Olimp zice ca "El S-a facut om cu adevarat si a murit cu adevarat si nu aparent, la El totul a fost da"; si in continuare arata si motivul pentru care a murit, ca "sa se arate adevarat, intaiul nascut din morti" (Coloseni 1, 18), sa schimbe cu adevarat chipul pamantesc in cel ceresc si pe cel muritor in nemuritor.

Dupa ce ne-am facut o imagine asupra diferentelor celor doua doctrine, se cuvine ca in continuare sa observam consecintele negative ale gandirii gnostice asupra crestinilor; adica sa vorbim despre morala gnostica.

Morala

In aceasta viata pnevmatica, posesorii gnozei - cum se numeau ei insisi - sunt pusi de o parte de marea masa a umanitatii. Iluminarea gnostica nu numai ca face individualismul suveran in sfera cunoasterii (de aici nemarginita varietate a doctrinelor gnostice), ci, de asemenea, determina si sferele de actiune.

In mod general vorbind, morala duhovniceasca este determinata de ostilitatea fata de lume, materie si toate legaturile trupesti (vizata si casatoria). Din acest principiu pot fi scoase doua extreme; asceza si libertinajul. Prima deduce din posedarea gnozei obligativitatea de a evita la maximum contaminarea cu lume. In aceasta categorie se incadreaza marcionitii care socoteau materia rea, asa cum socoteau si casatoria si nasterea de copii. Cealalta directie deriva tot de la o conceptie privind posedarea gnozei, care-i duce la privilegiul absolutei libertatii. Legea prohibitiva promulgata de Creator este doar una din marile tiranii "cosmice". Dar ea nu afecteaza decat trupul si sufletul. Duhul, insa, asa cum este liber de heimarmene, asa el este liber si de jugul legii morale. Gnosticului toate lucrurile ii sunt permise intrucat duhul este "salvat in natura sa" si mi poate fi intinat de nici o actiune, nici infricosat prin amenintarea pedepsei arhontice. Deoarece opunandu-te planurilor arhontilor contribui la lucrarea de mantuire.

Aceasta extrema au condamnat-o Parintii cel mai mult, adica imoralitatea. Sfantul Irineu zice despre ei intr-unul din memorabilele sale pasaje: "Ca aurul care scufundat in noroi nu-si pierde frumusetea Sa, ci isi pastreaza natura sa proprie, noroiul fiind incompatibil sa vatame aurul, asa ei spun despre ei insisi, ca chiar daca ar fi scufundati in fapte materiale, nimic nu-i va injosi, nici nu-si vor pierde esenta lor spirituala. Deci "perfectul" din ei ii face fara frica fata de lucrurile interzise, despre care Scriptura zice ca cei care fac astfel de lucruri nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu". Din aceasta a doua categorie fac parte majoritatea gnosticilor. Basilide si adeptii lui nesocotesc infranarea "pentru ca se cred desavarsiti prin fire, desi pacatuiesc acum, pentru ca se cred alesi de la zamislirea lor". De asemenea adeptii lui Carpocrate si Epifane cereau ca femeile sa fie comune. Aceasta invatatura, insa, este cea mai mare hula adusa numelui lui Hristos. La fel si nicolaitii invatau ca femeile sa fie comune .

In orice sistem, fie el religios sau filosofic, morala este reflectarea in viata a doctrinei, punerea ei in practica. Acest lucru este valabil si in cazul de fata.

E greu de spus exact ce se petrecea in mintea acestor ereziarhi, cand propovaduiau teoriile si doctrinele lor. Credem insa ca totul porneste de la dualismul Dumnezeu - cosmos, cosmos - om. Pentru gnostic Dumnezeul-Necunoscut, total transcendent nu poate avea nici o legatura cu creatia care este rea. Rea pentru ca asa o experimenteaza omul; la tot pasul intalneste suferinta, durere, deznadejde. Ori Dumnezeu care era socotit in-antiteza cu lumea, bun prin excelenta, nu poate fi creatorul lumii. Atunci cine a creat lumea? Un demiurg ostil si razvratit impotriva Dumnezeului - Bun; el nu putea crea lumea decat imperfecta si rea, ca si el. A creat-o, zic ei, din ura si ignoranta ca pe o mare inchisoare a scanteilor divine, care la randul lor sunt inchise in trupuri insufletite (duhul este cel intemnitat: sufletul e legat si el de materie). Dar cum ei identificau pe Dumnezeul Vechiului Testament cu demiurgul, acesta nu putea fi decat rau. Insasi Legea, asa cum am aratat mai sus, reprezenta pentru gnostici, o mare tiranie "cosmica", menita sa-1 mentina pe om legat de materie.

Intreaga creatie ca "cosmos", adica ordine, asa cum era ea inteleasa de Lege si chiar de catre filosofia greaca reprezentata prin Pitagora, Platon si stoici, a ajuns sa fie considerata de ei, tot ordine, dar de data aceasta cu scop asuprior, fatalist, care numai lasa loc libertatii de vointa, Consecintele nu se opresc aici, ci se rasfrang si asupra omului, care nu mai este vazut ca o unitate creata, pentru a dainui vesnic, ci ii imparte in doua; o parte lumeasca (trup, suflet) conceputa ca o inchisoare pentru cea de a doua parte - spiritul, scanteia divina.

Lipsit de libertatea vointei omul care este supus destinului nu-si mai decide el soarta, aoeasta fiindu-i hotarita de la nastere. Evident ca in astfel de conditii nu se poate pune nici un pret pe fapte, care sunt determinate inexorabil de legile unui cosmos in care omul se simte oa un strain.

Si consecintele continua. Mantuirea nu poato avea la baza un raport de conlucrare cu vointa lui Dumnezeu, deoarece Acesta este total inaccesibil. De har nici atat nu poate fi vorba. Si totusi cum vad ei mantuirea? Prin gnoza, care te invata ce sa faci ca sa scapi din capcanele materiei. Cum elementul divin nu poate fi dat pieirii au nascocit si apocatastaza ca o revenire la starea initiala. Desigur nu a lumii acesteia materiale, ci a pleromei divine in care se produsese o dezbinare si pentru cei care intr-o viata nu au reusit sa castige gnoza, au la indemana metempsihoza, care le-ar da sansa sa-si continuie cunoasterea intr-o noua viata.

S-a gasit loc si pentru un mantuitor, care are un singur rol, acela de a descoperi celor initiati gnoza mantuitoare. Se intelege ca pentru pnevmatici si psihici, hilicii fiind sortiti pieirii. Nici vorba de vreun aspect recapitulator, de jertfa sau rascumparator referitor la "mantuitorul" lor.

Am incercat in cele de mai sus sa explicam cum conceptiile teoretice despre Dumnezeu, lume, om si raportul ce se creaza intre ele determina o anumita atitudine morala.

Daca materia este rea, atunci sa ne batem joc de ea - ziceau unii gnostici, iar altii preferau asceza, dezlipirea de materie separarea de ea.

Ce a afectat mai mult morala crestina au fost conceptiile gnostice despre casatorie; ele manifestandu-se in ambele extreme: unii refuzand si condamnand orice legaturi trupesti, altii profesand desfraul.

Iata ce zice Clement Alexandrinul: "Scopul celor care se casatoresc este nasterea de copii, iar tinta lor sa aiba copii buni" socotind casatoria fara copii desavarsita pe jumatate. Casatoria este de ajutor si pentru cei inaintati in varsta, pentru ca pune langa ei o femeie care-i ingrijeste si creste copiii nascuti din casatorie, pentru ca acestia la randul lor sa aiba grija de parintii lor batrani". Iar casatoria trebuie sa fie pastrata curata de intinaciune". "Scriptura socoteste adulter recasatorirea unuia atata vreme cat traieste celalalt de care s-a despartit". Si "savarseste adulter nu numai cel care-si lasa femeia, ci si cel care primeste pe cea lasata, dandu-i prilej femeii sa pacatuiasca; ca daca femeia n-ar fi primita, femeia s-ar intoarce la barbatul ei". Infranarea crestinului consta nu numai in a lupta impotriva poftei in a nu-i sluji ei cu fapta, ci si in a nu pofti. Iar cel care se casatoreste pentru ca sa aiba copii, acela trebuie sa se deprinda a se infrana, in asa fel incat nici sa nu-si pofteasca femeia lui; pe ea trebuie s-o iubesti facand copii manat de o vointa sfanta si cumpatata". "Si cei care din ura fata de trup, doresc sa scape cu nerecunostinta de legatura data de casnicie..., acestia sunt niste ignoranti si niste oameni fara Dumnezeu". Iar in alt loc zice; "Sa nu socoteasca nimeni pacat casatoria facuta potrivit invataturii Cuvantului si cu atat mai putin sa nu socoteasca amara cresterea copiilor - multora dimpotriva le este foarte dureroasa lipsa de copii".

O imagine a moralei crestine ne-o prezinta si Atenagora in lucrarea sa Scolie in favoarea crestinilor, zicand: "Cat despre crestin noi suntem asa de departe chiar de nepasarea morala, incat pana si privirea cu gand pacatos a cuiva o socotim pacat, cum spune Scriptura: "oricine se uita la femeie poftind-o, acela a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28). Si mai jos zice: "De dragul nadejdii in viata vesnica, noi suntem in stare sa dispretuim nu numai bunurile vietii pamantesti, ci chiar si unele placeri ingaduite ale sufletului, incat si cu femeia cu care ne-am insotit in casatorie, potrivit randuielilor casatoriei, noi nu ne ingaduim alte raporturi decat cele legate de gandul de a naste copii".

Dupa toate cele prezentate credem ca contrastul este evident pentru orice om de buna credinta. Conceptiile gnostice n-au avut cletat darul sa paralizeze viata morala a adeptilor ei, si a incercat daca ar fi putut sa submineze pana si morala crestina prin falsificarea invataturilor Bisericii.

Aparitia sa in timpul Apostolilor, in Samari a si Asia Mica a trezit teama pentru ortodoxia credintei, puritatea morala si unitatea Bisericii. Desi nu era inca sistematica in corpul de doctrina, nici organizata in scoli si secte, se ameninta deja crestinismul cu un triplu periclol: un pericol doctrinar, care n-a fost altul decat exaltarea stiintei in detrimentul credintei si contrafacerea principalelor dogme crestine; un pericol moral, care n-a facut altceva decat sa suprime responsabilitatea si a dat frau liber patimilor; si un pericol social, care a semanat dezbinare in comunitatile crestine si a tinut sa ruineze unitatea Bisericii. Cu timpul acest pericol s-a accentuat, reprezentand in prima jumatate a secolului II un pericol grav. Fara vigilenta si activitatea scriitorilor bisericesti, ca Hermas, autorul celor doua clementine, si Sfantul Irineu in primul rand; fara activitatea energica a conducatorilor Bisericii care nu au sovait in condamnarea si excomunicarea principalilor reprezentanti ai gnosticismului, cate rele nu ar fi suscitat?

Marii teologi ai vremii, Sf. Irineu, Tertulian, Hipolit, Clement Alexandrinul, Origen care au facut critica diverselor sisteme, relevand inconsecventa si absurditatea acestora, le-au prezentat pe cele care erau in opozitie cu invataturile Bisericii.

Incepand cu secolul III pericolul gnosticismului a fost indepartat. Renan care era un simpatizant al gnozei nu s-a putut retine sa nu zica gnosticismul a fost de neimpacat cu crestinismul; ca gnosticismul a fost un grav pericol pentru crestinatate. Gnosticismul a fost in realitate numai speculatie. S-a suprimat realitatea lui Iisus cel viu si ni s-a lasat un Iisus fantoma fara putere de a converti inima; s-a inlocuit efortul moral cu pretinsa stiinta; s-a introdus iluzia in locul realitatilor crestine; fiecare si-a arogat dreptul de a croi dupa placul sau un crestinism, de fantezie. Aceasta miscare nu a fost crestina, ci un parazit care s-a agatat de arborele viu al Bisericii. Prin contrafacerile sale s-a pus in contradictie si in divergenta cu Biserica, insa fara ca s-o poata distruge.

In incheiere vom aminti ca desi gnosticismul, ca religie, a fost invins, totusi ideile gnostice au continuat sa aiba adepti si partizani, in decursul istoriei, pana in zilele noastre. De aceea vom face o scurta trecere in revista a acestor secte din trecut pana in zilele noastre. Inchei cu prezentarea acestui aspect care de buna seama ar putea face obiectul unui alt studiu.

Religia gnostica, manifestata in primele trei secole prin secte ca ale velentinienilor, marcionitilor, elechesaitilor, adeptilor lui Basilide, cerentienilor, si adeptilor lui Simon Magul, desi anihilata incet, incet, biruinta asupra efectelor ei nu a fost totusi deplina; deoarece intre timp apar alte secte, cum ar fi mandeanismul si maniheismul, prima continuand sa existe prin Irak chiar si in zilele noastre.

Maniheismul apare in secolul III si are la baza dualismul dintre bine si rau, lumina si intuneric. Ea a fost expusa de intemeietorul Mani intr-un lung sir de predici rostite in Iran, Asia Mica, India si China. Mani a fost condamnat deopotriva de mazdeism si budism. Iar aparenta apropiere de doctrina crestina va face ca ea sa fie combatuta ca o secta eretica chiar de catre crestinism mai ales dupa secolul al V-lea si de catre islam (sec. VIII-IX). Cu toate acestea doctrina maniheista se raspandeste intr-o arie vasta, intre Roma si China.

In Europa ea se va regasi sub forma diferitelor erezii. Prima o constituie bogomilismul, care s-a infiripat in Macedonia si s-a constituit propriu-zis in Bulgaria, in urma predicii preotului legendar Ieremia Bogomil; apoi ramificata migreaza in Europa unde capata nuante diferite: patarinii (Italia de Nord), catarii ([Germania), albigenzii (Franta), de asemenea in Bizant, Serbia, Tarile Romane si Rusia. Secta a fost combatuta mai ales in sec. IX de catre sinoade crestine orientale si de mai multi teologi intre care Eutimie Zigabenul in tratatul sau Despre bogomili sau Panoplia dogmatica.

Bogomilismul persista in Bulgaria pana in sec. XVII si gaseste ecou in mitofolclorul romanesc si in unele mituri populare ale Europei rasaritene, mai ales in naratiunile cu subiecte din cosmologie si antropologie.

Catarismul isi deriva numele de la cuvantul grec (pur), mentionat prima data abia in 1163, derivand dintr-o ramificatie a sectei bogomililor. Are la baza tot maniheismul dualist. Roasa intern de dispute doctrinare si urmarita din afara de autoritatile bisericesti s-a dezmembrat, iar la sfarsitul sec. XV a disparut cu totul. O ramura a catarilor au format-o albigenzii (secta medievala din Franta), fiind amintiti prima data de abatele Cotfied din Limousin in 1181. La baza acelasi dualism bine-rau. Ei negau patimile Mantuitorului, cele 7 Taine, crucea, judecata de apoi, iadul si raiul, fiind si iconoclasti. Secta a fost infranta fara sa fie neutralizata total, in doua batalii din sec. XIII, a unei cruciade ordonate de papa Inocentiu III.

Dar miscarea nu se opreste aici, caci aceste idei gnostice sunt purtate mai departe de o puzderie de secte, care incepand de prin sec. XIV se va ascunde in valurile adanci si tacute ale maselor. Toate aceste secte se caracterizeaza de fapt prin opozitia lor fata de dogmele Bisericii; prin spiritualismul lor avantat; prin doctrina referitoare la "bucuria luminoasa"; prin respingerea Sfintelor Taine si a casatoriei; prin anticlericalism, prin predilectia pentru saracie si asceza.

Acest ansamblu de trasaturi il regasim la o sumedenie de secte catolice si protestante, dintre care enumeram; spiritualii franciscani, sec. XIII; valdenzii din Proventa, sec. XII; begarzii imitatori ai beghinelor;. lolarizii, discipolii lui Wyclif, sec. XIV-XV; fratii boemi, sec. XIV; inruditi cu husitii, sec,. XV; adeptii reformatorului german Kaspar Sckwenckfelut (1489-1561), socotit drept primul mistic protestant; anabaptistii lui Thomas Munzer (inceputul sec. XVI); duhobortii si hlastii din Rusia, sec. XVIII.

Toate aceste secte au deschis calea puzderiei de secte din ultimile doua secole, cu nuante sinoretiste si esoterice, dintre care sa reamintim doar doua mari raspandite; teozofia si spiritismul.

Teodor Paraschiv

20 Iulie 2012

Vizualizari: 11952

Voteaza:

Crestinism si gnosticism 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE