SUS SA AVEM INIMILE

• « Inapoi
• Inainte »

Ne-am obisnuit asa de mult cu zicerile de la Sfanta Liturghie, incat de multe ori nu ne mai dam seama de importanta lor si mai ales de indemnurile pe care le primim, nu numai pen-tru clipa in care ni se dau, ci pentru toata vremea vietii. De pilda, la fiecare Sfanta Liturghie se spune "Sus sa avem inimile", iar noi raspundem: "Avem catre Domnul". Bineinteles, raspundem pentru clipa aceea, dar nu trebuie sa ramanem cu gandurile noastre aici, pe pamant, ci sa le avem direct la Dumnezeu. "Sus sa avem inimile", sa avem mereu indreptata la Dumnezeu simtirea, gandirea, puterea noastra simtitoare si ganditoare. Noi spunem "Avem catre Domnul" si ne obligam cu aceasta sa avem totdeauna inima catre Domnul.

Cel dintai lucru pe care il auzim dupa ce raspundem noi ca avem inima catre Domnul este: "Sa multumim Domnului". Cine are inima indreptata catre Dumnezeu, trebuie sa-I aduca multu-mire lui Dumnezeu. Cel dintai gand pe care trebuie sa-l avem cand este vorba de Dumnezeu este gand cinstitor, gand multu-mitor. Cand spunem ca trebuie sa multumim Domnului, spunem ca intr-adevar Ii multumim si aducem si un cuvant intemeiat pentru multumirea noastra, zicand: "Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, Treimei celei de o fiinta si nedespartite".

Prin urmare, avem inima catre Domnul? Avem, pentru ca zicem "Avem catre Domnul". Daca avem inima sus, catre Domnul, atunci aducem multumire catre Domnul si spunem temeiul multumirii noastre. Zicem ca facem aceasta pentru ca asa se cuvine, ca facem aceasta "Cu vrednicie si cu dreptate" (aducem inchinare pentru ca multumirea noastra este inchinare adevarata, nu inchinare formala) si continuam: " este a ne inchi-na Tatalui, si Fiului si Sfantului Duh, Treimei celei de o fiinta si nedespartite". A avea inima sus inseamna a avea constiinta ca in fata lui Dumnezeu trebuie sa ne revarsam multumirea, cinstirea noastra, inchinarea noastra. Cum nu putem trai fara aer, asa nu putem trai fara Dumnezeu, asa nu putem trai fara a avea inima sus, asa nu putem trai cu adevarat fara a aduce inchinare lui Dumnezeu, "Treimei celei de o fiinta si nedespartite".

Cred ca ar fi cazul, cand ne spovedim, sa avem in vedere si aspecte de felul acesta: cat avem noi inima sus, cat avem noi inima catre Dumnezeu, cat avem inchinare catre Dumnezeu, cat suntem de angajati pentru a-I multumi lui Dumnezeu, pentru ca este bine sa avem in vedere si sa facem toate lucrurile acestea mai ales noi, calugarii, care suntem undeva intre cer si pamant. Calugarii trebuie sa fie mai presus de lumea aceasta, daca se poate sus, "deasupra lumilor, in locul minunilor".

O manastire trebuie sa fie plasata undeva mai presus de lumea aceasta, pentru ca daca o manastire este din lumea aceasta, atunci n-are rost sa existe! De ce sa existe o manastire, daca cei din ea traiesc ca si ceilalti oameni, n-au inima sus, nu aduc decat inchinare formala sau numai la anumite soroace? Daca nu aduc o inchinare continua, atunci nu sunt mai presus de lumea aceasta! Or, noi nu suntem din lumea aceasta, pentru ca Domnul Hristos a zis catre ucenicii Sai: "Voi nu sunteti din lume" (Ioan 15, 19). Daca despre noi se poate spune ca suntem din lume, daca avem constiinta ca suntem din lume, din lumea aceea pe care zicem ca am parasit-o, atunci inseamna ca nu suntem unde trebuie sa fim si nu are rost sa existam in felul acesta!

Trebuie sa facem totdeauna un efort de a ne depasi pe noi insine si de a depasi conditia obisnuita a oamenilor intru slujirea lui Dumnezeu, ca sa avem inimile sus, ca sa aducem multumire lui Dumnezeu, ca sa aducem inchinare, avand constiinta ca asa trebuie, pentru ca este "Cu vrednicie si cu dreptate a ne inchina Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, Treimei celei de o fiinta si nedespartite".

Sa ne cercetam si in privinta unor aspecte de felul acesta, cand ne spovedim. Dumnezeu sa ne ajute!

• « Inapoi
• Inainte »