Patriarhia Greaca-Ortodoxa

• « Inapoi
• Inainte »

Patriarhia Greaca-Ortodoxa

Zicem Patriarhia greaca-ortodoxa spre a o deosebi de Biserica unita.

Patriarhatul ortodox de Ierusalim este cea mai veche Biserica crestina de pe meleagurile Tarii Sfinte. Dupa Inaltarea Domnului, Biserica de Ierusalim a fost condusa de catre Sfantul Iacob, "fratele Domnului", caruia i-au succedat apoi un lung sir de episcopi. In prima jumatate a secolului al II-lea, Scaunul episcopal din Cetatea Sfanta a devenit sufragan al mitropolitului de Cezareea Palestinei. In anul 451, Scaunul din Ierusalim a fost proclamat Patriarhat, in urma deciziei Sinodului din Calcedon. Primul patriarh de Ierusalim a fost Juvenalie (422-458). El a fost urmat de catre un lung sir de prelati.

In anul 135, dupa revolta iudaica, romanii au distrus aproape total Cetatea Sfanta si au inaltat in locul ei alta, pe de-a intregul pagana. Ei chiar i-au dat un nume nou (Aelia Capitolina) si, pentru a sterge amintirea locurilor binecuvantate ale Nasterii, ale Golgotei si ale Invierii, au inaltat acolo temple pagane. Dar numai dupa doua secole, Locurile Sfinte au fost descoperite de catre Sfanta Elena si la porunca fiului sau, Sfantul Constantin cel Mare, au fost construite pe ele biserici marete. Sfintele locasuri au fost date in grija episcopului Macarie, care era ajutat de fratia cenovitilor, pe greceste numiti spudaii. Aceasta fratie s-a dezvoltat rapid, pentru a deveni o organizatie monahala regulata, cunoscuta mai tarziu sub numele de Fraternitatea Sfantului Mormant. Condusa de episcopii si mai tarziu de catre patriarhii de Ierusalim, Fraternitatii i-a revenit sarcina de a pazi si pastra Locurile Sfinte pentru crestinatate si a avea, in decursul secolelor, grija de populatia crestina a Palestinei, precum si de pelerinii veniti din strainatate. Ridicarea episcopului Juvenalie la rangul de patriarh de catre Sinodul din Calcedon nu se datoreaza importantei cetatii Ierusalimului, nici numarului mare de crestini ce vietuiesc aici, ci faptului ca la Ierusalim se gasesc locasurile cele mai scumpe crestinilor. De fapt patriarhul de Ierusalim, capul Fraternitatii Sfantului Mormant, totdeauna a fost considerat ca "patriarhul Invierii lui Hristos, Mantuitorul".

In secolele al IV-lea, al V-lea si al VI-lea, Patriarhatul de Ierusalim a luat o mare dezvoltare, datorita imparatilor bizantini, si a cunoscut o perioada infloritoare, ca centru de pelerinaj al tuturor crestinilor.

In anul 614, navalitorii persi au distrus biserica Invierii si au luat ca trofeu de razboi Sfanta Cruce. Biserica insa a fost numaidecat reconstruita de catre patriarhul Modest, iar crucea readusa in Cetatea Sfanta de catre imparatul Heraclie, care a pricinuit persilor o pierdere nebanuita. Acesta a fost ultimul eveniment glorios in istoria vechiului patriarhat, caci, numai cu cativa ani mai tarziu, arabii si-au inceput razboaiele lor de cucerire, iar in 638, Ierusalimul a fost predat califului Omar Ibn el-Khattab de catre patriarhul Sofronie.

Cuceritorul musulman a inmanat atunci patriarhului faimosul ahtname, in care sunt specificate drepturile si privilegiile Patriarhatului de Ierusalim. Dupa acest inscris, patriarhul era proprietarul recunoscut al Locurilor Sfinte din interiorul si din exteriorul Ierusalimului, precum si al manastirilor si bisericilor din toata Palestina. El era recunoscut, de asemenea, ca etnarh si sef spiritual al populatiei ortodoxe din Palestina, precum si al crestinilor ce traiau in teritoriul cuprins sub jurisdictia Scaunului patriarhal.

Drepturile si privilegiile specificate in ahtname-ul dat de Omar au fost confirmate ulterior in decretele emise de cei care au guvernat mai tarziu Palestina. Pe baza acestor prescriptii, patriarhii greco-ortodocsi de Ierusalim au putut, in epoci diferite, sa intreprinda lupta lor energica contra pretentijlor latine si armene.

In anul 1099, cruciatii au cucerit Cetatea Sfanta si au instalat un patriarh romano-catolic. Drept urmare, patriarhii greco-ortodocsi au trebuit sa stea la Constantinopol o perioada de 88 de ani, in timp ce monahii ce compuneau Fraternitatea Sfantului Mormant au putut sa-si continue slujba lor. Cand Saladin a cucerit Cetatea Sfanta, el i-a izgonit pe cruciati si clerul lor si, la interventia lui Mihail Angelos, imparatul bizantin, a redat Locurile Sfinte patriarhului de Ierusalim, care a fost pazitorul lor legitim.

In anul 1333, romano-catolicii s-au reintors la Ierusalim, in cadrul unei fraternitati franciscane. Franciscanii, instalati la inceput intr-o manastire de pe Muntele Sion, au obtinut accesul la biserica Sfantului Mormant, la cea a Nasterii din Bethleem si la multe alte locasuri de inchinaciune. Lucrul acesta a fost posibil fiindca ei se bucurau de sustinerea puterilor europene catolice, cu care conducatorii mameluci din Egipt intretineau relatii comerciale importante. Totusi, sub mamelucii egipteni, situatia Patriarhatului ortodox din Ierusalim a ramas satisfacatoare. Numai cand patriarhul Anastasie al IV-lea a obtinut de la Mehmet al II-lea, cuceritorul otoman al Constantinopolului, un firman care reactualiza drepturile ortodocsilor la Locurile Sfinte, mamelucii isi schimbara atitudinea si incepura sa faca obstructii Patriarhatului. Dar nu peste mult timp, stapanirea mameluca se prabusea, caci, in 1517, sultanul Selim, nepotul cuceritorului, ocupa cetatea sfanta a Ierusalimului si reafirma, o data mai mult, drepturile ortodocsilor.

In timpul stapanirii otomane, patriarhii ortodocsi de la Ieruslim au trebuit sa lupte contra romano-catolicilor sustinuti de ambasadorii puterilor europene (catolice), precum si contra armenilor, care reusisera sa devina prietenii sultanilor.

Abia catre finele secolului al XVIII-lea si in secolul al XIX-lea, Rusia a intervenit pentru sustinerea drepturilor ortodoxe la Ierusalim. "Chestiunea Locurilor Sfinte" devine de acum obiect al unui ascutit litigiu international. Pentru a pune capat presiunii politice si intrigilor diplomatice, guvernul otoman a emis, in 1852 si 1853, doua firmane in care se afirmau si se defineau drepturile de proprietate si de servicii religioase ale ortodocsilor, ale romano-catolicilor si ale armenilor. Firmanele stipulau ca tot ceea ce ortodocsii, romano-catolicii si armenii posedasera, singuri sau in comun, trebuia sa fie mentinut pentru totdeauna si in aceeasi pozitie ca si mai inainte. In fond, aceasta insemna adoptarea de statu quo in raport cu Locurile Sfinte.

Acelasi principiu a fost adoptat si in 1856, la Conferinta de la Paris, ce s-a tinut dupa razboiul din Crimeea. El a fost reafirmat prin Tratatul de la Berlin, in 1878, de catre Societatea Natiunilor, cand mandatul asupra Palestinei a fost incredintat Marii Britanii si, in fine, de catre O.N.U., in 1947, cand s-a luat decizia de partaj a Palestinei. Mentinerea statu quo-ului in raport cu Locurile Sfinte si drepturile si privilegiile institutiilor religioase (patriarhate, fraternitati si ordine monastice) au devenit astfel un principiu fundamental al dreptului international.

Conform cu acest statu quo, patriarhul ortodox exercita drepturile de posesiune si control la biserica invierii din Ierusalim, a Nasterii din Bethleem, asupra Mormantului Sfintei Fecioare Maria, la Ghetsimani si asupra altor Locuri Sfinte. In Biserica Invierii, patriarhul ortodox este singurul posesor a jumatate din Muntele Golgotei, al Katoliconului (biserica din rotonda cea mare a Sfantului Mormant) si al celor Sapte Arcuri, cu capelele comemorative, iar restul Bazilicii (rotonda Sfantului Mormant) si mai ales Sfantul Mormant al Domnului sunt detinute in comun de catre ortodocsi, romano-catolici si armeni.

Patriarhatul ortodox poseda un mare numar de biserici, de manastiri si metoace, situate in Ierusalim si in alte parti ale Tarii Sfinte. Printre cele treizeci de asezaminte religioase din Ierusalim (ortodoxe), mentionam aici numai manastirile: Sfantul Constantin, Sfanta Elena (sediul Fraternitatii Sfantului Mormant), Sfantul Haralambie, Sfantul Ioan, Sfanta Ana, a inchisorii lui Iisus, Viri Galilaei (resedinta particulara a patriarhului), a Sfintei Cruci, a Patriarhului Avraam etc. Printre numeroasele manastiri situate la rasarit si la apus de Ierusalim, amintim numai Lavra Sfantul Sava, veche si celebra, apoi Manastirea Sfantul Ilie si Sfantul Teodosie, ca si cea a Ispitirii lui Iisus, aproape de Ierihon.

In afara de acestea, Patriarhia ortodoxa din Ierusalim poseda cam 80 de biserici in statul Israel si 45 de scoli religioase comunitare.

In afara de activitatile pastorale, educative si caritabile, Patriarhia gazduieste pelerinii ortodocsi, ca si pe cei care apartin altor traditii crestine, oferindu-le ospitalitatea si serviciile necesare. Una dintre sarcinile mari ale ei este plata preotilor din parohiile ortodoxe.

Patriarhatul ortodox de Ierusalim este condus de catre patriarh, ajutat de Sfantul Sinod, compus din arhiepiscopi, episcopi si arhimandriti. Toti membrii Sinodului, ca si superiorii responsabili ai manastirilor, sunt alesi din sanul Fraternitatii Sfantului Mormant, care numara cam o suta de calugari, al caror cap este Sanctitatea Sa Patriarhul.

• « Inapoi
• Inainte »