Manastirea Schimbarea la Fata de pe Muntele Tabor

• « Inapoi
• Inainte »

Manastirea Schimbarea la Fata de pe Muntele Tabor

Pe acest munte, unde S-a schimbat la fata Mantuitorul Hristos, inca din secolul al III-lea exista o manastire de calugari. Cladirile acestei asezari au fost daramate succesiv de catre persi, arabi si otomani. Din secolul al XIII-lea, ea a ramas cu totul pustie. Arhimandritului Irinarh Roseti, cu metania din manastirea Neamt, i-a fost dat de Dumnezeu sa repare aceasta sihastrie.

Dupa lungi osteneli si nevointe la mai multe manastiri si schituri in Tara Romaneasca si Moldova, in anul 1843 el a plecat cu ucenicul sau, Nectarie Banul, la Locurile Sfinte si s-au stabilit pe Muntele Tabor. Aici au petrecut impreuna 16 ani, in desavarsita sihastrie si dorire de Dumnezeu, rabdand multe ispite de la oameni si de la diavol. In anul 1859, al unirii celor doua provincii romanesti, Moldova si Tara Romaneasca, Cuviosul Irinarh Roseti a inceput constructia bisericii manastirii Schimbarea la Fata a Domnului de pe Tabor. Ostenitorul arhimandrit si parinte duhovnicesc n-a reusit sa termine aceasta lucrare sfanta, caci s-a mutat la cele vesnice la 26 decembrie 1863, fiind inmormantat in biserica inceputa de el si terminata de ucenicul sau, Nectarie.

Cuviosul Irinarh a fost pretuit si recunoscut ca mare duhovnic si sfant parinte inca din viata. Locuitorii din partile Nazaretului si din Cana Galileei alergau la el pentru sfat, rugaciune si spovedanie, avandu-l la mare evlavie datorita vietii sale, precum si darului vindecarilor cu care fusese inzestrat de Dumnezeu.

Locul de egumen a fost luat de ucenicul sau, ierodiaconul Nectarie Banul. El a terminat manastirea si a mentinut randuiala slujbei in limba romana pana in anul 1890, cand, datorita batranetii si suferintelor, s-a retras la manastirea Sfantul Sava. In vremea noastra, ctitoria arhimandritilor Irinarh si Nectarie este locuita de calugari greci si apartine canonic de Mitropolia Ortodoxa de Nazaret.

In concluzie, Palestina, Tara Sfanta in care Dumnezeu "S-a descoperit in multe randuri si in multe chipuri parintilor nostri prin prooroci, iar in zilele cele mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a facut si veacurile" (Evrei I, 1- 2), a constitut o atractie permanenta pentru crestini. A merge pe urmele Domnului Iisus Hristos a fost o dorinta fierbinte pentru pelerini si, in acelasi timp, un prilej de incarcatura spirituala si un act de credinta.

Pana astazi si cat va exista pamantul, Tara Sfanta a fost si va fi obiectivul sfant de atins in lumea pamanteasca, pentru a ostoi astfel dorul dupa Dumnezeu. Sfinti, parinti calugari, calugarite, dreptmaritori crestini si-au purtat adesea pasii pe urmele Mantuitorului, inchinandu-se la Mormantul Sfant, la Iordan, pe Tabor, la Ghetsimani, pe Muntele Maslinilor si in alte locuri in care amintirea prezentei fizice a lui Dumnezeu inomenit staruie necontenit.

In aceste pagini pe care le-am alcatuit ca ofranda pentru jubileul a 2000 de ani de crestinism si in amintirea tuturor nevoitorilor calugari si maici ce s-au ostenit la Locurile Sfinte, ne-am straduit sa aratam ca firul prezentei romanesti in Tara Sfanta nu s-a intrerupt niciodata. De la calugarii besi-traci si pana astazi, romanii n-au incetat sa marturiseasca, prin prezenta lor, viata autentic-ortodoxa romaneasca. Este adevarat ca lepadarea de lume, asa cum a cerut-o Mantuitorul si cum a fost practicata de Sfintii Parinti, n-a dat posibilitatea agonisirii unor manastiri care sa fie numai ale romanilor. Dar speram ca eforturile care s-au depus, incepand cu anul 1935, prin construirea la Ierusalim a unui camin, iar pe malul de vest al Iordanului a unui schit romanesc, incununate in zilele noastre prin proiectul ridicarii unui complex monahal la Ierihon, vor implini aceasta dorinta sfanta a atator sihastri si pelerini de a avea asezamintele lor in Tara Sfanta.

• « Inapoi
• Inainte »