DRAGOSTEA ESTE NASCUTA DE NEPATIMIRE

• « Inapoi
• Inainte »

Am vorbit vinerea trecuta despre "Ce inseamna sa iubesti" si am spus ca a iubi inseamna sa-l cuprinzi in tine pe cel iubit, sa-l faci al tau, sa te raportezi la el asa cum te raportezi la tine insuti; inseamna sa te bucuri de el, sa-i fii de ajutor, sa implinesti ceea ce-i lipseste, sa-i oferi toate posibilitatile de a se simti bine si totodata sa te simti si tu bine langa el, sa poti sa-i fii de folos, sa te bucuri din bucuria de a iubi.

Mai spuneam ca o astfel de iubire este (dupa cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul) "nascuta de nepatimire", adica cine n-a ajuns la nepatimire nu poate avea o astfel de iubire si nu poate avea nici fericirea pe care o da iubirea.

Am mai mentionat din invataturile Sfantului Apostol Pavel, cuvantul despre dragoste din Capitolul al XIII-lea din Epistola I-a catre Corinteni si am vorbit despre chipurile de aratare ale iubirii si despre chipurile prin care se castiga iubirea. Sunt, daca luam aminte la ele, 15 chipuri ale iubirii, 15 trepte care duc spre iubire. Cine nu a ajuns la nepatimire, acela nu a ajuns la cele cate alcatuiesc iubirea; are capacitatea de a iubi, dar iubeste la intamplare: pe unul il iubeste si pe altul il uraste, pe acelasi o data il iubeste, o data il uraste, pe unul il iubeste mai mult, pe altul mai putin si se manifesta altfel decat cel nepatimi-tor, care are o revarsare a iubirii. Pentru a ajunge la iubirea din poezia "O, creste-mi iubirea", pe care v-am recitat-o vinerea tre-cuta, trebuie sa creasca in noi nepatimirea.

Este seceta de iubire in lumea intreaga, este seceta de iubire in viata noastra personala, este seceta de iubire in viata noastra de obste, pentru ca n-am ajuns sa trecem de patimi. Este multa hartuiala, este multa zdroaba in sufletele noastre, pentru ca ne hartuiesc si ne zdrobesc patimile.

Intr-una din alcatuirile de la sfintele slujbe se spune asa: "Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alergand, strig catre Tine: Scoate din stricaciune viata mea, Multmilostive". Ne dam seama ca patimile zdrobesc, ca patimile aduc zbucium, ura, ca patimile aduc indepartare. Patimile faramiteaza, distanteaza, resping, patimile marginalizeaza, desconsidera, il socotesc pe altul nevrednic si de aceea viforul patimilor aduce nemultumire, neliniste. Unde vezi nemultumire, unde vezi neliniste, unde vezi zdroaba, unde vezi zbucium, sa stii ca sunt prezente patimile, pentru ca iubirea odihneste, iubirea lumineaza, iubirea intareste, iubirea fericeste. Unde este iubirea, acolo este liniste, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ura, nici nemultumirea, nici impotrivirea, nici desconsiderarea.

Ar trebui sa ne fie rusine ori de cate ori intervine in viata noastra ceva care aduce departare, care impinge, care respinge, care intoarce rautatea, care intoarce ura in suflet, care aduce vartej. Patimile sunt ca un vifor, patimile sunt ca o furtuna, patimile sunt ca un vartej, de aceea zicem: "Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor". Iar iubirea este liman lin, liniste, este odihna sufleteasca.

Ar trebui sa ne fie rusine de cate ori in sufletul nostru se ivesc niste rautati care ne departeaza de "omul de langa noi". De fapt, omul de langa noi este omul cel mai insemnat. Nu trebuie sa ne gandim la oameni de peste mari si tari (care ne sunt apropiati si ei), ci trebuie sa-l avem in vedere pe omul de langa noi, pentru ca Dumnezeu l-a pus langa noi. Cei care suntem aici, de pilda, suntem pentru ca vrea Dumnezeu sa fim asa. Dumnezeu vrea sa fim bucurosi unii de altii si sa implinim ceea ce lipseste. Asta face iubirea: implineste, completeaza, adauga.

Daca ai pe cineva apropiat, ii treci cu vederea si defectele. Daca iubesti pe cineva, il iubesti cu scaderile lui cu tot, cu patimi cu tot, cu rautati cu tot. Daca nu-l iubesti, nu-l iubesti nici cu calitatile lui, nu-l iubesti nici cu virtutile lui. Sigur, fiecare dintre noi avem si virtuti, avem si scaderi, dar iubirea acopera scaderile si completeaza acolo unde este de completat si pune in evidenta acolo unde este ceva de pus in evidenta. Numai ca pana acolo este departe! Este departe in intelesul ca trebuie sa rezol-vam odata patimile, rautatile, scaderile, insuficientele, sa trecem peste toate si atunci vine iubirea, care e fericire. Domnul Hristos ne cere iubire si fata de vrajmasi ("Iubiti pe vrajmasii vostri" - Matei 5, 44) ca sa avem inca o posibilitate de a fi fericiti, de a inmulti iubirea, si prin ea sa se inmulteasca fericirea.

Domnul Hristos spune sa iubim pe vrajmasii nostri, ca sa fim fiii Tatalui nostru Cel din ceruri. Si ce spune despre Tatal nostru? Ca El trimite soarele peste cei buni si peste cei rai, ca El trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti (cf. Matei 5, 45). Daca vrem sa fim ca Tatal din ceruri, trebuie sa trimitem si noi puterea iubitoare, cata o avem, peste tot, si sa ne facem pro-bleme cand nu putem cuprinde pe cineva in suflet, ci-l tinem la distanta, il tinem afara si-l impingem inca si mai departe. Trebuie sa ne facem probleme ca daca facem lucruri de felul acesta, nu semanam cu Tatal Cel din ceruri, Cel bun cu cei nemultumitori si rai, Cel gata sa implineasca lipsurile, Cel gata sa ne ridice peste noi insine.

Domnul Hristos, cand ne indeamna sa iubim pe vrajmasii nostri, spune: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va fac urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc" (Matei 5, 44). Au fost oameni care au putut face lucrul acesta! Sfantul Apostol Pavel spune in incheierea Epistolei catre Corinteni, Capitolul al IV-lea: "Prigoniti, noi rabdam; huliti, noi mangaiem; blestemati, noi binecuvantam". Cum au putut face lucrul acesta? Fiind in legatura cu Domnul Iisus Hristos. Noi zicem: "Marea vietii vazand-o inaltandu-se de viforul ispitelor, la limanul Tau cel lin alerg strigand catre Tine: Scoate din stricaciune viata mea, Multmilostive" si mergem mai departe tot cu pacatele noastre, tot cu rautatile noastre, pentru ca nu suntem hotarati pentru bine, pentru ca facem rugaciunea formal, pentru ca legatura noastra cu Dumnezeu nu intra in existenta noastra. De fapt, nici nu avem o legatura, ci avem o angajare de sistem, adica o angajare formala, o angajare de tipic; cum zicea parintele Serafim: "Toate merg dupa tipic, numa-n suflet nu-i nimic".

Sa ne cercetam si mai departe in legatura cu cele pe care le-am spus vinerea trecuta si pe care le-am spus astazi, sa vedem cum stam cu iubirea, si atunci stim cum stam cu fericirea, stim cum stam si cu nepatimirea, stim cum stam si cu silinta de mai bine.

Sa ne cercetam pe noi insine unde suntem, ca sa stim ce trebuie sa facem pentru a fi unde trebuie sa fim! Amin!

• « Inapoi
• Inainte »