Pustnici si sihastri romani

• « Inapoi
• Inainte »

Pustnici si sihastri romani

Inca din secolele al III-lea - al IV-lea se constata o foarte mare participare a pelerinilor la viata crestina din Tara Sfanta. Printre acestia, este consemnat un numar mare de monahi din partile noastre, cunoscuti sub numele de "besi". In "Viata Sfantului Teodosie", scrisa de episcopul Teodor de Petra, se spune ca sfantul a cladit in manastirea ce-i poarta numele patru biserici, dintre care, in a doua, "neamul besilor inalta in limba lor rugaciunile Stapanului comun" (P.G.C. XIV, Col. 505 C; Mitrea Bucur, "Magazin istoric", (X), nr. 3/1976, p. 26; Pr. Prof. D. Staniloaie "Besii in manastirile din Orient" in revista "Biserica Ortodoxa Romana", nr. 5-6/1976, p. 587-589); Ioan Moscul, in "Limonariul" sau, spune ca in Palestina existau doua manastiri apropiate, una de limba besa, si alta de limba siriana (P-G. 873; 3025 B). Acelasi lucru se afirma si in "Viata Sfantului Sava". In sprijinul acestor marturii vine si descrierea unei calatorii la Muntele Sinai, in care se aminteste de trei egumeni ce vorbeau: latina, greaca, siriana, egipteana si besa (P.L.LXXVII, 911). Important in aceasta descriere este faptul ca se face distinctie intre latina si besa.

Prezenta besilor in aceste locuri confirma convingerea ca stramosii nostri aveau o viata crestina autentica si o ravna religioasa recunoscuta in manastirile din Orient, (vezi W. Tomaschenk) "Ober Brumaria und Rosalia, nebst Bermurkunger uber den Bessischen Volksstomin", in "Sitzung sbenichte der Koiserlichen Akademie der Wisseuschaften", vol. LV, Heft I, bis. III, Dien 1867, p. 391). Apoi, ei vorbeau o limba proprie, ceea ce denota existenta unui crestinism vechi, pastrat intr-o latina diferita de cea care se vorbea la Roma.

Traditia de a merge la Locurile Sfinte a continuat secole de-a randul, uneori cu mari sacrificii si chiar cu pretul vietii, indiferent de ocupatiile straine ce se abatusera asupra Palestinei. Ea a fost practicata de calugarii din Scytia Minor, care organizau pelerinaje la Mormantul Domnului si la manastirile de pe Valea Iordanului, mai ales la marile praznice crestine, ducand ajutoare si milostenii pentru fratii crestini si pentru calugarii din tara lui Iisus. Ei ramaneau mai mult timp in aceste locuri, in unele perioade insemnate din calendarul bisericesc, mai ales in Postul Mare, apoi se intorceau in patria lor. De mentionat este si faptul ca, sub imparatul Justinian, cateva mii de "vlahi" nord-dunareni au fost stramutati in imprejurimile manastirii Sfanta Ecaterina din Sinai. Astazi mai traiesc acolo in stare nomada aproximativ 2000 de "vlahi".

O mica parte dintre ei sunt in slujba manastirii si traiesc din daniile calugarilor si ale pelerinilor. Toti sunt musulmani si vorbesc limba araba, amestecata cu unele cuvinte de origine traca.

Dupa anul 614, Tara Sfanta cade sub ocupatia persilor, iar epoca de inflorire a crestinismului ia sfarsit. Legaturile crestine si, in particular, cele monahale slabesc foarte mult. Din aceasta perioada nu mai avem marturii ale prezentei limbilor siriana si besa ca limbi oficiale de cult paleocrestine, pe langa limbile greaca si latina. Au urmat apoi perioade critice, cu unele momente mai senine, dar fara o dezvoltare spectaculoasa a vietii crestine. De abia in secolul al XV-lea se face din ce in ce mai simtita prezenta calugarilor romani in manastirile de pe Valea Iordanului.

Odata cu caderea Constantinopolului incep sa apara primele manastiri inchinate la Mormantul Domnului si la manastirea Sinai. Aceste legaturi se dezvolta si mai mult in secolele al XVI-lea - al XVIII-lea. Documentele atesta danii substantiale ale romanilor la Locurile Sfinte. Creste, de asemenea, numarul calugarilor romani pe Valea Iordanului si in Sinai. Tot in aceasta perioada, ierarhi si calugari greci poposesc in tara noastra, intre care amintim pe cei doi patriarhi ortodocsi ai Ierusalimului, Dositei si Hrisant Nottara.

In secolele urmatoare numarul calugarilor vietuitori in Tara Sfanta trecea de o suta, dintre care cei mai multi se nevoiau in pustiul Iordanului, pe Muntele Tabor si in manastirea Sfantul Sava. O statistica din anul 1935 arata ca in Tara Sfanta se nevoiau peste 70 de calugari romani, iar pelerinajele erau din ce in ce mai numeroase. In acest an se construieste la Ierusalim un camin pentru pelerinii romani, iar pe malul de vest al Iordanului se ridica prima manastire romaneasca.

• « Inapoi
• Inainte »