La Sfantul Mormant

• « Inapoi
• Inainte »

La Sfantul Mormant

Capela in care patrundem nu e mai incapatoare ca un cavou obisnuit si, inainte de a ma strecura pe mica usa, ma lamuresc ca Mormantul Mantuitorului e in fund, iar in prima despartitura din fata e capela numita "a ingerilor", pentru ca in ea e piatra pe care ingerii au pravalit-o de pe Mormantul Domnului.

O zaresc in mijloc, deasupra unui piedestal, ca o masa alba. Intru...

In jurul ei ard 15 lampi de argint. Pe aceasta grea si frumoasa piatra cenusie a stat ingerul cand Ie-a spus Mariei din Magdala si Mariei din Betania:

- Nu va speriati! Acela pe Care-L cautati nu e aici! A inviat! De ce cautati pe Cel viu intre cei morti?...

Mergeti si spuneti ca Iisus a inviat!

Imi pun amandoua mainile pe Piatra sfanta si le apas cu toata puterea. Cu mainile deasupra, spun in gand prima mea rugaciune in biserica Sfantului Mormant, ca sa-mi aduc aminte o viata intreaga ca un lucru anume, ce l-am cerut lui Dumnezeu sa mi-l indeplineasca, l-am cerut cu mainile incrucisate pe piatra ce acum doua mii de ani a fost pravalita de maini ingeresti.

Trecem acum in micuta incapere din fund, printr-o usa atat de joasa, ca trebuie sa ne aplecam mult, asa cum, desigur, si Nicodim si Iosif din Arimateea s-au aplecat cand au depus in groapa sfanta povara.

Nici un singur pas nu am facut. Mormantul e in fata mea, adica un bloc masiv de marmura pus peste groapa de altadata, sapata in stanca.

In fata blocului de marmura e numai atata loc cat trebuie ca sa ingenunchezi.

Ingenunchem.

Nici nu pot sa-mi adun gandurile...

E cu putinta?

Stau, cu adevarat, in genunchi, in fata gropii lui Iisus?

Imi pun mainile pe marmura rece si fruntea pe maini si ma gandesc cu nesfarsita emotie la distanta mica ce ma desparte de locul unde a fost culcat Mantuitorul in noaptea infioratoare. Cat? Un metru? Doi metri? Atunci s-ar putea ca in locul chiar pe care stau eu acum sa fi stat in genunchi cei doi sinedristi, Iosif si Nicodim, cand au recitat cu vocea plansa psalmul mortuar? Si tot aici sa fi stat si femeile sfinte cand au plans si au vegheat?

Aici, pe locul meu? Atat de aproape sunt de adevar?

De ce sa nu cred ca genunchii Magdalenei au atins locul pe care si genunchii mei il ating acum? Ingenuncherea ei n-a fost o intamplare menita sa treaca si sa se uite; a fost o pecetluire a unui sentiment ce vesnic traieste si care navaleste in mine; mi-o dovedesc cuvintele ce atat de usor imi vin pe buze, cuvinte ce pentru prima oara le soptesc aici si la care niciodata n-am cutezat sa ma gandesc.

Asa de usor imi vin deodata pe buze cuvinte de inchinaciune si de adorare...! Asa de limpede deslusesc cum vine Iisus la mine! Si ma rog... Vreau sa fac o rugaciune, asa cum niciodata n-am putut face... Vreau sa ma rog, sa cer.

Sa cer?

Nu pot sa cer nimic... Vad ca nu pot... De ce?... Dupa primele cuvinte gandite, celorlalte nu le mai pot da o forma, nu le mai pot gandi... E vina mea. La Mormantul Domnului, nimeni nu poate cere. Cum n-am simtit de la inceput nepotrivirea de sentiment? Aici, la mormant, nu trebuie sa ceri. Iisus a murit pentru noi si pentru mine. Si eu sunt una din vinovate, fiindca pe El o omenire L-a condamnat, si eu fac parte din omenire... Noi, oamenii, L-am pus in mormant si nici nu pot face altfel decat sa sarut piatra si sa cer iertare. O iertare pe care o cer din tot sufletul, din toata inima, cu toata caldura si curatia sufletului meu. E un sentiment nou ce ma cuprinde si pe care nu-l datorez inchipuirii mele, pentru ca inchipuirea nu mi-ar fi respins inceputul rugaciunii mele... E alt sentiment ce ma cuprinde, un sentiment ce nu-l pot descrie, un fel de timiditate, de sovaiala, de blandete, de resemnare chiar. Pot spune, cu toata convingerea, ca simt ca nu mai pastrez nicio urma de suparare fata de nimeni din cei ce m-au suparat... Ce inteles mai are un rau ce mi s-a facut mie, cand Fiului lui Dumnezeu I s-a facut atata rau si El a iertat?

Ce usurare e sa plangi, sa-ti improspatezi gandurile si sentimentele macar o clipa, ca sa simti cum intra in tine alta calitate de simtire, de o majestate dumnezeiasca, ce pluteste aici de doua mii de ani, gata sa reinvieze si sa se faca vazuta tuturor celor care cred cu adevarat!

Doamne, eu cred, fiindca toate de la Tine vin si pentru ca sunt femeie, ca Zenobia, ca Salomeea, ca Maria din Betania si Maria din Magdala, si ele au crezut si au plans si au ingenunchiat aici, la groapa Ta, nemaivoind sa plece. Ele stiau ca e ultima oara ca mai pot sta in apropierea Ta, cum si eu stiu ca e ultima oara ca pot ingenunchea aici.

Nici ele nu aveau inima sa se ridice. Cum sa fii lasat singur in indoita noapte a mortii si a mormantului, dupa ce ai fost atat de singur in agonie? Nu s-au indurat sa plece, sa-L lase singur, aici in groapa, asa cum nici eu nu ma indur acum sa ma ridic de aici, sa-mi ridic fruntea de pe lespede, sa parasesc mormantul la care stiu ca n-am sa mai vin niciodata.

Poate ca de n-ar fi fost frigul noptii, groaza intunericului si sosirea paznicilor trimisi de Pilat, femeile sfinte nici n-ar fi plecat, si de n-ar fi supunerea noastra catre viata, si eu as mai intarzia aici, langa piatra pe care ard 43 de candele si odihnesc trei icoane si o infinitate de flori proaspete, printre care se amesteca si florile noastre triste de chiparoase.

...Iesim din capela. Ma mai opresc doar o clipa langa piatra pravalita de ingeri, atat cat trebuie ca sa mi se linisteasca fata, sa nu vada nimeni afara ca am plans. Dar de ce sa ma feresc? Crede vreunul din cei ce asteapta sa intre in capela Sfantului Mormant - ca va izbuti sa se stapaneasca, sa nu planga aici, cand aici e singurul loc unde plansul isi capata pretul?...

Olga Greceanu

(Din vol. "Pe urma pasilor Tai, Iisus...", Ed. Universul, Bucuresti, 1940)

• « Inapoi
• Inainte »