Sfinti si sfintenie in ortodoxie

In fiecare dintre religiile lumii, pana la ivirea crestinismului ca si dupa aceea, se poate urmari cu interes atentia acordata sfintilor si sfinteniei. Nu exista religie fara ideea de sfant si sfintenie. Iar daca ar exista vreuna fara aceste doua notiuni, cu siguranta ca aceea nu s-ar mai putea numi religie. Caci daca in antichitate toate religiile erau convergente exact in acest punct, al sfinteniei, prin diverse cai si metode, odata cu ivirea crestinismului notiunea de sfant si de sfintenie nu numai ca nu a disparut, dar ea s-a clarificat si s-a purificat, astfel incat sa fie exprimata deplin realitatea notiunii cu ajutorul termenului sau termenilor care o indica si o denumesc. Se poate spune ca ideea de sfant si de sfintenie strabate ca un fir rosu toate religiile lumii si ca in toate religiile notiunea de sfant si sfintenie a indrumat gandul credinciosilor catre acea sublima treapta de desavarsire la care se ajunge greu - daca nu imposibil - prin puterile omenesti, dar care este aproape, foarte aproape de starea divina.

Fara indoiala ca starea divina a primat intotdeauna in fiecare religie, dar alaturi de ea a stat intotdeauna starea quasidivina, adica starea de sfant si de sfintenie. Insa trebuie sa facem o distinctie preliminara intre "sfant" si "sfintenie'", deoarece atat in planul divin cat si in cel uman notiunea de fata opereaza, sensurile fiind oarecum diferite. Anume, cand se vorbeste despre "sfant" si "sfintenie" cu referire la planul divin, aceste doua notiuni vizeaza absolutul divin si sunt intelese ca atare; cand se vorbeste insa cu referire la planul uman, sfantul si sfintenia nu reflecta absolutul ci numai starea umana de perfectiune relativa, totusi apropiata de perfectiunea divina absoluta. Indiscutabil, Divinitatea intruchipa in religiile vechi sfintenia absoluta - fiecare zeitate reprezentand un aspect sau altul al acestei sfintenii concretizate in putere de influenta asupra naturii si indeosebi asupra oamenilor-, dar o sfintenie al carei nivel de "absolut" era inteles gresit din cauza pacatului. Fireste, "sfantul" si "sfintenia" trebuie discutate intr-o perspectiva comparatista, daca nu pe plan inter-religios, cel putin pe plan crestin interconfesional. Tocmai acest lucru il vom si intreprinde in cele ce urmeaza, astfel incat sa distingem amanuntele ce se impun a fi cunoscute in jurul acestei teme  de o  importanta  deosebita  in  teologia  crestina.

"Sfinti  si  sfintenie"  in lumina  revelatiei  dumnezeiesti

In Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului Tesiament abunda textele care se refera la "sfinti si sfintenie", dar cele mai importante sunt acelea in care insusi Dumnezeu vorbeste despre sfintenia Sa, direct sau prin glasul profetilor. Astfel, in cartea Leviticului sta scris: "Ca Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Sfintiti-va si veti fi sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfant sunt; sa nu va pangariti  sufletele voastre  cu  vreo  vietate  din  cele  ce  se tarasc pe pamant. Ca Eu sunt Domnul, Cel ce v-am scos din pamantul Egiptului, ca sa va fiu Dumnezeu. Deci fiti sfinti, ca Eu, Domnul, sunt sfant" (Levitic 11, 44-45). Dumnezeu spune despre Sine : Qados ani", "ego sanctus sum", "Eu sunt sfant". Sfintenia lui Dumnezeu este puritate sau curatie desavarsita. Orice intinare este contrara sfinteniei, este negarea ei, antipodul ei. Pentru aceea Dumnezeu porunceste poporului Sau ales sa fie sfant, si el si sa nu-si pangareasca sufletul in nici un chip, nici macar prin mancarurile oprite. Sfintenia lui Dumnezeu cere, astfel, sfintenie de la cei ce se apropie de sfintenia Lui. Dreptii, in special, sunt chemati de Psalmist sa laude sfintenia lui Dumnezeu: "Veselili-va dreptilor in Domnul si laudati pomenirea sfinteniei Lui!" (Psalmul 98, 13). Este sfintenia proprie lui Dumnezeu si care, prin Revelatie, s-a facut cunoscuta credinciosilor. Ea nu este o sfintenie ascunsa (desi este tainica in esenta ei fiindca apartine misiei, fiintei lui Dumnezeu), astfel incat atunci cand pronuntam numele lui Dumnezeu ne gandim si la sfintenia Lui. Afirmarea sfinteniei lui Dumnezeu de catre Dumnezeu insusi se face, deci, pentru ca poporul ales sa ia aminte de ea si sa o urmeze in planul uman, pamantesc. Este drumul asemanarii noastre cu Dumnezeu, pe care trebuia sa-1 parcurga Adam si Eva, drumul desavarsirii, al sfinteniei.

Dumnezeu este sfant in Sine. El este cunoscut de sfintii ingeri ca sfant in Sine. De aceea, in vedenia aratata lui Isaia, profetul a vazut pe Dumnezeu "stand pe un scaun inalt si maret si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stateau inaintea Lui, fiecare avand cate sase aripi: cu doua isi acopereau fetele, cu doua picioarele, iar cu doua zburau si strigau unul catre altul, zicand: "Sfant, sfant, sfant este Domnul Savaot, plin este tot pamantul de slava Lui!" (Isaia 6, 1-3). Sfintenia Lui Dumnezeu este sfintenia absoluta si vesnica. De aceea serafimii o proclama fara incetare. Iar pentru ca este sfintenie absoluta, ea se vesteste mereu intreit de catre ingeri, prin intreitul "qados, qados, qados". Fiecare Persoana a Sfintei Treimi este astfel mentionata ca sfintenie in sine, iar Treimea ca unitate de fiinta e intreit sfanta. In revarsarea iubirii Sale catre lume, Sfanta Treime isi reveleaza sfintenia Sa catre ingeri.

Acestia se apropie de sfintenia lui Dumnezeu cu frica si cu cutremur, urmeaza sfintenia, si ei insisi sunt sfinti prin harul si puterea lui Dumnezeu, desi nu sunt sfinti prin fiinta, ca Dumnezeu. Cu toata fiinta lor de duhuri slujitoare, sfintii ingeri proclama Sfintenia absoluta a lui Dumnezeu si traiesc ei insisi in sfintenie. Sfintenia lor este incomparabil diferita de sfintenia absoluta a Dumnezeirii, dar este sfintenie adevarata, potrivita cu firea creata. Fata de sfintenia pe care o contempla in Dumnezeu, sfintenia ingerilor este o sfintenie prin asemanare; iar fata de sfintenia pe care o poate atinge credinciosul,  ea este o sfintenie model.

In Noul Testament ideea de sfintenie este imbinata cu ideea de desavarsire. Astfel, Mantuitorul Hristos, in Predica de pe Munte, indeamna pe ascultatori sa fie desavarsiti, ca fii ai Tatalui ceresc; "Fiti, dar, desavarsiti, precum Tatal Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 48). Cuvantul grecesc care desemneaza desavarsire, perfectiunea, avea in vechime si sensul de "sfant, sfintit, sacru". Este drept ca acest sens este mai rar, dar el arata ca sfintenia inseamna totalitate impecabila, nestirbita si neatinsa, nepatata si inepuizabila. Ea a caracterizat pe prooroci ca mesageri ai cuvantului lui Dumnezeu: "Precum a grait prin gura sfintilor Sai prooroci din veac" (Luca 1, 70). Aceeasi idee de sfintenie este asociata insa si cu ideea de puritate sufleteasca, puriatate ca aceea a copiilor si care ne ofera accesul la imparatia cerurilor: "Cine nu va primi Imparatia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra in ea" (Luca 18, 17). Puritatea face parte, deci, din sfintenie, impreuna cu nevinovatia. Apostolii si ucenicii Mantuitorului au inteles ca puritatea sufleteasca, sinceritatea, este esentiala credinciosului traitor in comunitatea crestina. Ca dovada pentru ei, Mantuitorul l-a certat pe Iuda pentru sarutul mincinos si tradator (Luca 22, 48), iar Sfantul Apostul Petru i-a certat pe Anania si Safira fiindca au mintit Duhului Sfant (Fapte 5, 3-9).

Sfintenia este plinatate in Duhul Sfant, este umplere a persoanei umane cu Duhul Sfant, asa cum ni se spune despre Sfantul Arhidiaoon Stefan: "Iar Stefan, fiind plin de Duh Sfant..." (Fapte 7, 55). Asadar, Duhul Sfant plineste prin harul Sau persoana sfantului pana la treapta desavarsirii, dar si o "umple" pe aceasta adaugand cele cu lipsa. Pe de o parte sfantul este primitor al Duhului Sfant, iar pe de alta Duhul sfinteniei, Duhul Sfant, intregeste in chip tainic - pana la varsta plinatatii - pe cel imbracat cu Hristos la Botez si care a imbracat chipul lui Hristos, adica chipul desavarsit sau perfect al sfinteniei in trup. Acest adevar ne este dezvaluit pe larg de Sfantul Apostol Pavel, in cea de a doua Epistola a sa catre Corinteni, unde descrie trasaturile sfintilor lui Dumnezeu astfel: "Fiind, dar, impreuna-lucratori cu Hristos, va indemnam sa nu primiti in zadar harul lui Dumnezeu..., nedand nici o sminteala intru nimic, ca slujirea noastra sa nu fie defaimata. Ci in toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi, in stramtorari, in batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi; in curatie, in cunostinta, in indelunga-rabdare, in bunatate, in Duhul Sfant, in dragoste nefatarnica; in cuvantul adevarului, in puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptatii, cele de-a dreapta si cele de-a stanga, prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste amagitori, desi iubitori de adevar, ca niste necunoscuti, desi bine cunoscuti, ca fiind pe pragul mortii, desi iata ca traim, ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne; ca niste saraci, dar pe multi imbogatind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc" (II Corinteni 6, 1-10).

Complexitatea sfinteniei si a trasaturilor sfantului este evi¬denta. Sfantul nu este nicidecum un fugar din lume, ci un alergator catre Hristos, catre Dumnezeu, in mijlocul lumii, in vazul si cu stiinta tuturor. El nu este o fiinta ascunsa, ci una care infrunta toate asprimile vietii vanzolita de realitatile timpului, pe fata, fara insolenta ci cu calm sau indelunga-rabdare. Iar fiindca nu urmareste un scop material, imediat si pamantesc, un scop egoist si stramt cum obisnuiesc unii dintre oameni sa urmareasca, sfantul ramane in primul rand un slujitor al lui Dumnezeu (v. 4), inzestrat cu harul lui Dumnezeu. Comportarea sfantului fata de semeni pare ciudata, straina de maniera obisnuita: el nu renunta nicidecum la curatia sufletului, adica "nu se intineaza" cu foloase necuvenite din partea semenilor, este constient de locul sau in fata lui Dumnezeu si inaintea oamenilor, se manifesta cu bunatate fata de oricine, in dragoste sincera, ca vietuitor in Duhul Sfant. El nu minte pe aproapele sau, nu-l inseala si nu-l tradeaza pentru ca puterea lui Dumnezeu il intareste spre a sta drept in fata valurilor vietii.

 

Sfintenia il poarta pe sfant in calea dreptatii lui Dumnezeu. Astfel, sfantul nu comite nedreptati nici fata de semeni nici fata de sine si cu atat mai putin fata de Dumnezeu, de unde primeste mereu innoirea simtului dreptatii. inaintand pe aceasta cale - cum se arata in versetele citate -, sfantul este mereu printre oameni. Unii il admira, altii il ocarasc; unii il lauda, altii il defaimeaza; in timp ce se tine tare de adevar, este socotit drept magician si amagitor. Ochii semenilor, desi il cunosc, nu vor sa-1 mai recunoasca. El este un altul pentru ei fiindca s-a dezbracat de zdrentele pacatului si s-a imbracat in haina de lumina a virtutilor. Sfantul este vazut acum intr-o alta stare de catre altii, desi el nu-si recunoaste nici o vrednicie in aceasta schimbare pe care o stie ca este drumul firesc al vietii in Hristos, in Duhul Sfant, in dragostea lui Dumnezeu Tatal. Strain pentru ochii obisnuiti mai inainte sa vada strambatatea si sa o socoteasca dreptate fireasca, departe de viata petrecuta in placeri si aproape in fiecare clipa de ceasul mortii, sfantul trece prin lume ca un pedepsit, ca un osandit fara de vina, dar inca nestrivit de rautatea omeneasca. Trist pentru pacatele savarsite, sfantul se bucura de lumina chemarii dumnezeiesti la ospatul imparatiei cerurilor impreuna cu Hristos, cu Apostolii, cu martirii, cu marturisitorii, cu ascetii si cu toti sfintii ingeri. Traieste ca un sarac, neavand nevoie sa adune bogatii, caci stie ca toata lumea apartine, de fapt, lui Dumnezeu, dimpreuna cu oamenii. Din aceasta perspectiva, el deplange goana dupa aur, dupa bani, dupa posesiuni drepte si nedrepte, dupa himerele gloriei pamantesti trecatoare. Sfantul pare ca nu are nimic, dar el are totul pentru ca totul este in jurul sau. Chiar daca vreun lucru se afla in custodia temporara a cuiva, sfantul stie ca si acel lucru isi va schimba posesorul prin curgerea lenta a anilor sau prin intamplari neprevazute. El stie ca si cel ce are nu are, sau ca acela socotit de oameni sarac poate fi nespus de bogat prin dragoste si deschidere catre ceilalti si catre Dumnezeu care l-a adus pe lume. Saracia sfantului ii imbogateste pe multi, pentru ca sfantul nu concureaza cu cei ce aduna bogatii si averi materiale. El lasa pentru ceilalti grijile iesite din comun pentru lucrurile trecatoare care fug apoi de la posesorii lor. Dar cu adevarat sfantul ii imbogateste sufleteste pe cei care, urmand pilda lui, se apropie de Dumnezeu, deprind exercitatea virtutilor, isi curata inimile de zgura pacatului si isi lumineaza mintea cu intelepciunea Sfintelor Scripturi. Sfantul, prin urmare, are de toate, pentru ca sfintenia le cuprinde pe toate cele folositoare si necesare pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu.

Sfintenia este iubire fara de sfarsit. Ochii sufletului alearga dupa marginile ei, dar ea isi intinde orizontul mereu catre infinitul iubirii lui Dumnezeu fata de lume. De aceea, Sfantul Apostol Pavel atragea atentia Galatenilor ca insasi Legea se reduce la un singur cuvant: iubire, iubire de  semeni,  iar ca  faptele  contrare iubirii  de  aproapele sunt pacatoase si inadmisibile pentru orice crestin: "Caci toata Legea se cuprinde intr-un singur cuvant, in acesta: Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti. Iar daca va muscati unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti intre voi (subl. n,). Zic dar: In Duhul sa umblati si sa nu impliniti pofta trupului" (Galateni  5, 14-16).

Umblarea in Duhul este coordonata principala a sfinteniei. Duhul este mai presus de litera, este viu si face sa viem in El. Sfintii au umblat si umbla in Duhul Sfant. El le inspira faptele sfinteniei in oricare stare a vietii. Caci sfantul isi poate petrece viata in oricare dimensiune a vietii sociale, de la viata comunitara pana la viata solitara, si invers. Sfintenia transcende, pentru aceea, prin Duhul Sfant, omenescul, il transfigureaza, il inalta, il leaga mai strans de Dumnezeu prin dragoste de adevar, de bine, de dreptate, de echitate, de impacare si de intr-ajutorare pe caile cotite ale vietii pamantesti. Iar fiindca Duhul este Dumnezeu, lucrarea celui ce umbla in Duhul este lucrare a omului si a lui Dumnezeu, este lucrarea de desavarsire in limitele sinergiei sau ale conlucrarii credinciosului cu harul lui Dumnezeu: "Caci Dumnezeu este Cel ce lucreaza in voi si ca sa voiti si ca sa savarsiti, dupa a Lui bunavointa" (Filipeni 2, 13). Dar Dumnezeu lucreaza in cel ce se deschide catre Dumnezeu, nu doar in solitudine sau incarcat cu voturile monastice sau cu obligatiile sacerdotale, ci oricarui credincios marturisitor al dreptei invataturi si implinitor al legii nestramutate a dragostei. Astfel, imaginea mai demult ingustata, ca sfiatul este prin excelenta pustnic, monah sau cleric, se largeste din nou, daca este privita prin fereastra Evangheliei, prin prisma scrierilor apostolice si ale Sfintilor Parinti. De altfel Biserica Ortodoxa a trecut in randul sfintilor si a cinstit ca atare persoane casatorite - barbati si femei -, ba chiar familii intregi de sfinti. Si, desigur, sfintenia nu trebuie sa fie considerata ca exceptie absoluta in crestinism, ci tinta permanenta a fiecarui crestin, imbracat cu Hristos la Botez, insemnat cu pecetea Darului Duhului Sfant, impreuna-lucrator cu harul si hranit cu Sfanta Euharistie. Acest adevar transpare din toate epistolele pauline, unde Biserica nu este formata din sfinti nevazuti, ci din sfinti reali, traitori deplini ai vietii in toate dimensiunile ei, dar straduindu-se sa infrunte din rasputeri ispitele si pacatul prin cultivarea virtutilor si prin trairea exemplara a dra¬gostei. Desigur, Sfantul Apostol Pavel face distinctie clara intre persoanele botezate si care duc o viata curata si acele persoane care si dupa intrarea in crestinism nu-si gasesc locul in viltoarea pacatului si sunt atrase in cursa mortii trupesti si sufletesti. El numeste "sfinti" pe cei cati se straduiesc sa dobandeasca, asemenea lui, desavarsirea in Hristos: "Pavel, apostol al lui Hristos Iisus, prin vointa lui Dumnezeu, si fratele Timotei: Bisericii lui Dumnezeu celei din Corint, impreuna cu toti sfintii care sunt in toata Ahaia" (II Corinteni 1. 1). Desavarsirea este nu numai posibila, ci ea constituie o preocupare permanenta la care Sfantul Apostol ii cheama insistent pe toti crestinii, cum le spune filipenilor: "Nu (zic) ca am si dobandit indreptarea, ori ca sunt dasavarsit ; dar o urma¬resc ca doar o voi prinde, intrucat si eu am fost prins de    Hristos Iisus" (Filipeni 3, 12). Deci starea de  sfintenie in viata pamanteasca este o stare de continua alergare ce duce la o tinta sigura, la o incununare, dar alergarea insasi este cu adevarat posibila daca alergatorul sau traitorul starii de sfintenie "este prins de Hristos". Caci nimeni nu poate fi sfant cu adevarat decat daca urmeaza calea sfinteniei lui Hristos, a Fiului lui Dumnezeu intrupat, deschizatorul autentic al drumului sfinteniei in viata pamanteasca.

Starea de sfintenie descrisa de Noul Testament se apropie de starea profetica si de starea apostolica. Pe de o parte sfantul poate avea o clarviziune primenita de harul Duhului Sfant lucrator in" el prin Sfintele Taine, iar pe de alta poate desfasura o lucrare misionara, deci de apostol, in cadrul larg al comunitatii crestine universale. Spre exemplu, ca Apostoli dar si ca sfinti, cei doisprezece Apostoli ai Mantuitorului Hristos propovaduiau Cuvantul lui Dumnezeu, isi puneau mainile peste bolnavi si ii vindecau, faceau minuni in numele Mantuitorului Hristos, slujeau altora ca si cand ar fi slujit Domnului insusi si recomandau si altora sa se comporte la fel fata de fratii in aceeasi credinta si fata de autoritatile religioase sau fata de cele romane din diversele cetati unde predicau Evanghelia.

 

"Sfinti  si sfintenie" in  viata Bisericii

Din punct de vedere terminologic, notiunea de sfintenie denumea starea de "sfant", adica descria integrarea completa a celui botezat in viata plina de Duhul Sfant a Bisericii primare. Iar intrucat in aceasta Biserica abundenta harismelor era un fapt concret, vizibil si activ, "sfintenia" constituia dimensiunea fireasca a Bisericii primare, iar sfant era crestinul botezat si care nu se mai intorcea din calea virtutii spre calea pacatelor savarsite in paganism. Din aceasta cauza, Sfintii Apostoli ii numesc sfinti pe toti cei care traiau curat, dupa Botez, in cadrul comunitatilor crestine de atunci. Si nu este rar cand - spre exemplu - Sfantul Apostol Pavel saluta pe "sfintii" dintr-o Biserica sau alta. Asemenea lui, Parintii Apostolici releva sau chiar lauda viata de sfintenie a credinciosilor din diverse Biserici locale carora li se adreseaza.

O fac insa pentru a scoate in evidenta comuniunea de sfintenie a tuturor crestinilor de atunci, care participau nemijlocit la propovaduirea neincetata a Cuvantului lui Dumnezeu, a imparatiei cerurilor si pecetluiau aceasta marturisire, de cele mai multe ori, cu propria viata. Asa se face ca atat in jurul Sfantului Ignatie Teoforul cat si in jurul Sfantului Policarp al Smirnei graviteaza grija Bisericilor din Asia Mica si din alte parti, dar si nadejdea ca jertfa acestor doi sfinti va calauzi drept pe credinciosi pe drumul greu si spinos al unei Golgote verificatoare si purificatoare.

In noianul de nume care s-au adaugat la numele Sfintilor Apostoli, a stralucit insa pomenirea Maicii Domnului, atat in Rasarit cat si in Apus. Maica Domnului ramane exemplu de intelepciune, rabdare si smerenie, iar chipul de "mama si fecioara" devine chip al Bisericii. Incetul cu incetul, in devotiunea crestina, alaturi de Pastorul cel Bun se profileaza tandru si maiestuos Maica Pastorului cel Bun, solitoare catre Fiul imparat al veacurilor. Biserica de pretutindeni accepta cu bucurie acest semn de pretuire ce se incadreaza desavarsit in afectiunea crestina, il transmite mai departe prin secole de-a randul si recunoaste rolul hotarator al alegerii Maicii Domnului in planul soteriologic universal. Nascatoare de Dumnezeu si Om, imparateasa mai aleasa decat toate imparatesele din lume, Stapana lumii, Ocrotitoarea necajitilor, Maica Domnului intruchipeaza laolalta trasaturile prin excelenta apartinatoare sfintilor si este cea dintai dintre sfinti. Ei i se pleaca ingerii, pe Ea o canta sfintii si catre Ea se indreapta fara ocol rugaciunile si laudele monahilor si ale credinciosilor celorlalti. Nimic nu ajunge pentru a spune pe deplin vrednicia plinatatii harului, a acelui har dumnezeiesc lucrator in viata de ascultare neprecupetita a Maicii Domnului. Caci, intr-adevar, nimeni dintre oameni, pana atunci, n-a ascultat mai mult de Dumnezeu si nimeni pana la Maica Domnului nu s-a supus atat de neconditionat si de repede vointei dumnezeiesti, in Maica Domnului, ca model de sfintenie si ca exemplu de daruire personala in planul mantuirii, gasim sfantul in expresia umana cea mai inalta, unica, autentica si imitabila. Caci acesta si este sfantul in Biserica Ortodoxa, anume un crestin care se daruieste lui Dumnezeu prin ascultare si prin fapta dupa Cuvantul Evangheliei Mantuitorului.

Ascultarea, rabdarea, smerenia, saracia si fecioria trupului si a sufletului atrag dupa sine milostivirea lui Dumnezeu si au drept consecinta imbunatatirea, propasirea duhovniceasca, destoinicia de a primi din belsug harul lui Dumnezeu, astfel incat lucrarea sfantului sa semene cu lucrarea iubitoare si purtatoare de grija a lui Dumnezeu fata de lume, fata de creatie. Nici nu se poate concepe altfel sfantul in Biserica Ortodoxa: el este un ucenic al lui Hristos, un urmator al Lui in toate zilele vietii, fara exceptie, un apostol, un misionar, un invatator al credintei, un binefacator si un taumaturg. Toata viata lui se imbina cu viata Bisericii, este o daruire totala pentru Hristos, dar nu este o pierdere a identitatii personale. Dimpotriva, conturul uman al sfantului se observa din ce in ce mai clar, pe masura ce sfantul se apropie de Mantuitorul Hristos, de lumina care izvoraste lumina. Ortodoxia este, prin urmare, o expresie a sfinteniei, expresia cea mai inalta a loialitatii fata de Hristos, a frumusetii de negrait a vietii in Duhul. Din acest motiv sfantul ramane in Biserica, fara sa o paraseasca si este laolalta cu ceilalti credinciosi tocmai pentru ca el nu este un individ izolat, ci este fiu al Bisericii.

In Biserica Ortodoxa, sfantul are bidimensionalitate. Pe de o parte el ramane om sub toate aspectele vietii omenesti compatibile cu daruirea fata de Dumnezeu, iar pe de alta el continua sa se indumnezeiasca dupa har. Natura lui, fiinta lui, nu dispare din limitele umanului; clar acest uman se caracterizeaza printr-un optimism duhovnicesc mai presus de optimismul si dorirea dupa viata a celorlalti. Totusi fiindca viata sfantului este continua daruire fata de ceilalti, prinosul daruirii il inalta pe sfant tot mai sus, catre Dumnezeu. O a treia dimensiune nu mai exista, caci sfantul s-a rupt de pacat, invinge ispita si rabda suferintele provocate de ceilalti semeni. Sfantul, pentru aceea, straluceste prin harul primit de la Dumnezeu, prin credinta lui curata si prin faptele sale bune, evidentiind iubirea insotita  de bunatate.  Exista,  desigur,  si iubire lipsita de bunatate, dar acea iubire nu este adevarata iubire ce caracterizeaza pe sfinti in Ortodoxie. Dimpotriva, in iubirea plina de bunatate isi arata sfantul puterea de a ierta, de a mangiia, de a se ruga pentru altii, fara ca el sa devina un idol. In momentul in care sfantul este in primejdia de idolatrizare de catre altii, credinta lui curata, ortodoxa, il obliga sa predice si mai vartos Evanghelia Mantuitorului si sa arate cat de putin inseamna el fata de toti cei pentru care Hristos si-a dat viata pe Cruce.

In Biserica Romano-Catolioa "sfintenia" si "sfantul" sunt notiuni care se inteleg diferit fata de sensurile aflate in Ortodoxie. Sfantul este un dobanditor de merite. El este un purtator de valori, asemenea ostasului roman de odinioara, incarcat de meritele proprii si de onorurile conferite asupra lui de catre imparat. El, sfantul, are chip tridimensional, in sensul ca se daruieste lui Dumnezeu pentru a dobandi meritele harului si, deci, mantuirea sigura, apoi se daruieste lumii pentru a o aduce spre ascultare in fata lui Dumnezeu si, in fine, se realizeaza pe sine ca si cum el s-ar rupe de comunitate pentru a fi totdeauna o identitate mereu proprie cu sine, fara asemanare cu Dumnezeu si cu semenii. O atare imagine a Sfantului si a starii de sfintenie este improprie, este straina de duhul Evangheliei. Dar - dupa cu se stie - ea slujeste unui anumit mod de afirmare a catolicismului mai vechi si mai nou.

Sfantul, in romano-catolicism, este un taumaturg prin excelenta, un facator de minuni cu puteri specifice - pentru cazuri anume - si inzestrat cu o anumita cantitate de har. Intrucat insa harul primit este un adaos, o dobanda dumnezeiasca creata, harul acopera persoana sfantului, nu o patrunde si, de fapt, nu-i transforma firea umana, ci o prezinta in fata lui Dumnezeu si a oamenilor in aceasta noua invelitoare. Consecinta este ca insasi sfintenia nu tine de natura omului declarat sfant, ci constituie un merit sau o aglomerare de merite mai mult sau mai putin prisositoare. Locurile unde se cinstesc sfintii din Romano-catolicism au si ele, ca urmare, faima variabila - dupa meritele sfintilor respectivi, merite catalogate de Biserica Romano-Catolica. Evident insa ca aceasta modalitate de a considera sfintii, chiar daca din punct de vedere ortodox este lipsita de plinatatea adevarului dumnezeiesc, ea nu poate impieta asupra faptului ca sfintii cinstiti de Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica in comun sunt sfinti adevarati. Trebuie sa tinem seama insa de acele deosebiri de interpretare doctrinara ce au aparut dupa schisma cea mare de la 1054 si care, fiind eronate in catolicism, nu s-au corectat nici pana in momentul de fata. Despre aceste interpretari insa credinciosul ortodox trebuie avizat, pentru a nu se rataci de la dreapta credinta si de la viata comunitara a Bisericii Ortodoxe. Mai trebuie retinut ca tridimensionalitatea doctrinara a sfantului din romano-catolicism a dobandit expresia cea mai neacceptabila din punct de vedere ortodox in statuile tridimensionale (lungime, latime si adancime) prin care sunt reprezentati sfintii in catolicism.

Protestantismul si mai ales neoprotestantismul generalizeaza sfintenia fie la toti cati formeaza o Biserica protestanta sau o grupare de un tip sau altul, fie ca o "rezerva" predestinatilor necunoscuti in aeeasta viata.  Dar fiindca, in general,  aceasta  interpretare vizeaza anume modul ortodox si indeosebi cel romano-catolic de a interpreta notiunea de "sfant" si cea de "sfintenie", ea se indeparteaza de izvorul revelational si rastalmaceste chiar datele din Sfanta Scriptura. Este vorba, deci, de o indepartare voita de ideea de sfant si de sfintenie cu scopul de a crea impresia unei cugetari libere pe marginea textelor scripturistice si pentru a dezbina pe cei care, din Ortodoxie sau din romano-catolicism, ar socoti aceasta interpretare mai conforma cu ratiunea. De fapt, neoprotestantismul, sectele crestine de tot felul isi bazeaza o parte din misiunea lor tocmai pe negarea sfinteniei si a posibilitatii de a sfinti conferita crestinului prin harul lui Dumnezeu primit in chip special in Biserica, prin Sfintele Taine.

Concluzie

Biserica Ortodoxa traieste in lume, prin credinciosii ei, sfintenia data de Hristos oamenilor prin lucrarea Sa sfintitoare, prin Cruce, Moarte si inviere. Calea sfinteniei este calea desavarsirii in dragoste fata de Dumnezeu si fata de semeni, intr-o continua lupta cu nenumarate ispite si greseli. Sfintenia este o realitate. Ea este starea de desavarsire la care sunt chemati nu doar cativa alesi ci toti credinciosii, toti cati ne-am imbracat cu Hristos, la Botez, prin moartea si invierea impreuna cu El la intreita cufundare. Pecetea harului Duhului Sfant imprimata pe trupul nostru in pruncie, indata dupa Botez, ne defineste toata viata ca madulare vii ale Trupului lui Hristos - Biserica - si ne zideste ca pietre vii in acelasi edificiu divino-uman, pe care portile iadului nu-l vor birui.

Sfintenia se dobandeste de la Dumnezeu printr-o viata conforma cu viata Mantuitorului Hristos, iar nu ca recunoastere de catre Dumnezeu a unor merite ale noastre. Conformarea cu viata Mantuitorului, trairea in Hristos, se face prin ascultare de Dumnezeu, de poruncile Lui si prin trairea iubirii jertfelnice cu care Dumnezeu insusi ne-a iubit si ne iubeste pe noi. Aceasta iubire este netarmurita, este incomensurabila, este desavarsita si sfanta. Din ea ne impartasim si noi cu adevarat, ea transforma firea noastra astfel incat sa dobandim asemanarea cu Dumnezeu prin har, adica sfintenia. Nu ca scop in sine, pentru ca dreptatea noastra sa iasa in relief inaintea oamenilor, ci ca o comoara ascunsa si care ajuta pe multi fiindca  este,  practic, inepuizabila.

Prin dragostea lor netarmurita, sfintii lui Dumnezeu, Maica Domnului, sfintii ingeri, sfintii apostoli, mucenici, pustnici si ierarhi se impartasesc noua si se roaga lui Dumnezeu pentru ca si noi sa fim alaturi de ei ca frati, in imparatia lui Dumnezeu. Pentru aceea, notiunea de "sfant" si cea de "sfintenie" se considera ca lucrul cel mai firesc in Ortodoxie, intrucat astfel se defineste drumul nostru catre Dumnezeu, Parintele tuturor, prin Hristos si in Duhul Sfant.

Pr.prof. dr. Alexandru I. STAN

 

• Moaste, igiena si sfintenie
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Sfinti si sfintenie
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor
• Sfintenie - Virtute - Nevointa
  Publicat in : Religie
• Al tuturor sfintilor: parintele Horea
  Publicat in : Religie