Adaptabilitatea moralei crestine

 

Caracterul absolut al moralei crestine nu consta in rigiditate sau neputinta adaptabilitatii, ci in impotrivirea ei ferma fata de pacat si fata de refuzul pocaintei. In Noul Testament si literatura patristica, doctrina morala a crestinismului este prezentata drept rod al aratarii lui Dumnezeu ca om in lume. Hristos, prin Care si pentru Care s-au zidit toate, recheama lumea la locul si traiectoria harazite ei dintru inceput. In aceasta perspectiva se incadreaza firesc si toate normele morale sau prevederile morale si textele parenetice ale lumii precrestine, care exprima conceptii morale universale provenind, in cele din urma, de la Dumnezeu. Astfel observam ca, in afara de poruncile Vechiului Testament, se folosesc in Biserica si multe sfaturi si indemnuri cu continut moral ale lumii precrestine, "botezate" in duhul Evangheliei.

 

Comparand, de exemplu, listele de virtuti si pacate pe care la gasim in epistolele Sfantului Apostol Pavel cu listele analoage ale lumii elenistice, constatam ca exista intre ele similitudini importante. De altfel, Sfantul Apostol Pavel ii si indeamna direct pe crestini sa faca cele ce si ceilalti oameni le considera de cinste, drepte, curate etc. Asemanator este si indemnul regulei de aur a moralei crestine, care ii cheama pe toti credinciosii sa faca celorlalti oameni toate cate ar vrea sa li se faca si lor de catre aceia. Se recunoaste, deci, aici capacitatea omului de a distinge ce este bine pentru el insusi si, astfel, de a putea sa inteleaga ce este bine pentru aproapele sau.

 

Morala crestina are caracter universal si accepta orice element pozitiv ce exista in traditiile umanitatii. Prin aceasta morala, omul este calauzit si deprins cu libertatea Duhului. Iar autoingradirea ce si-o asuma pentru tinerea ei contribuie la mentinerea libertatii ce o da Hristos prin harul Sfantului Duh. Neputinta sau chiar impotrivirea ce o simte adesea omul ce voieste sa tina poruncile dumnezeiesti nu este provocata de caracterul lor, ci de propria pervertire.

 

Noul Testament nu procedeaza la reglementarea cazuistica a vietii morale, ci da la iveala etosul sau, altfel zis, felul de-a fi al omului partas de imparatia lui Dumnezeu. Hristos lucreaza ca "incepator" sau capetenie si cel dintai cetatean al acestei imparatii. Invatatura lui Hristos, ca si cea a ucenicilor Sai, este direct legata de datele vietii cotidiene. De aceea intelegerea ei corecta se face doar considerand-o in ansamblu ei, doar vazand coerenta ce o prezinta. in sfarsit, legarea poruncilor lui Dumnezeu de intamplarile vietii de zi cu zi nu apare prima data in Noul Testament, ci exista inca din Vechiul Testament si era cunoscuta evreilor.

 

Evreii, desi tineau cu rigurozitate repaosul din ziua sambetei, nu se opreau totusi de la a-si adapa "boul" sau "asinul". Acest lucru, dupa cum stim, il invoca Hristos cand este acuzat de mai-marele sinagogii ca a vindecat in ziua sambetei. Hristos nu osandeste aici abaterea de la lege de catre evrei, ci se refera la ea ca la ceva firesc si necesar. Desigur, judecand dupa catecontologia tipica, tinerea repaosului sabatic, ca indatorire fata de Dumnezeu, ar trebui sa fie considerata superioara adaparii boului sau asinului, care e o indatorire fata de un animal.

 

Aceasta ar insemna ca, pentru tinerea sambetei, s-ar cadea ca animalul sa fie lasat de o parte. Dar nevoia concreta a animalului de a-si astampara setea impune in cazul de fata exceptia. Iar exceptia nu este fara legatura cu dragostea lui Dumnezeu, in care sunt cuprinse si animalele si intreaga creatie. Dar si faptul ca cele mai multe vindecari s-au savarsit de catre Hristos sambata, sugereaza pe de o parte duhul dragostei si al libertatii, duh ce trebuie sa existe totdeauna in tinerea poruncilor dumnezeiesti si, pe de alta parte, se intoarce impotriva dispozitiei ipocrite a fariseilor, care vedeau legea ca pe un cod rece si impersonal.

 

De altfel, cand Hristos zice "de te va sili cineva sa mergi o mila, mergi cu el doua", nu consfinteste o lege de valabilitate absoluta si universala, pentru orice loc si orice epoca. Ci se refera la un anume fenomen concret pe care il traiau evreii sub jugul roman si sugereaza modul in care il poate aborda credinciosul. Teza aceasta este formulata altundeva mai general, prin porunca neimpotrivirii fata de cel rau: "Eu insa va zic voua: nu va impotriviti celui rau". Acelasi lucru este valabil si pentru folosirea cuvintelor  netrebnicule si nebunule. De altminteri, e de la sine inteles ca sensul acestor cuvinte s-a modificat simtitor din epoca lui Hristos pana azi.

 

Asadar, ce se intampla? Se schimba poruncile lui Dumnezeu? Cu siguranta ca nu. Poruncile exprima voia lui Dumnezeu, care este vesnica si neschimbatoare. Dar, pe de alta parte, voia lui Dumnezeu se formuleaza tinand seama de datele fiecarei epoci, in raport cu problemele vietii credinciosilor in aceasta lume. Si deoarece datele acestea variaza nu doar de la o epoca la alta sau de la o regiune la alta, dar si de la om la om, ba chiar si pentru acelasi om in functie de diferitele momente ale vietii lui, este firesc ca tinerea lor, ca si formularea lor, sa ia diferite forme, dupa fiecare caz concret.

 

Caracterul istoric al aratarii si formularii voii lui Dumnezeu nu inseamna conventionalism, ci eficacitate inlauntrul lumii si istoriei. Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu a aparut intr-un cadru istoric concret si s-a formulat pe limba unei anumite epoci. Dar, in acelasi timp, Evanghelia nu inceteaza sa aiba o autoritate vesnica si diacronica. Evanghelia este, in ultima analiza, Hristos insusi, Cel ce "ieri si azi si in veci Acelasi este". Cand credinciosul e partas vietii lui Hristos, e firesc sa o exprime in viata de zi cu zi in felul sau propriu. Evanghelia cere jertfa de sine pe de-a intregul a credinciosului. Si intrucat fiecare om este o persoana aparte si irepetabila, jertfa sa de sine ii pastreaza specificul sau irepetabil.

 

Pe de alta parte, situatiile in care se afla de fiecare data omul sunt diferite. Aceasta inseamna ca nu poate actiona pretutindeni si totdeauna in acelasi mod si nu poate aplica aceeasi tactica. Hristos, Cel ce a zis "celui ce te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt", cand a fost palmuit de slujitorul arhiereului, nu a intors si partea cealalta, ci a cerut justificarea acestei fapte: "Daca am vorbit rau, dovedeste ca e rau; iar daca am vorbit bine, ce Ma bati?". Abordarea cazurilor concrete tine de intelepciune, de darul deosebirii si de rugaciune. De aceea, credinciosul este chemat sa isi pastreze neincetat mintea si inima curate si deschise voii lui Dumnezeu, incat sa treaca - cu puterea de a distinge si cu dispozitie constructiva - la aplicarea ei.

 

Asadar spiritul absolut al poruncilor nu numai ca nu exclude, dar chiar presupune respectarea absoluta a unicitatii fiecarei persoane si aplicarea lui constructiva in fiecare caz concret. Acest fapt nu inseamna relativizare ori conventionalism. De fiecare data trebuie avute cin vedere datele obiective ale situatiei in care se afla si actioneaza omul, precum si raportarea lui personala la aceste date, care isi pun amprenta pe felul lui de a actiona. Asezarea tuturor, fara deosebire, sub incidenta acelorasi norme generale si impersonale este inumana si nu are legatura cu duhul Bisericii.

 

Libertatea fata de norme a accentuat-o in epoca noastra asa-zisa morala cazuala. Aceasta a aparut in sanul lumii crestine occidentale, mai precis in sanul protestantismului american, sub influenta mai noilor curente teologice ale existentialismului. Morala cazuala a aparut ca reactie impotriva moralei normative cultivata in sanurile romano-catolicismului, ce a culminat cu cazuistica. Un punct comun al acestor doua tipuri de morala este interesul fata de comportamentul omului in fiecare caz concret . Scopul cazuisticii este sa prescrie dintru inceput modul de-a actiona al omului in diferitele cazuri in care se poate afla. in special se incearca solutionarea asa-zisului "conflict de indatoriri". Asemenea probleme i-au preocupat indeosebi pe stoici, rabini si iezuiti. In opozitie fata de cazuistica, morala cazuala introduce libera si responsabila luare de pozitie a omului in fiecare situatie concreta, fara nici o ingradire de catre normele morale. Dar, desi in felul acesta accentueaza responsabilitatea omului si libertatea lui fata de normele reci si impersonale ale moralei cazuistice, in cele din urma il abandoneaza, lasandu-l fara ajutor in fata diverselor situatii.

 

Ca singur principiu in morala cazuala este proclamata iubirea, care este asimilata dreptatii. Iubirea inlocuieste poruncile si nu se supune lor. Deciziile iubirii se iau in functie de situatie. Scopul scuza mijloacele. Nu exista porunca sa nu justifice incalcarea ei cand conjunctura o cere. Astfel, pe baza iubirii, este acceptata porunca "sa nu ucizi". Dar in anumite situatii nu doar ca uciderea este ingaduita, dar se si impune. Acelasi lucru e valabil si pentru celelalte porunci.

 

Aceasta morala duce, insa, inevitabil la propria ei contestare. Desigur, aceasta nu inseamna ca morala cazuala nu are si elemente pozitive. Dimpotriva, accentueaza adevaruri crestine fundamentale uitate de catre morala crestina conventionala. Iubirea si libertatea detin locul central in Biserica. Hristos insusi cuprinde sinoptic Legea si Prorocii in porunca iubirii fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Iar, dupa Sfantul Apostol Pavel, cel ce iubeste tine prin aceasta toate poruncile lui Dumnezeu. Pe de alta parte, libertatea reprezinta premisa lucrarii iconomiei dumnezeiesti. Fara respectul fata de libertatea omului, iconomia dumnezeiasca isi pierde sensul. Dar modul in care iubirea si libertatea sunt infatisate in morala cazuala prezinta lipsuri fundamentale si erori.

 

In Biserica iubirea nu reprezinta un principiu moral abstract, ci insusirea ontologica a Dumnezeului Treimic. Dumnezeu este iubire. Dar iubirea nu este Dumnezeu. Dumnezeu este iubire, ca unitate de-o-fiinta si nedespartita a celor trei Persoane. Si iubirea lui Dumnezeu se arata lumii prin crearea ei si purtarea de grija pentru pastrarea ei. Dar iubirea lui Dumnezeu se face cunoscuta si accesibila omului in special prin mantuirea si innoirea lumii, savarsite in Hristos. Tot astfel si viata intru iubire nu are caracter abstract, ci se concretizeaza in tinerea poruncilor lui Dumnezeu sau in viata intru Hristos. Iubirea - scrie Sfantul Ioan Evanghelistul - este sa traim dupa poruncile lui Dumnezeu. Iar viata in Hristos nu este inteleasa altfel decat ca viata in iubire. Asadar este o contradictie fundamentala faptul de-a prezenta iubirea drept cauza a incalcarii poruncilor lui Dumnezeu sau ca piedica pentru viata in Hristos, ca si faptul de-a considera ca este necesar ca aceste porunci sa fie corectate prin prisma unei oarecare conceptii abstracte a iubirii, care in cele din urma sfarseste in a fi egoista si trupeasca.

 

Este firesc ca hotararile dictate de imperativul iubirii sa fie luate in functie de situatia concreta si sa nu fie prestabilite dintru inceput amanuntit prin prevederi normative. Rostul moralei crestine nu este de a prezenta legi care sa prestabileasca la modul absolut viata credinciosului si fiecare din faptele lui, ci sa semnaleze reperele sporirii lui in deprinderea libertatii celei in Hristos. Considerarea in practica a fiecarei imprejurari concrete nu inseamna contrazicere de sine a moralei. Iar lipsa unor canoane amanuntite, care sa considere toate aceste imprejurari concrete, nu inseamna incoerenta. Hotarari conforme cu imperativul iubirii adevarate pot fi luate doar in Hristos. Invatatura lui Hristos, cu toate ca are un caracter conjunctural si nu prescrie amanuntele vietii morale, reprezinta cel mai bun ghid pentru cresterea fireasca a omului in atmosfera libertatii celei in Hristos.

 

In sfarsit, dogma machiavelica "scopul scuza mijloacele" este sustinuta nu doar de morala cazuala, ci si in cercuri mai largi, cu argumente logice si teologice. Intai de toate, asa numita "morala telologica", care judeca faptele oamenilor in functie de efectele lor, ingaduie folosirea de mijloace rele atunci cand e nevoie de acestea in atingerea unor scopuri bune. Mai mult, in Sfanta Scriptura si in traditia patristica exista cazuri in care parca se incuviinteaza sau chiar se recomanda mijloace condamnabile in vederea realizarii unor scopuri bune. in special Sfintii Vasile cel Mare si Ioan Gura-de-Aur fac referire la siretenia buna sau inselatoria buna, care nu doar ca nu sunt reprobabile, dar chiar se indica credinciosilor. Insa aceste pasaje din Scriptura sau din Parintii Bisericii nu sustin catusi de putin principiul "scopul scuza mijloacele". De altminteri, mijlocul reprezinta totdeauna un scop intermediar, pe cand omul nu e niciodata sigur de - si nu poate cunoaste - posibilitatea realizarii scopului final. Dar raul, asa cum deja s-a aratat, nu are ipostas propriu, ci apare ca lipsa sau denaturare a binelui. Raul este provocat de egocentrism si urmarirea egoista a propriilor interese. Iar acesta nu duce niciodata la bine.

 

Cazurile de siretenie ori inselatorie la care se refera Sfintii Vasile cel Mare si Ioan Gura de-Aur, nu au nimic de-a face cu egocentrismul si interesa propriu, ci urmaresc folosul celor inselati sau zadarnicire; unor faradelegi. Precum caracteristic noteaza Sfantul Ioan Gura-de-Aur referindu-se la sireteniile acestea, "nu totdeauna acest lucru este vatamator, ci devine rau sau bun dupa intentia celor ce se folosesc de unele ca acestea". Un exemplu clasic in acest sens este folosirea minciunii in metoda terapeutica  a  medicilor.   In  cazul  acesta   omul  foloseste inselaciunea spre a fi de folos celuilalt. Dar aici nu avem de-a face cu folosirea raului pentru realizarea unui scop bun, ci aplicarea unei anume strategii dictate dintru inceput de un mobil ce presupune iubirea dezinteresata.

 

Morala cazuala este cunoscuta si in lumea romano-catolica. De altfel, cunoscuta cazuistica iezuita - in ciuda total diferitei sale infatisari - poate fi considerata in ultima analiza mama spirituala a moralei cauzale. Pe de alta parte, modul in care s-a dezvoltat morala in lumea romano-catolica, a fost uneori atat de inuman si impersonal - contrar traditiei biblice si patristice - incat lesne a provocat reactii contrare si a dus, prin opozitie dialectica, la cealalta extrema, reprezentata si de morala cazuala contemporana din lumea protestanta. Oricum, trebuie notat ca atunci cand romano-catolicii vorbesc despre morala cazuala, nu sunt intru totul de acord cu teologii protestanti.

 

Teologia ortodoxa nu poate fi indiferenta fata de morala cazuala, de vreme ce, pe de o parte, reprezinta un fenomen contemporan si, pe de alta parte, se refera la adevarurile crestine fundamentale ale libertatii si iubirii. Hristos a zis: "Sambata s-a facut pentru om, iar nu omul pentru sambata". Canoanele s-au dat pentru om, dar omul nu este robul canoanelor. Canoanele trebuie sa fie aplicate cu dragoste si indulgenta. Indulgenta - precum inca Aristotel scria - nu se identifica cu dreptul, dar nici nu vine in opozitie cu el. Indulgenta este "drept imbunatatit" si "corectare a dreptului legitim", caci legea, in generalitatea ei, nu este in stare sa abordeze corect situatiile particulare. Insa dincolo de orice tipuri si canoane, credinciosul e dator sa aiba dragoste de Dumnezeu si sa lucreze dupa voia dumnezeiasca. Valoarea faptelor lui este apreciata pozitiv sau negativ in functie de scopul cel "dupa Dumnezeu". Cand avva Pimen a fost intrebat ce este bine, "a vorbi sau a tacea", a zis: "cel ce vorbeste pentru Dumnezeu, bine face; si cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea".

 

In sfarsit, deoarece conditiile in care se savarseste incalcarea voii dumnezeiesti difera de la caz la caz, nu este corect sa se judece fiecare incalcare la modul general si impersonal, fara a fi pusa in legatura de fiecare data cu persoana concreta si fara a fi privita in ansamblul desfasurarii evenimentelor. Traditia ortodoxa accentueaza totdeauna primatul persoanei si nu favorizeaza supunerea ei unor legi generale si impersonale. in opozitie fata de teologia apuseana - care, prin spiritul ei catafatic si juridic, a ajuns la extremis-mele cazuisticii si a provocat reactia moralei situationale -teologia ortodoxa, prin apofatismul si caracterul ei harismatic, a evidentiat si a pastrat libertatea personala.  Aceasta o dovedeste si pozitia centrala pe care o are in viata Bisericii Ortodoxe principiul iconomiei. in aceasta perspectiva se intelege clar de ce orice incercare de sistematizare a invataturii morale nu ajunge niciodata la alcatuirea unui sistem de morala. Voia lui Dumnezeu nu se poate limita in canoane morale. Fapte considerate prin definitie imorale, ca de exemplu sinuciderea, pot in anumite situatii sa faca cinste unei persoane. Astfel Biserica cinsteste Sfinti sinucigasi. Dar si fapte considerate morale, precum milostenia, pot fi spre necinstea credinciosului.

 

Georgios Mantzaridis

• Vechiul Testament in lumina Noului Testament
  Publicat in : Dogma
• Sfanta Treime in Vechiul Testament si Noul Testament
  Publicat in : Sfanta Treime
• Mantuirea in Vechiul Testament
  Publicat in : Editoriale
• Preotia familiala, in Vechiul Testament
  Publicat in : Iudaism
• Levitii, diaconii din Vechiul Testament
  Publicat in : Iudaism