Problema judecatii - Raportul ei cu raiul si cu iadul

Problema judecatii - Raportul ei cu raiul si cu iadul Mareste imaginea.

 

Problema judecatii - Raportul ei cu raiul si cu iadul


Conceptii care neaga necesitatea unei judecati finale

Cele trei mari confesiuni crestine impartasesc in comun ideea ca imediat dupa moarte sufletul defunctului este supus unei prime evaluari a evolutiei sale morale din timpul vietii; aceasta prima evaluare poarta numele de judecata particulara, careia, la sfarsitul timpurilor ii urmeaza o alta, anume judecata universala. Acestei invataturi i se opun insa o serie de conceptii, dintre care mai importante sunt doua, care neaga categoric necesitatea si realitatea unei judecati postume, sub orice forma s-ar desfasura ea. Acestea sunt teoria reincarnarii si aceea a restabilirii generale sau a apocatastazei. Cele doua teorii nu pun in discutie numai necesitatea si realitatea unei judecati dupa moarte si judecatii finale, ci neaga in realitate chiar existenta raiului si a iadului. Raiul reprezinta treapta suprema a existentei in bine, care, odata atinsa de suflet, nu mai poate fi parasita; raiul este capatul oricarei deveniri, fericirea maxima fata de care una mai mare spre care sufletul sa tinda nu mai exista. Iadul, la randul sau, reprezinta caderea in rautatea absoluta din care nu mai exista, de asemenea, schimbare. Or, reincarnarile, asemenea vechii teorii origeniste a caderii, presupun inaltari si caderi succesive din starea lor de fericire, deci negarea starii de plenitudine a raiului. La randul ei, apocatastaza presupune ca toate sufletele vor fi in final mantuite si ca, prin urmare, iadul nu exista. Sa abordam pe rand aceste teorii.

 

Teoria reincarnarii si problema raiului. Potrivit primei teorii sufletul evolueaza la nesfarsit, putandu-si schimba directia morala si dupa moarte prin reincarnari succesive. Vointa nu se fixeaza niciodata in mod definitiv, pentru ca sa se poata rosti cumva vreo judecata asupra celor savarsite de ea. Ea determina astfel o succesiune infinita de existente fericite sau nefericite ale eu-lui, intr-un exercitiu neingradit al libertatii ei esentiale. Teoria aceasta implica in realitate ideea absentei unei trepte absolute a existentei, pe care, odata atinsa, sufletul sa nu o mai paraseasca niciodata. Daca o astfel de stare ar exista, cum afirma unii sustinatori ai ei atunci cand pomenesc de nirvana, atunci, in cursul succesiunii infinite a reincarnarilor, ea ar fi trebuit atinsa de multa vreme pentru toate fiintele posibile.

 

Adeptii acestei teorii mai sustin ca reincarnarea este menita ca sa epuizeze in om ultima picatura de elan vital, de dorinta de a trai in efemeritatea acestei vieti; menirea ei mai este, de asemenea, si aceea de a plati pana la ultima centima datoriile fata de cei pe care i-am nedreptatit in existentele noastre anterioare. Sustinaorii prin excelenta ai acestei teorii in spatiul european sunt adeptii antroposofiei ui R. Steiner. Teologul protestant P. Althaus observa insa, pe buna dreptate, ca daca nu trebuie sa repar in aceasta viata greseli din vietile mele trecute, ar trebui sa fiu constient de acele vieti, ca sa ma pot simti responsabil de faptele comise anterior, tepararea unei greseli presupune neaparat constientizarea ei. Constiinta existentelor mele anterioare este insa doar o teorie, nu un fapt al experientei. Un alt autor protestant, Karl Holl, face o observatie si mai interesanta: o reparatie completa a greselilor comise nu poate fi facuta decat numai in raport direct cu cel fata de care s-au comis aceste greseli, or, nici chiar in sistemul lui R. Steiner insusi acest lucru nu este posibil, caci, oricate reincarnari ar suferi, nici un om nu va mai reveni exact in acea situatie in care s-a aflat atunci cand a gresit, deci in relatie exact cu aceiasi oameni fata de care a gresit, ca sa-i poata despagubi cum se cuvine.

 

Teoria reincarnarii in varianta ei antroposofa este inrudita cu celebra teorie ori-genista a caderii sufletelor. Origen invata ca lumile se formeaza succesiv prin caderea in ele si prin inaltarea din ele a sufletelor. Potrivit antroposofiei, sirul reincarnarilor duce fiintele pana la confundarea lor, pe rand, intr-o esenta spirituala suprema, ca apoi sa se desprinda din aceasta din nou ca individuatiuni materiale, care se spiritualizeaza iarasi treptat. Sf. Grigore de Nyssa, criticand teoria origenista a caderilor si inaltarilor nesfarsite a sufletelor, spune ca viziunea unei astfel de evolutii fara sfarsit nu este posibila decat pentru o cugetare care confunda natura rationala cu cea nerationala, natura animala cu cea neinsufletita, printr-o reducere a intregii realitati la o singura substanta ce se manifesta sub diverse ipostaze, cand mai spiritualizate, cand mai grosiere, mai materiale . Criticand aceeasi doctrina origenista, Sf. Maxim Marturisitorul observa insa contradictia ei fundamentala, care este si aceea a antroposofiei: "Cum s-au putut misca fiintele spirituale din unitatea (lor) originara, cand gustau acolo binele suprem, deci nu mai era loc in ele pentru nici o dorinta?".

 

Intr-adevar, daca exista o stare de fericire maxima pe care sufletele sa o atinga la un moment dat al evolutiei lor - si atat antroposofia cat si vechiul origenism o recunosc , atunci ea nu va mai putea fi parasita, caci, fiind maxima, o stare de fericire mai inalta decat ea, care sa fie dorita de acestea, nu mai poate exista. Ajunse in aceasta stare, sufletele trebuie sa-si inceteze miscarea, devenirea lor de pana atunci, intrand in odihna vesnica a acestei stari absolute. Raiul reprezinta acea stare in care toate posibilitatile au fost deja atinse; altele, spre care sa tinda sufletul, nu mai exista si in acest caz el echivaleaza cu acea odihna vesnica de care vorbea Sf. Maxim cand o numea tinta ultima a oricarei existente.

 

Acest argument filosofic, alaturi de puternicele marturii ale Scripturii, fundamenteaza credinta noastra in ratiunea si existenta raiului ca loc al odihnei vesnice a sufletelor bune, ca rezultat final si definitiv al judecatii dumnezeiesti. Aceasta stare finala la care vor ajunge sufletele hotarate de Dumnezeu prin judecata faptelor lor se caracterizeaza prin urmatoarele: in rai nu va mai exista divizarea dintre trup si suflet, care marcheaza viata pamanteasca si care, prin moarte, ia forma unei rupturi tragice; nu va mai exista, deci, nici opozitia dintre simturi si gandire, care domina existenta noastra terestra; in fine, nu va mai exista nici trecut sau viitor, amintire sau speranta, ci numai prezentul continuu al vederii directe a lui Dumnezeu.

Referindu-se la aceasta caracteristica din urma, Sf. Grigore de Nyssa spune despre constiinta ca, atata vreme cat se afla sub tirania timpului, este mereu sfa siata intre dorinta, pe de o parte, si regrete, remuscari, pe de alta. Eliberata insa prin moarte de conditia timpului, constiinta "lasa in urma dorinta..., pentru ca poseda tot ceea ce spera; ocupata astfel deplin in bucuria de binele obtinut, ea exclude amintirea din mintea ei." "Datorita puritatii dobandite, sufletul intra in raport strans cu Dumnezeu, cu mediul sau propriu. El nu mai are trebuinta de miscarea dorintei... Cel ce locuieste in intuneric are nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intra in lumina, bucuria urmeaza dorintei." "Devenit asemenea lui Dumnezeu..., care nu cunoaste dorinta, pentru ca nici un bine nu-i lipseste, sufletul.., paraseste miscarea si chiar dorinta, care nu are loc decat atunci cand lucrul dorit nu este prezent." "Aceasta unificare a dinamismului meu-lui intr-un eu prezent, in care fuzioneaza si se identifica trecutul si prezentul, amintirea si speranta, este eterna prezenta in Dumnezeu care poseda ceea ce voieste si voieste ceea ce poseda".

 

Teoria apocatastazei si problema iadului. A doua conceptie care neaga necesitatea si realitatea judecatii eshatologice a sufletelor este apocatastaza sustinuta in vremurile patristice de Origen. Potrivit acestei viziuni, sufletele se aflau initial in starea de maxima fericire in sanul lui Dumnezeu, binele absolut, principiul spi¬ritual prin excelenta. La, antipodul spiritului suprem sau a binelui absolut se afla materia, principiul rau al existentei. La un moment dat sufletele au inceput sa se plictiseasca de starea lor de fericire si atunci a avut loc marea cadere. Parasind principiul binelui, ele au fost atunci exilate in materie, fiind inghitite de aceasta in diferite trepte, unele mai putin, altele mai mult. Materializarea le-a situat astfel pe diferite trepte ale existentei. tJnele, mai spirituale, au ramas mai apropiate de starea lor initiala; acestia sunt ingerii. Altele, precum oamenii, s-au infundat pe jumatate in materie si putini dintre ei isi mai aduc aminte de originea lor divina. Altele, insa, precum demonii, aproape ca s-au identificat cu principiul raului, care este materia. Toate aceste spirite incarcerate se vor elibera candva de lanturile materiei si vor reveni la fericirea lor initiala; aceasta stare va. fi in final restabilita, pentru ca, dupa o alta perioada, sa urmeze o noua cadere.

 

In limbaj crestin, aceasta teorie de sorginte platonica inseamna ca toate sufle¬tele, inclusiv demonii, vor fi in final mantuite, toate vor fi restabilite in starea lor dintai. Dar, daca toate sufletele vor fi conduse din nou la fericire, indiferent de gradul lor de rautate, inseamna ca ideea insasi de judecata .devine inutila. Pentru ce sa mai fie ele judecate, din moment ce oricum vor fi absolvite, reabilitate si reintegrate in starea de fericire maxima care va fi in rai? Teoria restabilirii tuturor exclude astfel nu numai ideea judecatii particulare sau universale, ci si pe aceea de pedeapsa eterna a carei expresie concreta este iadul. Aceasta teorie a fost im¬bratisata de o serie de teologi protestanti germani mai vechi ca Lessing, E. Troeltsch, R. Seeberg, H. Ludeman etc. Argumentele fundamentale aduse de teologii citati in sprijinul acestei teorii sunt urmatoarele: viata prezenta nu poate avea un caracter decisiv pentru soarta viitoare a sufletului; in al doilea rand, sufletul este prin insasi esenta sa liber: aceasta inseamna ca-si mentine aceasta libertate si dupa moarte si ca o poate exercita oricand pentru a abandona raul si a reveni pe calea cea buna; in sfarsit, ideea unui iad etern ca pedeapsa pentru cei rai este in¬compatibila cu bunatatea dumnezeiasca infinita.


Toate aceste argumente si in special ultimul au la baza o negare subintelesa a caracterului de persoana cu adevarat libera si responsabila a sufletului. Caci daca, in pofida optiunii lor hotarate pentru rau, sufletele pacatoase si mai ales demonii sunt mantuiti alaturi de cei buni, atunci destinul lor nu mai este unul liber asumat, ci unul impus din afara, mecanic; in felul acesta destinul lor este unul obligatoriu asemenea celui pe care-l sufera materia bruta, lipsita de viata si constiinta. Aceasta evolutie implacabila spre fericirea vesnica a tuturor rapeste sufletelor exact esenta lor care este libertatea, libertate care poate opta in egala masura si pentru rai. Apoi, argumentul ca pedepsirea celor rai in cuprinsul unui iad vesnic este incompatibila cu bunatatea divina pleaca de la supozitia ca aceasta pedeapsa este una exterioara acestor suflete, asemenea pedepselor care sunt administrate infractorilor in viata aceasta. Or, "suferintele indurate de cei rai in iad nu sunt administrate de Dumnezeu, ci sunt expresja egoismului absolut al celor ajunsi acolo, care, refuzand sa iubeasca, se scufunda la infinit intr-o subiectivitate monstruoasa ale carei pofte nu mai pot fi satisfacute niciodata.


Sf. Ioan Damaschin spune urmatoarele cu privire la esenta cu totul subiectiva a chinurilor din iad: "Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute. Caci nu poftesc pe Dumnezeu cei ce au dobandit neschimbabilitatea in patima, ci pacatul. Dar acolo nu are loc savarsirea reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim, nici nu adunam averi, nici pizma nu ne satisface si nici un fel de rau. Deci poftind si ne-impartasindu-se de cele ale poftei, sunt arsi de pofte ca de foc. Dar cei ce poftesc binele, adica numai pe Dumnezeu, cel ce este si exista pururi, si se impartasesc de El, se bucura pe masura poftirii lor, pe masura caruia se impartasesc de cel dorit." "Cel ce doreste primeste. Cel bun dobandeste cele bune... Si dreptii, dorind pe Dumnezeu si avandu-L, se bucura vesnic. Pacatosii insa, dorind pacatul si neavand materiile pacatului, sunt chinuiti ca rosi de vierme si consumati de foc, neavand nici o mangaiere; caci ce este chinul, daca nu lipsa a ceea ce doreste? Pe masura doru¬lui, cei ce doresc pe Dumnezeu se bucura, iar cei ce doresc pacatul sunt chinuiti." "Aici, miscandu-ne pofta spre altele si dobandindu-le macar in parte, ne indulcim cu ele. Acolo insa, cand "Dumnezeu va fi totul in toate", nemaifiind nici mancare, nici bautura, nici vreo placere trupeasca, nici vreo nedreptate, cei ce nu vor avea nici placerile obisnuite si nu vor avea nimic nici din Dumnezeu, se vor chinui in mare durere, fara ca sa produca Dumnezeu chinul, ci noi insine pregatindu-ni-l".

 

 

 

Cuvintele Sf. Ioan Damaschin despre iad si pedeapsa celor rai trebuie intelese prin contrast cu descrierea naturii raiului si a fericirii vesnice a celor buni. Fiind existenta, binele si fericirea absolute, Dumnezeu ofera sufletelor vrednice "odihna" cautarii lor, implinirea finala si deplina a oricarei dorinte pe care acestia ar fi putut s-o aiba vreodata; le ofera incetarea devenirii, a miscarii lor spre tinta, El fiind suprema tinta posibila. Cei rai nu-L cauta insa pe Dumnezeu, ci lucrurile cele efemere ale lumii, acele "bunuri" pe care ei le considera vrednice de dorit, dar care, neavand substanta proprie, sunt numai o iluzie. Gata vreme au trait pe pamant, aceste lucruri vanate de ei cu atata ardoare (averi, frumusete, glorie etc), au avuf o oarecare consistenta ontologica, sustinute fiind de Dumnezeu in existenta pentru ca oamenii, servindu-se de ele dupa voia sa, sa se mantuiasca. Dupa moarte insa, cand "Dumnezeu va fi totul in toate", aceste lucruri nu vor mai exista, caci menirea lor mantuitoare se va fi sfarsit. Si atunci, cei ce le-au dorit in toata viata lor in afara lui Dumnezeu, cei care n-au vazut in ele pe creatorul lor si n-au inteles ca ele nu erau decat niste instrumente ale iubirii lui Dumnezeu si a semeni¬lor, se vor vedea lipsiti, dupa moarte de ele. Imposibilitatea satisfacerii dorintelor lor pentru lucruri care acum nu mai exista va constitui chinul lor vesnic; in alergarea lor tot mai disperata, ei nu vor mai cunoaste vreodata "odihna", caci vor continua sa caute, ca si pe pamant, de fiecare data altceva decat pe Dumnezeu, singu¬rul care exista cu adevarat si care poate sustine in existenta sufletele.

 

Pr. prof. D. Staniloae, descriind conceptia Sf. Maxim Marturisitorul despre natura chinurilor vesnice, spune: "...Sufletele din iad trebuie sa-si miste puterile lor, pentru ca n-au in ele infinitatea (dumnezeiasca, cea care poate satisface orice dorinta, n.n.); dar, pe de alta parte, nici nu se afla intr-o infinitate in care puterile lor sa se miste stabil, intrucat sunt in afara de Dumnezeu si nici nu nazuiesc spre El, ci se misca intr-o neodihna chinuitoare, nestabilizandu-se in infinitatea lui Dumnezeu. Sufletul din iad trebuie sa se miste, dar intrucat nu se misca spre ade¬varata tinta in care miscarea sa se va implini si stabiliza, miscarea sa, de care nu poate scapa, e un chin pentru ca e fara rost, fara tinta. Mai mult, el se muta de la una la alta, fara sa inceteze a exista".

 

De ce nu pune Dumnezeu capat acestor chinuri nesfarsite ale celor pacatosi, pentru ca ei sa nu le mai indure? Iata o intrebare care, ca si ideea incompatibilitatii pedepselor vesnice cu bunatatea lui Dumnezeu, ascunde o neintelegere fundamentala atat a naturii lui Dumnezeu, cat si a aceleia a oamenilor. Dumnezeu nu poate fi altceva decat izvor al binelui, deci al existentei. Simplul fapt ca exista chinuri vesnice dovedeste ca subiectii care le vor indura vor exista vesnic, impartasindu-se intr-o masura din ce in ce mai redusa de acest bine care este, totusi, existenta.

Raspunzand unui maniheu care-l intrebase: de ce a mai facut Dumnezeu pe diavol din moment ce stia ca va deveni rau, Sf. Ioan Damaschin spune: "Pentru covarsirea bunatatii l-a facut pe el, caci a zis: il voi lipsi si eu, oare, pe el cu totul de bine si-l voi lipsi de subzistenta fiindca se va face rau si va pierde toate bunurile date lui? Nicidecum. Ci chiar de va fi rau, eu nu-l voi priva pe el de participarea la mine, ci-i voi da lui un bine: participarea la mine prin existenta, ca, chiar daca nu va voi, sa participe la mine prin existenta. Caci nimeni altul nu retine (de la caderea in neant, n.n.) si sustine in existenta decat Dumnezeu. Caci existenta e un bine si-e darul lui Dumnezeu... Toate cele ce sunt au existenta din Dumnezeu... Deci cei ce au macar existenta, au participare partiala la bine, intr-un grad ultim (infim, n.n.). Deci e un bine in existenta diavolului si prin existenta el participa la bine." "Dumnezeu ofera pururi diavolului cele bune, dar acesta nu vrea sa le primeasca. Si in veacul viitor tuturor le da cele bune. Caci este izvorul din care izvorasc cele bune. Dar fiecare participa la bine precum s-a facut pe sine capabil." "Iar de spuneti ca i-ar fi fost mai de folos sa nu fie decat sa se chinuiasca fara sfarsit, spunem ca aceasta nu e nimic altceva decat focul poftei raului si al pacatului. Caci nu doresc pe Dumnezeu cei ce au castigat neschimbabilitatea pacatului ca patima".

 

Dreptatea divina sau judecata particulara

Ca sa aiba loc o judecata du moarte, este necesar, in mod evident, ca ceva din noi sa supravietuiasca acestui dramatic eveniment care loveste orice fiinta vie. Multi teologi protestanti, chiar dini cei de marca, cum este P. Althaus, de exemplu, neaga supravietuirea sufletului dupa moarte sub motivul ca "omul trebuie sa-si dea seama ca viata viitoare se datoreaza nu naturii indestructibile a sufletului, ci unui act de atotputernicie si de mila dumnezeiasca; deci omul trebuie sa fie distrus complet, ca sa vada cum singur Dumnezeul ii da din nou viata". Aceasta invatatura este menita sa contracareze teoria catolica de esenta filosofica despre indestructibilitatea sufletului din cauza naturii sale absolut simple, fara parti, care nu permite dezagregare. Ea ascunde insa vechea idee protestanta ca omul pacatos nu mai pastreaza nimic in sine, dupa cadere, din chipul lui Dumnezeu, ci este asemenea unei pietre sau a unui bustean. Consecinta acestei invataturi este aceea ca dupa moarte nu are ce sa mai supravietuiasca din om, din momeni ce el nu mai are in sine dupa cadere nimic din Dumnezeul cel nemuritor.

 

Dar, daca nu poate supravietui nimic din om dupa moarte, inseamna ca nimic din ceea ce a insemnat omul inainte de a muri, nici una din faptele sale, din tot ceea ce a facut el ca om care nu avea in sine nimic din chipuL lui Dumnezeu, nu este luat in considerare la judecata finala, caci absolut totul este distrus din vechiul om. Tot ceea ce face Dumnezeu este sa-l recreeze dupa moarte, sa-l aduca la existenta ca pe o faptura cu totul noua, ca si cum n-ar fi existat omul cel vechi. Pe acest fond, omul cel nou, omul eshatologic, este exclusiv rezultatul a ceea ce voit Dumnezeu sa fie, deci rezultatul predestinarii. Nimic din ceea ce a facut omul cel vechi nu conteaza in vreun fel in configurarea omului cel nou, a omului inviat la sfarsitul timpurilor. In aceste conditii nu este nevoie de o judecata particulara, de o judecata care sa evalueze individual faptele omului cat a trait el pe pamant; fiind creat din nou, omul eshatologiei protestante este exclusiv produsul judecatii universale, adica al deciziei divine, al predestinarii.

 

Dandu-si seama ca o atare invatatura duce inevitabil la consecinta inutilitatii creatiei dintai, aceiasi teologi protestanti au sugerat ideea ca moartea nu ar insemna o distrugere absoluta a sufletelor. Potrivit lor, dupa moarte ar ramane, totusi, amintirea lor in Dumnezeu, amintire ce determina hotararea divina de a le invia in eshaton. O atare teorie judeca insa lucrurile dupa masura umana. In sufletele noastre nu supravietuieste, intr-adevar, decat numai amintirea celor morti. Aceasta se intampla insa deoarece nimeni dintre noi nu are puterea de a mentine in viata pe cei ce i-am iubit. Dumnezeu insa nu este lipsit de aceasta putere, astfel incat El nu pastreaza numai amintirea celor morti, ci-i pastreaza si in existenta in baza atotputerniciei sale. "O amintire despre cineva care a fost, e impreunata cu sentimentul dureros ca (acea persoana) iti lipseste si acest sentiment il suporta de nevoie cel ce n-are puterea sa mentina in viata pe cel iubit. Dar Dumnezeu nu este lipsit de aceasta putere. Daca Dumnezeu nu mai poate uita pe cel cu care a fost in relatie, El poate sa-l si tina pe acela in existenta, pentru ca amintirea sa nu fie impreunata la El cu sentimentul ca acela ii lipseste [...]. Pentru El, nici o persoana cu care a stat in relatie nu mai inceteaza de a exista. Dumnezeu, cand l-a facut pe om ca persoana, i-a dat o insemnatate de partener neincetat al sau, l-a facut pentru o relatie neintrerupta cu sine [...]. In acest sens putem spune si noi ca nemurirea nu se bazeaza pe indestructibilitatea sufletului ca substanta, ci a persoanei, adica a sufletului ca baza a persoanei umane, adica pe indestructibilitatea relatiei dintre Dumnezeu si om ca persoane, dat fiind ca persoana este factor al acestei relatii [...]. Numai obiectele se dezagrega. Persoanele raman indestructibile, ca entitati unice, originale, dar, in acelasi timp, ca surse de necontenita noutate in atitudinile si revelatiile voii lor".

 

Deci nici o persoana care a existat vreodata, care a fost creata de Dumnezeu nu va disparea vreodata, caci toate au fost aduse la existenta de catre Dumnezeu din iubire si sunt sustinute in existenta tot din iubire. "Teoriile despre distrugerea intregului om prin moarte ascunde cunoscuta neintelegere a protestantismului privitor la valoarea persoanei umane, cunoscuta afirmare a exclusivei realitati a lui Dumnezeu in fata nimicniciei omenesti. De valoarea unica a persoanei omenesti pentru Dumnezeu tine permanenta si neintrerupta existenta a ei. Daca iubirea lui Dumnezeu e neintrerupta, neintrerupta trebuie sa fie si existenta persoanelor carora le-o arata. Si neintreruperea iubirii lui Dumnezeu tine de desavarsirea ei. Noi putem uita pentru ca nu iubim in chip desavarsit. Dar Dumnezeu nu uita pentru ca iubeste desavarsit".


Aceeasi iubire dumnezeiasca explica si existenta celor care se vor chinui vesnic in jad. Potrivit Sf. Maxim Marturisitorul si Sf. Ioan Damaschin vesnicia chinurilor iadului nu este sustinuta de un act pozitiv de condamnare, de pedeapsa din partea lui Dumnezeu a celor care au murit in rautatea lor, ci de iubirea sa nesfarsita, care nu ingaduie reintoarcerea in neant nici macar a diavolului, cu atat mai putin a celor pacatosi. Sf. Maxim afirma chiar ca cel aflat in iad este "iubit" de Dumnezeu. El nu poate uri pe nimeni, deci nici pe pacatosi sau pe diavoli, caci El este prin insasi esenta sa iubire si mai presus de patima. Esenta chinurilor vesnice ale iadului va consta in neputinta celor aflati acolo de a iubi pe cineva, scufundarea lor nesfarsita in egoism, intr-un efort fara sfarsit de a cauta sensul existentei lor in ei insisi, iar nu in Dumnezeu. Iadul este, de fapt, o auto-condamnare la nefericire, un refuz continuu al iubirii celorlalti si a lui Dumnezeu.

 

 

 

Cu aceasta am ajuns la esenta judecatii particulare. Obiectul acestei judecati il va forma, asadar, persoana umana: mai exact intensitatea relatiilor pe care aceasta a stiut sa le cultive cu semenii si cu Dumnezeu pe cand era in viata. Caci persoana inseamna in mod fundamental relatie, iar relatia prin excelenta este iubirea fiecarui semen. A fi in relatie de iubire cu cineva inseamna a te bucura in asa masura de existenta si frumusetea aceluia, incat sa uiti de propria ta existenta. Un om este cu atat mai intens o persoana, o realitate, o existenta adevarata, cu cat iubeste mai intens; pe Dumnezeu si pe semenul sau; cu cat iubirea sa este mai cuprinzatoare si mai intensa. De aceea a spus Mantuitorul ca adevaratul criteriu al judecatii acesteia va fi gradul in care i-am iubit pe semenii nostri. Dupa moarte urmeaza imediat judecata particulara la care demonii vor incerca sa ne acuze exact de faptul ca nu am iubit destul si ca astfel nu suntem vrednici de imparatia iubirii ci, dimpotriva, de aceea a urii vesnice. Ingerii buni si sfintii ne vor veni insa in ajutor marturisind tocmai contrariul, si anume intensitatea iubirii pe care am avut-o inca in viata si care ne califica pentru vesnica imparatie a iubirii lui Hristos.


In schimb, refuzand iubirea semenilor pe cand era in viata, cel mort in pacate va continua de acum la nesfarsit scufundarea sa in sine insusi. El va face tot mai intens experienta "intunericului din afara", adica a acelei situatii in care nu va mai vedea pe nimeni altcineva decat pe sine insusi intr-o incercare de auto afirmare de dimensiuni tot mai monstruoase. "Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.


P. Florenski spune, la randul sau, ca, obisnuindu-se sa nu mai vibreze cand spune tu, omul aflat in iad nu mai vibreaza nici cand i se spune tu. Se ingroapa intr-o totala indiferenta, intr-o moarte fata de orice relatie. El nu mai spune decat eu, eu, eu. Acela pentru care nu mai exista nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru altii. El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu si nici Dumnezeu nu mai e pentru el un tu. El se afirma cu disperare pe sine insusi diminuandu-si tot mai mult realitatea, existenta obiectiva, printr-o scufundare tot mai accentuata in subiectivitate, in nimicnicia propriului sau eu.

 

 

 

Aceasta stare de dupa moarte a sufletelor se datoreaza faptului ca Dumnezeu, in dreptatea sa absoluta, lasa pe fiecare in seama impulsurilor pe care le-a cultivat in viata: pe cei ce au iubit el ii lasa in seama iubirii lor, care-i aduna cu cei pe care i-au iubit; pe cei care au urat ii lasa-n seama propriei lor uri si a celor pe care i-au urat. Cei dintai vor intra la "ospatul imparatiei" imbracati in haina de sarbatoare a iubirii care i-a facut vrednici de ea, ceilalti, lipsiti de aceasta haina, vor fi aruncati in "intunericul cel din afara". in timp ce fericirea celor dintai va consta in a fi cu cei pe care i-au iubit pe cand erau in viata, nenorocirea celor din urma va fi exact  vecinatatea celor pe care i-au urat. "Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin, spune Sf. Maxim, este sa fim pururi impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram". Iata esenta judecatii particulare.

 

De ce este relativ definitiva aceasta stare? De ce este ea rezultatul unei judecatii Pentru ca dupa moarte sufletul, despartit de trup, nu mai are posibilitatea de a face nici fapte bune, nici fapte rele. "Terminandu-se targul, spune Sf. Ioan Damaschin, nu mai este negustorie de bunuri. Caci unde mai sunt atunci saracii? Unde facerile de bine? inainte de ceasul acela ne putem ajuta unii pe altii si putem oferi Iubitorului-de-oameni-Dumnezeu manifestarea iubirii de frati". Absenta trupului il va priva pe fiecare om care a parasit viata aceasta de a mai putea interactiona in vreun fel cu ceilalti altfel decat pur spiritual. Iata de ce momentul mortii este un moment al roadelor, al consecintelor celor savarsite pe cand eram in trup. De aceea este el o judecata, un bilant al propriei fiinte, o evaluare a caracterului nostru de persoana, de fiinta in relatie, sau, dimpotriva, de subiectivitate  egocentrica, scufundata tot mai adanc in propria singuratate.

 

Judecata particulara este expresia dreptatii lui Dumnezeu, dar si a consecventei sale. Daca El nu ar fi drept, nu ar lua in seama caracterul nostru de persoane, de fiinte asemenea lui. Si fie ca ne-ar nesocoti libertatea mantuindu-ne fortat, in contrast cu tot ceea ce am facut si am voit ca pacatosi in viata, fie i-ar distruge pe pacatosi ca si pe diavoli facand inutila creatia sa dintai.

 

Faptul ca-l lasa pe fiecare sa evolueze in directia pe care singur a voit-o si a cultivat-o cu atata grija-n viata este expresia dreptatii sale absolute care ne ia in seama ca persoane autentice, adica exact ca ceea ce suntem si nu altfel. Nu exista dreptate mai mare decat aceea de a lasa pe cineva in mrejele propriilor impulsuri, ale propriei vointe. Astfel, pentru Sf. Ioan Damaschin, ca si pentru multi alti Parinti, este decisiva pentru soarta sufletului dupa moarte starea in care l-a aflat moartea: introvertit in egoismul placerilor si al orgoliului propriu sau deschis iubirii semenilor sai si a lui Hristos.

 

Iubirea divina sau judecata universala

Perioada dintre judecata particulara si cea universala de la sfarsitul timpurilor este inca una de provizorat in ceea ce priveste soarta sufletelor: nici dreptii nu primesc inca fericirea deplina ca rasplata a vredniciei lor, dar nici pacatosii pedeapsa propriu-zisa. "Exista o deosebire de grad, zice Pr. Staniloae, intre fericirea de dupa judecata particulara, cand inca nu ne vom intalni cu toti oamenii care au trait pe pamant in credinta in Hristos, si cea de dupa judecata universala, cand ne vom intalni cu totii [...]. Dupa invatatura ortodoxa, un element care face mai mica fericirea dreptilor de dupa judecata particulara decat cea de dupa judecata universala este ca ei vor primi fericirea la judecata universala impreuna cu toti cei ce vor crede [...]. Nu poate fi cineva deplin fericit de bunatatile primite de la Dumnezeu, daca nu se bucura de ele impreuna cu altii, impreuna cu toti". Acelasi provizorat si in privinta situatiei celor pacatosi. Marcu Eugenicul, mitropolitul Efesului, spune si el: "Sufletele celor plecati cu pacate de moarte sunt inchise in iad ca intr-o inchisoare, dar inca nu sunt chinuite de pe acum in focul general, ci avandu-l pe acesta inaintea ochilor, sufera amarnic de vederea lui in asteptarea caderii sigure in el [...]. Astfel, chiar si pacatosii extremi, desi se chinuiesc in parte, n-au cazut chiar in chinuri".


Cu totul alta va fi situatia dupa judecata universala. Cei drepti vor cunoaste atunci, in sfarsit, pe toti cei care au trait inaintea lor ca si dupa. Atunci li se vor descoperi toti virtuosii, toti cei vrednici din intreaga istorie umana impreuna cu care vor mosteni si vor gusta fericirea vesnica a imparatiei lui Dumnezeu. Referindu-se la aceasta recunoastere a tuturor de catre toti, Sf. Ioan Gura de Aur spune: "Nu vom cunoaste numai pe cunoscuti acolo, ci vom privi si pe cei ce n-au ajuns niciodata la vederea noastra." Cum va fi posibil acest lucra din moment ce nu si-au vazut niciodata unii altora fetele? intrebarii ii raspunde Sf. Ioan Damaschin, care, in completarea celor spuse de Sf. Ioan Gura de Aur, adauga: "Sa nu socoteasca cineva ca nu va recunoaste nici unul pe nici unul la acea infricosata judecata si adunare. Fiecare va recunoaste pe aproapele lui nu dupa chipul trapului, ci dupa privirea patrunzatoare a sufletului".


In schimb, cei pacatosi vor cunoaste, in sfarsit, adevarata pedeapsa, chinul integral. Atunci se va descoperi adevarata rautate a fiecaruia. Sf. Vasile zice: "Stand de-jur-imprejurul tau, cei nedreptatiti de tine vor striga catre tine, caci oriunde ti-ai intoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo vaduvele, acolo saracii doborati de tine, slujitorii pe care i-ai azvarlit, vecinii pe care i-ai suparat. Deosebit de sugestiv infatiseaza acest moment Pr. Staniloae care zice: "Din toate partile toti ii vor scoate, celui ce a facut rele, la suprafata constiintei toate relele facute, toate refuzurile de dialoguri fratesti cu fapta si motivele pentru care de acum va fi lasat intr-o singuratate inspaimantatoare si definitiva. Apoi va urma insasi aceasta parasire totala si definitiva de catre toti; tacerea si singuratatea eterna il vor inconjura ca un ocean; va urma iesirea lui din orice dialog, din orice comunicare pentru totdeauna [...]. Cat timp s-a miscat intre oameni care nu-l cunosteau, a mai putut injgheba un dialog cu cineva, pentru ca nu i se cunostea de toti nesinceritatea invartosata. Acum cade in singuratatea parasirii si uitarii de catre toti, in extrema opusa sobomicitatii. in aceasta consta iadul".


Asadar, la judecata universala nu va mai ramane nici o taina nedescoperita. Dreptii vor straluci fara de umbra in toata splendoarea vredniciei lor, iar pacatosilor li se va descoperi intreaga uratenie fara rezerva. Ingerii insisi, crede Bulgakov, vor fi judecati dupa cum si-au indeplinit slujba de a indemna pe oamenii dati lor in grija sa faca binele si sa evite raul. Si ei chiar vor astepta "cu frica si cutremur" judecata universala. Dar judecata universala nu va insemna numai descoperirea tainei fiecaruia, ci si a planului divin cu privire la intreaga lume, a acelui plan din veci ascuns in sanul lui Dumnezeu. Va avea loc atunci marea revelatie asupra sensului creatiei si al istoriei. Nimic nu va mai ramane ascuns, ci totul va capata, in sfarsit, un sens, o explicatie definitiva, chiar si pentru ingeri "ingerii, adauga Bulgakov, nu sunt atotstiutori si atotputernici. Ei n-au cunoscut (mai dinainte) taina intruparii, ci au cunoscut-o abia prin Biserica. Prin urmare, ei n-au inteles pana la capat nici sensul ascuns al istoriei lumii si in parte al Vechiului Testament, care devine inteligibil abia prin intrupare". Desi cunoasterea lor este incomparabil mai profunda decat aceea a oamenilor, atunci vor intelege si ei intreaga taina a istoriei si chiar a creatiei insasi.


Descriind mai cuprinzator momentul judecatii universale, Pr. Staniloae mai spune: "Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevarului cu privire la toti, in fata fiecaruia. Nici un echivoc nu va mai plana in sufletul oamenilor [...]. Raul va fi deplin demascat, iesit de sub acoperamant. Orice echivoc va inceta. Regimul pomului cunostintei binelui si raului isi-va fi incheiat stapanirea ambigua asupra lumii; el nu va mai umbri sufletul omenesc si planul divin din istoria lumii, pentru ca nimeni nu se va mai hrani din el, minciuna lui fiind data pe fata. Fiecare om va cunoaste urmarile de dupa moarte ale faptelor sale si va fi judecat si pentru ele si fiecare va cunoaste antecedentele faptelor sale bune si rele in comportarea inaintasilor sai si va cunoaste just faptele si valoarea tuturor. Astfel, judecata din urma va fi si o revelare suprema a planului divin in istorie, a contributiei aduse de oameni pentru a-l realiza sau a-l impiedica" .

 


Acest moment final va insemna, totodata, momentul refuzului lui Dumnezeu de a mai revela noi adancimi de taina prin intermediul creatiei sale. Acest moment va coincide, asadar, cu neputinta intregii creatii de a mai revela pe creatorul ei, cu epuizarea fortelor ei de revelare a spiritului. S-ar putea spune ca lumea se va sfarsi atunci cand, pe de o parte, nu vor mai creste in ea oameni care sa o completeze de sus spre a expri¬ma vreuna din trasaturile spiritualitatii lui Hristos, pe de alta, cand cei ce vor aparea nu vor mai lua din ea nimic pentru a o dezvolta in cadrul ei. Se va sfarsi atunci cand nu va mai fi posibila in ea o dezvoltare a spiritualitatii infinite concentrate in Hristos. Epuizarea istoriei in acest rol al ei nu va fi nici accidentala, nici silita de providenta divina, ci se va datora unei misterioase convergente si intalniri a acesteia cu oranduirea divina, care nu exclude nici libertatea umana, nici lucrarea dumnezeiasca. Refuzul lui Dumnezeu de a mai revela adancimi noi prin creatie va coincide cu neputinta ei de a mai sesiza si dezvolta aceste adancimi. Epuizarea puterii creatoare sau revelatoare de spiritualitate a istoriei va fi un semn ca lumea de sus s-a completat.

 

 

 

Aceasta situatie finala scoate insa in evidenta un adevar dramatic si anume ca, in fata unei asemenea descoperiri atotcuprinzatoare nimeni nu va putea spune ca a trait fara sa fi pacatuit. Este demn de remarcat ca, desi toti Sfintii Parinti fac dependenta judecata lui Hristos de faptele din viata ale oamenilor, rugaciunile si cantarile de la slujba inmormantarii pun aproape exclusiv accentul pe iertarea lui Hristos, pe mila si intelegerea sa pentru slabiciunile omenesti. "Desigur, observa Pr. Staniloae, atat insistenta pe care o pun Parintii bisericesti pe conformitatea cu Hristos a vietii crestinilor pentru ca sa obtina mantuirea, cat si nadejdea ce o pun rugaciunile Bisericii pe mila iertatoare a lui Hristos, sunt necesare. Biserica impaca rigiditatea primei atitudini cu mangaierea celei de a doua, pentru a-l tine pe crestin treaz la datoria de a lucra pentru mantuirea sa, dar a-i da si nadejdea in mila lui Hristos. Oricat s-ar sili omul spre o viata de virtute, niciodata nu va putea ajunge la o stare lipsita total de pacate - si daca ar pretinde aceasta ar gresi - si oricat ar gresi, el poate sa spere in mila lui Dumnezeu, daca se caieste".

 

Iata, deci, ca judecata finala nu poate tine seama numai de ceea ce au facut oamenii in viata. Din moment ce nimeni nu este fara de pacat, chiar de ar fi viata lui numai de o clipa, este necesara interventia milei divine. "Judecata lui Hristos, mai spune Pr. Staniloae, nu consta numai intr-o constatare pasiva a impartirii sufletelor dupa calitatea lor intrinseca, ci si intr-un act de putere de a ierta pacatele". Aceasta inseamna ca, daca la judecata particulara criteriul evaluarii faptelor celui defunct va fi in mod precumpanitor dreptatea dumnezeiasca, la judecata universala de la sfarsitul timpurilor va prevala mila lui Dumnezeu, puterea sa de iertare, ingaduinta sa pentru slabiciunile omenesti. Aceasta va fi esenta judecatii universale. Acest lucru va fi posibil prin faptul ca judecata finala va fi facuta de Fiul lui Dumnezeu ca om. "Suntem judecati, observa acelasi teolog, dupa un criteriu atins de om, de un om care a facut totul ca sa ajungem si noi acolo si care ne impartaseste prin judecata de nivelul la care a ajuns El, daca am dat si din partea noastra colaborarea de a ajunge acolo. in El vor avea fericirea nu numai oamenii, ci si ingerii, precum vor avea nefericirea toti cei ce nu-l vor recunoaste".

 

Judecata universala este, asadar, expresia milei nemasurate a lui Dumnezeu, care se adauga dreptatii sale de la judecata particulara, in definitivarea sortii sufletelor dupa moarte. Asa cum sfintii s-au asteptat unii pe altii si toti ne asteapta si pe noi si pe toti care vor mai trece prin viata pana la sfarsitul timpurilor, tot astfel si Dumnezeu, a carui esenta este prin excelenta iubirea, asteapta intregul neam omenesc ca sa umple imparatia Cerurilor si sa participe la ospatul vietii vesnice. Sf. Iban Damaschin spune: "Precum a patimit El pentru om, asa le-a si gatit El toate pentru acesta. Caci cine, pregatind ospat si chemandu-si prietenii, nu voieste sa vina toti si sa se sature toti din bunatatile lui? Caci de ce a mai pregatit ospatul, daca nu ca sa-i primeasca la El pe toti prietenii Sai?".

 

Pe acest fond al milostivirii lui Dumnezeu trebuie inteleasa si problema sufletelor cazute in iad pentru pacate usoare pentru care Biserica si sfintii intervin la Dumnezeu, apeland la marea sa milostivire, ca acestea sa fie iertate si scoase din pedeapsa. Potrivit teologiei romano-catolice locul acestor suflete este nu iadul, ci purgatoriul in care el expiaza aceste pacate inainte de a intra definitiv in rai. Teologia ortodoxa respinge aceasta invatatura. Motivele acestui refuz al purgatoriului sunt expuse in termenii urmatori de Pr. D. Staniloae: "Prin aceasta conceptie (a purgatoriului, n.n.) se urmarea sa se dea un suport invataturii catolice ca soarta sufletelor este stabilita definitiv si deplin la judecata particulara: sfintii primesc toata fericirea, pacatosii nepocaiti toata pedeapsa, iar cei cu pacate pentru care au facut pocainta si spovedanie, dar au ramas cu pedepsele temporale ale lor neachitate, se duc in purgatoriu unde, dupa curatirea automata printr-un foc material sau quasi-material, suportat asemenea unor obiecte, vor depasi sigur suferinta lor; ca¬ci in cursul acestei curatiri ei se afla in starea de gratie si sunt siguri ca vor ajunge la contemplarea esentei divine".

 

"Fata de aceasta fixitate a iadului si fata de derularea automata reprezentata de purgatoriu in raportul dintre Dumnezeu si suflete dupa judecata particulara, invatatura ortodoxa se caracterizeaza printr-o anumita fluiditate in care libertatea isi pastreaza un rol, intrucat isi pastreaza un rol si iubirea. Cei din rai pot ajuta celor de pe pamant si celor din iad prin rugaciunile lor, multe suflete din iad pot fi eliberate prin rugaciunile sfintilor si ale celor de pe pamant, iar masina purificatoare automata a purgatoriului nu exista. Fixitatii juridico-obiectuale lipsite de miscare a starii sufletelor invatatura rasariteana ii opune un raport personal, duhovnicesc, dinamic-comunitar intre Dumnezeu si om si deci intre toti cei plecati din viata de aici si cei de pe pamant, ceea ce are ca urmare o stare nedeplin fixata intr-o fericire sau nefericire deplina a sufletelor dupa judecata particulara si, de aceea, o deosebire intre aceasta stare si cea de dupa judecata universala, care va fi o definitivare in fericirea sau nefericirea deplina. Comunicarea intre cei vii si cei plecati, intre credinciosii de pe pamant si sfinti, se reflecta si in Liturghie".

 

Aceasta inseamna ca rugaciunile Bisericii si ale celor in viata pentru cei plecati deja, rugaciunile si interventiile sfintilor, ingerilor si chiar ale Maicii Domnului pentru aceste suflete, nu sunt decat expresii ale iubirii generale cu care acestea sunt inconjurate, ale compasiunii de care ele se bucura. Toate aceste acte de iubire ale celor inca vii, ca si ale sfintilor si ale Maicii Domnului, pentru cei morti, nu fac decat sa pregateasca marea interventie divina de la sfarsitul timpurilor, de la judecata finala, interventie care nu este altceva decat expresia suprema a iubirii si milei dumnezeiesti pentru slabiciunile si neputintele umane. De aceea soarta definitiva a tuturor sufletelor depinde exclusiv de mila lui Dumnezeu, iar nu de mecanisme expiatorii bazate pe un echilibru matematic intre merite si datorii, cum crede teologia romano-catolica.

 

Pr. Lect. Adrian Niculcea

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8466

Voteaza:

Problema judecatii - Raportul ei cu raiul si cu iadul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE