Patriarhia Armeana

• « Inapoi
• Inainte »

Patriarhia Armeana

Patriarhatul armean din Ierusalim este una dintre cele mai importante resedinte ale Bisericii armene; este un centru de viata religioasa si intelectuala catre care armenii de pretutindeni isi intorc privirile pentru orientarea lor spirituala si pentru inspiratia crestina.

Contacte ale armenilor cu Palestina s-au stabilit din epoca precrestina. Deja din timpul romanilor armenii veneau aici ca negustori, mestesugari si mai ales ca soldati. A zecea legiune romana era compusa in special din armeni din partile Melitenei. In epoca bizantina, ei indeplineau functiile de administratori militari.

Dar iubirea si veneratia armenilor pentru Tara Sfanta isi are originea in primul secol al erei crestine, cand crestinismul a fost introdus in Armenia de catre doi apostoli ai lui Hristos: Sfantul Bartolomeu sl Sfantul Tadeu. Biserica fondata de ei a castigat multi aderenti in cursul secolelor al II-lea si al III-lea. La inceputul secolului al IV-lea, catre 301, regele Tiridate cel Mare al Armeniei a fost convertit si botezat crestin, impreuna cu toti membrii familiei si cu toata nobilimea tarii, datorita eforturilor Sfantului Grigorie Luminatorul. Asadar Armenia ar fi prima tara care a adoptat crestinismul ca religie de stat. Atunci Sfantul Grigorie si-a asumat directia suprema a Bisericii armene apostolice pe care a organizat-o si a consolidat-o el insusi. Cum era natural, Grigorie Luminatorul si succesorii sai au ramas in comuniune cu Biserica generala nedivizata, asa cum exista ea inainte de Sinodul de la Calcedon. Biserica armeana a luat parte la primul sinod ecumenic si a acceptat deciziile sinoadelor de la Niceea (325), Constantinopol (381) si Efes (431). Dand dovada de un spirit larg si ecumenic, ea a intretinut o comuniune stransa cu Bisericile Cezareii (Capadocia) si ale Edesei, precum si relatii fratesti cu Bisericile de Ierusalim si de Alexandria.

Relatiile cu Ierusalimul, cum am amintit, au fost vechi si constante. Chiar inainte de descoperirea Locurilor Sfinte de catre Sfanta Elena, armenii, ca si crestinii din jur, mergeau in Tara Sfanta pentru a venera tinutul pe care Dumnezeu il sfintise. Potrivit unei vechi traditii, armenii traiau si se rugau la Ierusalim, pe Muntele Maslinilor. Dupa promulgarea edictului de la Milan de catre Constantin cel Mare si mai ales dupa descoperirea Locurilor Sfinte, afluxul pelerinilor armeni in Palestina a sporit si, prin urmare, bisericile si manastirile armene au devenit si ele mai numeroase.

Episcopul Macarie al Ierusalimului, care a animat constructia bisericilor crestine in Cetatea Sfanta si in imprejurimi, era in contact direct cu episcopul Vartanes, capul Bisericii armene. Acesta a fost si motivul pentru care Biserica armeana a adoptat Lectionarul si calendarul liturgic al Ierusalimului. Capetenii religioase armene de vaza au aparut de indata in Tara Sfanta, ca de exemplu Sfantul Eftimie de Melitene (377-473), fondatorul manastirii si al scolii teologice de pe vechea cale spre Ierihon, unde ortodocsii si armenii se rugau impreuna. Printre numerosii sai discipoli ilustri se aflau Sfantul Sava si Sfantul Teodosie de Capadocia, la randul lor fondatori de manastiri vestite. Existau in Palestina biserici si manastiri pur armene. Mozaicurile descoperite de curand pe Muntele Maslinilor dau marturie despre stralucirea si frumusetea acestor asezaminte din secolele al V-lea si al VI-lea. O lista a bisericilor si manastirilor armene vechi din Tara Sfanta, facuta de pelerinul armean Anastasie, arata ca la inceputul secolului al VII-lea existau aproape saptezeci de institutii armene de acest gen numai la Ierusalim si in imprejurimi. Dupa invazia persana, in 614, armenii din Ierusalim s-au unit cu Biserica ortodoxa pentru reconstituirea Locurilor Sfinte. Acest fapt a sporit prestigiul Bisericii armene in Palestina, incat capul ei din Ierusalim a fost ridicat la o si mai inalta demnitate. Dupa traditia armeana, in aceasta epoca episcopul Avram a fost promovat la demnitatea de patriarh.

Omar Ibn el-Khattab, cuceritorul arab al Ierusalimului, a confirmat drepturile si privilegiile de care se bucurau armenii la Locurile Sfinte, drepturi ce au fost recunoscute ulterior de catre califii omiazi, abasizi si fatimizi. In timpul cruciadelor, importanta Bisericii armene in Tara Sfanta a depasit-o pe a celorlalte Biserici orientale. Aceasta s-a datorat faptului ca regatul armean de Cilicia era singurul aliat adevarat al cruciatilor in Orientul Mijlociu. Regii armeni si membrii familiilor lor princiare vizitau Ierusalimul si faceau donatii generoase pentru reconstructia si intretinerea bisericilor. Cand Saladin a ocupat Ierusalimul, a recunoscut si el drepturile si privilegiile Patriarhiei Bisericii armene.

Pe timpul mamelucllor, situatia n-a suferit modificari. In perioada otomana, aproape toti sultanii au emis firmane prin care se recunosteau din nou vechile prerogative ale Scaunului patriarhal armean, care a fost numit protector suprem al comunitatilor religioase iacobite, copte si etiopiene din Ierusalim.

Sub mandatul britanic, asa numitul statu quo al Locurilor Sfinte a fost respectat si mentinut, situatie care se pastreaza si astazi.

Patriarhia armeana este una dintre cele trei patriarhii recunoscute ale Ierusalimului. Impreuna cu Patriarhia ortodoxa si cu cea catolica, ea are responsabilitatea si marele privilegiu al Custodiei crestinilor din Tara Sfanta. Credinciosii armeni se bucura de aceleasi drepturi in ceea ce priveste orele, locurile si frecventa serviciilor religioase. Este cazul la biserica Sfantului Mormant, a Nasterii din Bethleem si la locul Inaltarii Domnului. Biserica Mormantului Maicii Domnului este impartita numai intre ortodocsi si armeni.

Patriarhia armeana se bucura de drepturile de proprietara a catedralei Sfantul Iacob, inaltata pe locul casei Sfantului Iacob, numit "cel mic", primul episcop de Ierusalim. Aici se afla centrul cartierului si al manastirii armene ce acopera aproape 1/6 din toata suprafata vechii cetati, adica cea din interiorul zidului de imprejmuire. Aici sunt situate constructiile istorice, ca de exemplu Biserica Mantuitorului (pe fosta casa a lui Caiafa), capela Sfanta Teodora, cimitirul armenesc, Patriarhia, seminarul teologic, biblioteca Gulberian, biblioteca manuscriselor, imprimeria si locuintele membrilor Fraternitatii, ale studentilor si ale pelerinilor. Patriarhia armeana poseda manastiri la Iafa si Ramle, precum si marele dom ce seamana cu o fortareata, la Bethleem, alipit de biserica Sfintei Nasteri.

Patriarhia armeana este o fratie monastica, compusa din 9 episcopi, 32 arhimandriti (vartabeds) si 70 de calugari, din care 36 se afla la Locurile Sfinte. Ceilalti membri ai fratiei Sfantul Iacob servesc ca prelati, episcopi, preoti de parohie sau profesori la Ecimiadzin si in diocezele din diaspora armeana.

Fratia se conduce dupa un regulament intern, stabilit in 1860. In fruntea ei se afla patriarhul, care este seful spiritual al Bisericii si presedintele tuturor adunarilor si administratorul proprietatilor. El reprezinta comunitatea inaintea statului. Un sinod ales de catre adunarea generala a tuturor membrilor Fratiei il ajuta pe patriarh in executarea sarcinilor sale spirituale si administrative. Patriarhul este ales de adunarea generala, prezidata de un locum tenens, dar alegerea nu devine efectiva decat dupa confirmarea oficiala a capului statului.

Datele de mai sus nu constituie o istorie a celor trei patriarhii, singurele recunoscute cu acest titlu inca din vechime de catre autoritatile statale care s-au perindat la conducerea Tarii Sfinte in decursul secolelor. Cele spuse aici sunt numai un rezumat succint, menit sa dea o idee generala despre istoria crestinilor de la Locurile Sfinte. Datele de mai sus au fost culese la fata locului, adica in Sfanta Cetate a Ierusalimului, de catre autorul acestor randuri, in calatoria sa de studii din luna mai 1969.

(Revista "Mitropolia Olteniei", Anul XIV, nr. 3-4, martie-aprilie 1962; Anul XXIV, nr. 5-6, mai-iunie 1972)

• « Inapoi
• Inainte »