Sfintirea si indumnezeirea omului

Sfintirea si indumnezeirea omului Mareste imaginea.


Sfintirea si indumnezeirea omului

 

Astazi, mai mult ca oricand, foarte multi crestini si mai ales tineri, sunt atrasi de fenomenele mistice din afara crestinismului si a Bisericii Ortodoxe. Ei sunt captati de religiile orientale, de mistica indiana, de cultele misterice, de spiritism, de teosofie, de Yoga, de meditatia transcendentala si de tot felul de practici oculte si initieri mistice pe care le propaga diferite religii si secte religioase. Impartasind astfel de practici, cei mai multi dintre aderenti sunt expusi la nenumarate pericole privind sanatatea lor psihica si chiar fizica si, mai mult decat atat, la pierderea mantuirii.

De asemenea, secularizarea veacului contribuie si ea la parasirea Sfintei Biserici, spatiu si cadru organizat cel mai sigur si eficient, de a "patimi indumnezeirea". Prin propriile puteri, prin initieri si practici oculte care propaga un misticism al erotismului, al drogurilor si al muzicii decibelice care produc stari de euforie, de extaz, de transa colectiva, omul ajunge la ruina si depersonalizare. Numai in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, firea umana se poate ridica la starea de indumnezeire, pastrandu-si, in acelasi timp, identitatea si individualitatea, "ramanand in intregime om in natura sa, in sufletul sau si in trupul sau, el devine in intregime Dumnezeu in sufletul sau si in trupul sau prin har si prin stralucirea divina, a slavei divine ce i se cuvine in intregime ".

Asadar tinta omului in crestinism este unirea cu Dumnezeu in Hristos, "de a ajunge un Hristos prin asemanare, adica un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiasca". Aceasta participare la natura dumnezeiasca, sau trairea starii de indumnezeire, pentru omul credincios, este nu numai o tinta, ci si un drum nesfarsit si plin de eforturi, de impreuna lucrare si cooperare a omului cu harul necreat al lui Dumnezeu.

1. Notiunea de indumnezeire

1.1. Notiunea de indumnezeire in Sfanta Scriptura.

Termenul de indumnezeire (theosis) a fost atribuit sfintilor, adica acelor oameni care participa la indumnezeire, sau, mai bine zis, care "sufera indumnezeirea". Este acea stare pe care o traieste omul patruns de energiile divine, sau, dupa cum afirma parintele Staniloae, "este desavarsirea si deplina patrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind ca in alt chip el nu poate ajunge la desavarsire si la deplina spiritualizare".

In limbajul eclesiastic termenul de indumnezeire nu a fost folosit de la inceput, iar in Sfanta Scriptura a purtat diverse denumiri (de exemplu: "dupa asemanarea lui Dumnezeu"; " Si a zis Dumnezeu "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea noastra"" (Facere I, 26). Acest dupa chipul sunt premisele si posibilitatile pe care le-a pus Dumnezeu in om ca sa ajunga la dupa asemanare, care este partasia cu Dumnezeu. In aceasta privinta teologul Vladimir Lossky afirma ca antropologia si cosmologia Bisericii de Rasarit au un caracter dinamic. "Perfectiunea primei noastre naturi a fost exprimata prin aceasta capacitate a omului de a se uni cu Dumnezeu, de a se alipi din ce in ce mai mult de plinatatea fiintei divine, plinatate menita sa patrunda si sa transfigureze natura creata 5. Antropologia rasariteana este ontologia deificarii progresive a omului si a lumii. Omul "este o faptura care a primit porunca sa ajunga Dumnezeu".

Un alt termen este desavarsirea. In multe locuri in Sfanta Scriptura exista terenul "desavarsit", ca sa arate pe omul despatimit ajuns la comuniunea si unirea cu Dumnezeu. insusi Mantuitorul Iisus Hristos a spus: "Fiti dar voi desavarsiti precum si Tatal vostru cel ceresc desavarsit este " (Matei V, 48). De asemenea Sfantul Apostol Pavel marturiseste si el ca Mantuitorul Iisus Hristos "a dat pe unii apostoli, pe altii prooroci, pe altii evanghelisti, pe altii pastori si invatatori, spre desavarsirea sfintilor... pana vom ajunge toti la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu la starea barbatului desavarsit la masura varstei deplinatatii in Hristos" (Efeseni IV, 13). Desavarsirea se explica aici prin acea facultate a omului de a comunica cu Dumnezeu, de a se uni din ce in ce mai strans cu deplinatatea dumnezeirii care trebuie sa patrunda si sa transfigureze natura umana, dandu-i astfel valente si potente deosebite. Indumnezeirea in acest fel este "nu numai o tinta, ci si un progres nesfarsit", pe care omul trebuie sa o urmeze pe tot parcursul vietii.

Tot ca termen pentru indumnezeire este folosit si cuvantul infiere. In aceasta privinta Sfantul Apostol Pavel face remarca catre Romani: "Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei spre temere, ci ati primit duhul infierii prin care strigam: Avva! Parinte!" (Romani VIII, 15). De asemenea Sfantul Evanghelist Ioan, la inceputul evangheliei sale, afirma: "Si celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu" (Ioan I, 12). Termenul de fiu exprima gradul de rudenie cel mai apropiat; exprima faptul ca toate cate are tatal le impartaseste fiului, fiul straduindu-se si el sa faca voia tatalui, sa fie dupa modelul tatalui, pentru ca, asa cum afirma Parintele Staniloae "Dumnezeu si-a aratat iubirea fata de om nu numai prin faptul ca l-a creat dupa chipul Sau, ci si prin faptul ca atunci cand l-a vazut slabit prin reaua folosire a puterilor lui, a facut acest chip propriu Fiului sau, ca sa-l restabileasca si sa-l duca la tot mai mare asemanare cu Sine ".

Sfantul Evanghelist Ioan foloseste in evanghelia sa verbul a fi preaslavit, utilizat de Hristos in rugaciunea Sa cand a spus: "Acum a fost preaslavit Fiul omului si Dumnezeu a fost preaslavit intru El" (Ioan XIII, 31). Termenul acesta il foloseste si Sfantul Apostol Pavel, ca sa arate pe omul indumnezeit, care participa la slava lui Dumnezeu, care slava nu este altceva decat energia necreata a lui Dumnezeu. "Daca sufera un madular, sufera impreuna toate madularele, daca este cinstit un madular, se bucura impreuna toate madularele" (I Corinteni XII, 26). Dupa parintele profesor Ioannis Romanidis "aceasta cinstire este indumnezeirea. Madularul cinstit este madularul indumnezeit, care, ajuns la indumnezeire, teologhiseste".

In afara de acesti termeni, in Sfanta Scriptura sunt folosite si unele expresii care sa indice comuniunea si unitatea omului cu Dumnezeu. Colosenilor, Sfantul Apostol Pavel le scrie: "Caci intru El locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii. Si sunteti deplini intru El, care este cap a toata domnia si stapanirea" (Coloseni II, 9-10). Acesti deplini, afirma Hierotheos Vlachos "inseamna participarea la lucrarile lui Dumnezeu". De asemenea Sfantul Apostol Petru afirma: "Prin care El ne-a harazit mari si pretioase fagaduinte ca prin ele sa va faceti partasi dumnezeiestii firi" (II Petru I, 4). Acest partasi dumnezeiestii firi nu insemna ca suntem partasi la firea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este neparticipant la fire, ci noi sa participam la lucrarea lui Dumnezeu, pentru a deveni fii ai lui Dumnezeu.

Un alt termen folosit in Sfanta Scriptura este acela de sfintenie. Sfantul Apostol Pavel indeamna totdeauna pe crestini, in epistolele sale, la sfintenie: "Avand deci aceste fagaduinte, iubitilor, sa ne curatim pe noi de toata intinarea trupului si a duhului, desavarsind sfintenia in frica lui Dumnezeu" (I Corinteni VII, 1). "Sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu zidit intru dreptate si in sfintirea adevarului" (Efeseni IV, 24). Tesalonicenilor le da si lor indemn la sfintenie: "Caci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra." (I Tesaloniceni IV, 3). De asemenea porunca divina a Mantuitorului este infaptuirea sfintenie de toti cei care cred si urmeaza poruncile sale: "Caci dupa Sfantul care v-a chemat pe voi, fiti si voi insiva sfinti in toata petrecerea vietii voastre. Ca scris este: Fiti sfinti pentru ca Eu sunt Sfant" (I Petru I, 15-16). In ebraica etimologia cuvantului sfintenie sugereaza prin chiar radacina termenului separatia, dislocarea, apartenenta la dumnezeire, in Biserica Ortotoxa, sfintenia ramane unica participare la viata divina, dar si harisma acordata de Dumnezeu sufletului care il accepta si, mai ales, care-i ramane credincios.

Un alt termen pentru sfintenie se refera si la cei curati cu inima. In Predica de pe munte, Mantuitorul fericeste pe cei curati cu inima "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei V, 8). Cei curati cu inima sunt sfintii, cei care indumnezeiti de Duhul prin harul divin, participa la marele mister al vietii trinitare. "Ei deschid lumii de sus usile cunoasterii, slabite de poverile carnii, ei sunt purtatorii Duhului Sfant, care prin ei se raspandeste si transforma, ei sunt cele vase alese pe care le canta Biserica: teoforii. Ei anticipeaza pe pamant tainica viata divina din cer, care consta in pace, dulceata si dragostea divina".

Toti acesti termeni si toate aceste numiri legate cu termenul indumnezeire nu fac altceva decat sa exprime faptul ca omul, prin fire, este legat de Dumnezeu si are un dor de Dumnezeu, cautand sa participe la dumnezeiresi sa devina fiu al lui Dumnezeu dupa har.

1.2 Notiunea de indumnezeire in Sfanta Traditie.

Pentru primii crestini care traiau atmosfera proaspata a traditiei, notiunea de indumnezeire a omului le era dintre cele mai familiare. Majoritatea acestora provenind din mediul paganilor puteau sesiza prapastia dintre ordinea pagana si cea crestina, dintre "omul vechi si omul nou". Ordinea pagana e de fapt dezordinea pacatului si haosul; ordinea crestina e ordinea harului revarsat prin botez, prin care firea omeneasca este transformata "intunericul nostru se risipeste si, odata invins, devine transparent pentru Duhul, iar omul se invredniceste sa vada slava lui Dumnezeu".

Sfantul Irineu al Lyonului este printre primii Sfinti Parinti care, in opera sa, Adversus haereses, vorbeste despre indumnezeirea omului "Cuvantul s-a facut om pentru ca oamenii sa poata deveni dumnezei" "Ori ce este indumnezeirea", explica el, "daca nu impartasirea de viata divina? Aceasta " impartasire se explica cel mai bine prin vederea luminii, pentru ca a vedea lumina inseamna a fi in lumina si a te impartasi de stralucirea ei. Tot asa, a vedea pe Dumnezeu inseamna a fi in El si a te impartasi de stralucirea Lui, datatoare de viata. Astfel, cei care vad pe Dumnezeu, se impartasesc de fapt de viata". Aceasta viata nu reprezinta altceva decat energiile divine care spiritualizeaza si deifica omul.

Tot in perioada incipienta a crestinismului, Clement Alexandrinul, in lucrarea sa, Stromate, vorbeste despre desavarsirea crestina care consta "in cunoasterea Binelui si asemanarea cu Dumnezeu." Gnosticul reprezinta pentru el intruchiparea desavarsirii, pentru ca, prin ajutorul cunoasterii, omul se ridica la contemplarea lui Dumnezeu: "Contemplarea lui Dumnezeu se prezinta drept cea mai inalta fericire si aceasta contemplare pare sa angajeze aproape exclusiv facultatea intelectuala a omului. E o fericire-cunoastere". Asadar, pentru Clement Alexandrinul, cunoasterea si gnoza reprezinta desavarsirea. Totusi, in Pedagogul, vorbind de efectele tainei botezului, el afirma: "Botezati, noi suntem iluminati; iluminati, noi suntem adoptati; adoptati, noi suntem desavarsiti; desavarsiti, noi suntem imaterializati".

In gandirea lui Origen intalnim insa o exprimare mai precisa si mai fluida a ceea ce priveste notiunea de indumnezeire. El caracterizeaza intr-un mod deosebit transfigurarea omului: "Cel care examineaza mai adanc lucrurile va spune ca exista dupa Scriptura un anume simt dumnezeiesc pe care numai cei fericiti stiu sa-l dobandeasca, ale carei specii sunt o vedere in stare sa contemple obiecte superioare corpului, de pilda serafimii si heruvimii; un auz capabil sa prinda glasurile ce n-au nici o realitate in acest aer; un gust in stare sa savureze painea vie ce coboara din cer si da viata lumii; un miros care simte miresme cum e aceea a lui Hristos inaintea lui Dumnezeu; un pipait ca acela despre care Iona zice ca a pipait cu mainile lui Cuvantul vietii". Din descrierea lui Origen, rezulta ca profetii au fost aceia care s-au bucurat de cele dumnezeiesti expuse mai sus. Prin credinta, primeau acel efluviu care-i sfintea, adica acel simt general dumnezeiesc care-i punea in contact cu lumea spirituala, ale carei lucrari tainice le puteau apoi povesti. Acest simt general dumnezeiesc nu e altul decat harul ce da puterea de intelegere a misterelor divine. Indumnezeirea nu reprezinta pentru Origen simpla contemplatie filozofica, ci este un act moral de asemanare si de participare la divinitate. El distinge clar un progres de perfectiune de la incepatori pana la cei avansati (suprema treapta a unirii cu Hristos). Gnosticul lui Origen este deosebit de cel al lui Clement Alexandrinul, pentru ca nu e numai un cunoscator, ci si un ascet, un om duhovnicesc.

De asemenea Origen vorbeste despre hristofori, pnevmatofori si teofori. "Toate aceste denumiri nu inseamna grade diferite de sfintenie, ci unul si acelasi lucru supranatural, fiindca cine poarta pe Hristos in el, poarta pe Dumnezeu in Treime si tot asa se poate spune despre fiecare din acesti termeni: hristofori sunt totodata pnevmatofori si invers, fiindca toti sunt in realitate teofori. Dar distinctia de purtatori de Hristos, purtatori de Duhul Sfant si purtatori de Dumnezeu arata umanitatea care se indumnezeieste, fara ca ea sa dispara sau sa fie absorbita de divinitate ".

Cu deosebita truda se apleaca asupra notiunii de dumnezeire Sfintii Parinti Capadocieni. Sfantul Grigorie de Nazianz vorbeste despre indumnezeirea omului printr-o schimbare a caracterului sau trupesc "Iisus Hristos a devenit om ca sa poata inalta trupul nostru si a reface chipul si forma omului, astfel ca am putea sa nu mai purtam semnele trupului cum ar fi sexul si nationalitatea, ci doar sa purtam in noi insine pecetea divina". Autorul intrevede aici indumnezeirea omului anticipand in acelasi timp spiritualizarea trupului realizata printr-o deificare abundenta. In aceasta stare finala a omului trupul va fi eliberat de impuritatea sa, de neajunsurile sale, avand astfel putinta sa contemple pe Dumnezeu, nemaiexistand opacitatea si marginirea carnala.

Sfantul Vasile cel Mare acorda si el o importanta deosebita indumnezeirii efectuate cu ajutorul harului dumnezeiesc "fiind Dumnezeu prin natura Sfantul Duh, indumezeieste prin har toate cele care apartin inca naturii supuse schimbarii". "Prin El se face inaltarea inimilor, indumnezeirea celor slabi, desavarsirea celor inaintati (progresati). El este Cel care stralucind in cei care s-au curatit de toata intinaciunea, ii face duhovnicesti, prin comuniunea cu El. In Duhul Sfant putem contempla pe Dumnezeu". Asadar cu ajutorul Duhului Sfant firea umana este strapunsa de energiile divine si ii da putinta de a fi apta sa vada si sa simta chipul Fiului lui Dumnezeu si prin El, Arhetipul, Tatal. Orice vedere si simtire a lui Dumnezeu va fi savarsita in Duhul Sfant prin Fiul catre Tatal.

Pentru Sfantul Grigorie de Nyssa indumnezeirea reprezinta o intalnire personala a omului cu Dumnezeu, un urcus al acestuia spre comuniunea cu Dumnezeu in Treime, o epectaza cum ii place acestuia s-o numeasca. "Cel ce se apropie de Dumnezeu devine dumnezeu dupa har in intregime. Ceea ce este Dumnezeu prin natura, El da omului sa devina acelasi prin har, omul devine prin har, in intregime dumnezeu. Omul iese din natura sa, din muritor devine nemuritor, din stricacios devine nestricacios, din trecator devine nemuritor si din om devine in intregime dumnezeu".

Indumnezeirea ce se realizeaza, prin participare la firea divina nu depersonalizeaza pe om, desi omul care participa este totdeauna in Dumnezeu si patruns de Dumnezeu. Dionisie Areopagitul este socotit parintele intregii mistici a Bisericii de Rasarit, aproape nu exista pagina in operele sale in care sa nu se vorbeasca de indumnezeirea omului ca ultim termen al lucrarii harului "Mantuirea nu e posibila" afirma el "decat pentru cei ce se indumenezeiesc, iar indumnezeirea este asemanarea si unirea pe cat se poate cu Dumnezeu" . "Barbatul deplin dumnezeiesc este cel ce se impartaseste cu vrednicie de cele dumnezeiesti, cel innaltat la culmea asemanarii cu Dumnezeu, prin indumnezeirile totale si desavarsitoare si nu va mai lucra cele ale Duhului, afara de ceea ce cu totul trebuincios prin fire - si aceasta se poate numi trecator, ci va fi templul si urmator al Duhului dumnezeiesc in indumnezeierea lui".

Asadar indumnezeirea pentru Sfantul Dionisie, nu reprezinta o gnoza divina, ci unirea cu divinitatea, care depaseste orice cunoastere. Ca si la Sfantul Grigorie de Nyssa, la Sfantul Dionisie Areopagitul exista un progres, un urcus al omului spre Dumnezeu.

Omul unit cu Dumnezeu nu se identifica cu El ci devine in intregime al lui Dumnezeu. Caci atunci ne vom impartasi cu mintea nepatimasa si nemateriala de daruirea luminii Lui spirituale si de unirea mai presus de minte, traita in stralucirile necunoscute si fericirile revarsate din raze supradimensionate intr-o imitare mai dumnezeiasca a mintilor mai presus de ceruri, caci atunci vom fi deopotriva cu ingerii.

Pentru Maxim Marturisitorul notiunea de indumnezeire este ideea centrala a spiritualitatii sale, este un act in totalitate supranaturala, o lucrare a lui Dumnezeu "Sfintii afirma el devin ceva ce nu poate niciodata sa apartina cu adevarat puterii naturale, pentru ca natura nu are nici o facultate in stare sa perceapa ceea ce depaseste natura. Nici un aspect al indumnezeirii nu este produsul naturii, pentru ca natura nu poate sa-L inteleaga pe Dumnezeu. Numai harului divin ii este proprie facultatea de a impartasi indumnezeirea sufletulor in mod analog; atunci natura straluceste cu o lumina supranaturala si se afla transportata dincolo de propriile sale limite ". Omul indumnezeit este pentru Sfantul Maxim Marturisitorul omul plin de Duhul Sfant, este omul asemenea celui descris de Sfantul Pavel cand afirma "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni II, 20), este omul care " se bucura deplin de lepadarea a tot ce-i apartine prin natura... ... pentru ca harul biruieste in el si pentru ca singurul Dumnezeu, in mod vadit lucreaza in el".

La Sfantul Simeon Noul Teolog indumnezeirea este socotita ca o stare duhovniceasca pe care omul o poate dobandi si la care sunt chemati toti crestinii. Ea este unirea cu Hristos, este slava sfintilor indumnezeiti fiind comparata cu slava dinainte de veci a Fiului. "Sfintii deveniti dumnezei prin infiere, datorita faptului ca Dumnezeu s-a salasluit in ei nu se vor nesocoti niciodata unii pe altii; ei vor fi invredniciti sa isi vada unul altuia slava si fiecare pe a s-a proprie, asa precum Tatal o vede pe acea a Fiului si Fiul pe acea a Tatalui".

El dezvolta de asemenea ideea teofaniei vizibile pe care a intalnit-o la Sfantul Dionisie Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul si Sfantul Ioan Damaschin. Dar, in timp ce acestia vorbesc de vederea slavei dumnezeiesti, mai ales intr-un context hristologic, in legatura cu umanitatea indumnezeita a lui Hristos prin care ne impartasim de lumina dumnezeiasca, Sfantul Sinod infatiseaza aceeasi realitate, dar mai cu seama in plan pnevmatologic. "Dumnezeu este lumina, o lumina nesfarsita si negraita. Lumina este tot ce se afla in legatura cu El..., prin urmare, tot ce vine de la Dumnezeu e lumina si ni se daruieste ca si cand vine de la lumina" . "Aceasta lumina, m-a separat de orice fiinta vazuta si nevazuta, acordandu-mi vederea necreata... sunt unit ce Cel necreat, nestricacios, infinit, nevazut pentru toate ". Aici este vorba de o revelatie a Sfantului Duh, de viata in Har, care nu poate ramane ascunsa ci se manifesta pe trepte superioare ale vietii spirituale, ca lumina. Cei care nu au primit aceasta lumina, inca nu au primit harul, caci primind harul ei primesc lumina dumnezeiasca si pe Dumnezeu.

Cel care reda cel mai precis modul indumnezeirii omului, este Sfantul Grigorie Palama. El face distinctia clara intre fiinta (ousia) lui Dumnezeu, care ramane incongnoscibila si insondabila, si energiile divine, care sunt puteri, lucrari, manifestari ale fiintei comune ale Sfintei Treimi, ce se comunica omului. Indumnezeirea reprezinta si pentru el impartasirea de lumina divina "Cel ce se impartaseste de energia divina devine el insusi oarecum lumina; este unit cu lumina si cu lumina vede in plina cunostinta tot ceea ce ramane ascuns celor care nu au acest har ...aceeasi lumina necreata se comnica deci omului intreg, facand sa traiasca in comuniune cu Sfanta Treime. Aceasta comuniune cu Dumnezeu, in care cei drepti vor fi in fond transfigurati in lumina si vor deveni ei insisi lumina stralucind ca soarele, constituie fericirea veacului viitor - aceasta stare indumnezeita a creaturilor in care Dumnezeu va fi totul in toti, nu prin fiinta Lui, ci prin energia Sa, adica prin harul sau lumina necreata."

Din analiza notiunii de indumnezeire, la majoritatea Sfintilor Parinti observam ca ea este centrata pe persoana Mantuitorului, natura divina patrunde deopotriva umanitatea in persoana Mantuitorului Iisus Hristos prin energiile necreate, atat mintea cat si sufletul si trupul Sau. Aceasta perihoreza energetica a creatului si necreatului, afirma Vladimir Lossky, "isi gaseste analogia in fiintele care tind sa devina dumnezei prin-har".

2. Premisele indumnezeirii

2.1. Omul creat dupa chipul lui Dumnezeu.

Dupa invatatura crestina, Dumnezeu a creat pe om printr-un act creator special, alcatuind mai intai trupul si apoi sufletul: "Atunci, luand Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie. " (Facere II, 7) Pentru faptul ca a fost creat nu numai din tarana, ci si prin suflarea lui Dumnezeu, in trupul facut din aceasta tarana se oglindeste pozitia speciala a omului nu numai fata de natura din care a fost luat trupul lui ci si in raport cu Dumnezeu. In aceasta privinta Sfantul Grigorie de Nazianz afirma: "in calitatea mea de pamant sunt legat de viata de jos, dar fiind si o particica dumnezeiasca, eu port in mine dorinta vietii viitoare"? Datorita naturii sale psiho-fizice, omul se afla intr-o relatie vie si constanta cu Dumnezeu, posibila si mai ales faptului ca este creat dupa chipul lui Dumnezeu: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau, dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie." (Facere I, 27). Conceptul de imago Dei este determinarea esentiala a umanului, a ceea ce constituie existenta umana, ca fiind opusa existentei non-umane. "Chipul", afirma Paul Evdokimov, "este principiul constitutiv al fiintei omenesti, este cel de-al treilea termen de afinitate, conformitate si corespondenta care face sa vezi pe om in Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu exprimat in trasaturi omenesti; iar ceea ce este dumnezeiesc in om, face sa vezi omul indumnezeit".

La Sfintii Parinti nu intalnim o conceptie perfect coerenta despre chip, dar majoritatea sunt de acord sa vada in creatia omului dupa chipul lui Dumnezeu un fel de potrivire dintru inceput intre fiinta omeneasca si fiinta dumnezeiasca, de participare a firii omenesti la firea dumnezeiasca. "Omul", afirma Parintele Staniloae, "a fost cinstit prin actul creatiei sale cu calitatea de chip al lui Dumnezeu, deoarece prin ea i s-a sadit inrudirea si relatia lui cu Dumnezeu. Aceasta calitate se mentine si se dezvolta continuu prin relatia cu Dumnezeu de care omul e capabil si care se cere prin constitutia sa. Chipul e un dar, dar si o misiune".
O definitie limpede a ceea ce corespunde chipului lui Dumnezeu in om nu gasim in scrierile Sfintilor Parinti pentru ca asa cum afirma Vladimir Lossky, "caracterul de chip al lui Dumnezeu se atribuie demnitatii imparatesti a omului, superioritatii sale in lumea sensibila, alteori se vrea vazut in firea sa duhovniceasca, in suflet sau in partea principala si conducatoare a fiintei sale, in minte, in facultatile superioare ca inteligenta, ratiunea, sau tn libertatea proprie omului, facultatea de a se determina din interior, in virtutea careia omul este adevaratul principiu al actelor sale. Cateodata chipul lui Dumnezeu este asimilat cu vreo calitate a sufletului, cu simplitatea lui, cu nemurirea lui, sau cu facultatea de a-l cunoaste pe Dumnezeu, de a trai in legatura cu El, cu puterea de participare la Dumnezeu, cu salasluirea Duhului Sfant in suflet.

Altadata, ca in Omiliile duhovnicesti, socotite ca fiind ale Sfantului Macarie Egipteanul, chipul lui Dumnezeu se prezinta sub un dublu aspect: este mai intai libertatea formala a omului, liberul arbitru sau facultatea de a alege, care nu poate fi distrusa prin pacat; pe de alta parte este "chipul ceresc", continutul pozitiv al chipului, care este comuniunea cu Dumnezeu in virtutea careia natura omeneasca, inainte de pacat, era imbracata in Cuvantul si in Duhul Sfant.

In sfarsit, ca la Sfantul Irineu, la Sfantul Grigorie de Nyssa si la Sfantul Grigorie Palama, nu numai sufletul, dar si trupul omenesc ar fi partas la calitatea de chip, ar fi creat dupa chipul lui Dumnezeu. Numele de om, zice Sfantul Grigorie Palama, nu este dat sufletului, sau trupului, luate in mod separat, ci amandurora, impreuna, caci impreuna ele au fost create dupa chipul lui Dumnezeu".

Paul Evdokimov declara la randul sau "strabatand spatiul nesfarsit al gandirii patristice, nemasurat de bogata si nuantata, ai impresia ca ea a evitat orice sistematizare ca sa-si pastreze integral supletea ei uimitoare. Cu toate acestea ea ingaduie cateva concluzii fundamentale. Inainte de toate trebuie sa inlaturam orice conceptie substantialista despre chip. Acesta nu e depus in noi ca o parte componenta a fiintei noastre, ci totalitatea fiintei omenesti este creata, plasmuita dupa chip. Chipul se manifesta in primul rand in structura ierarhica a omului, a carui viata spirituala este in centrul existentei. Aceasta centralitate, acest primat al vietii spirituale, conditioneaza aspiratia specifica spre spiritual, spre absolut. Este avantul dinamic catre Arhetipul divin (Origen), este aspiratia irezistibila a spiritului nostru catre Dumnezeu (Sfantul Vasile), este erosul omenesc indreptat spre Erosul divin (Sfantul Grigorie Palama), pe scurt, este setea nepotolita, dorul infocat de Dumnezeu, cum arata atat de minunat Sfantul Grigorie de Nazianz, cand exclama: Pentru Tine traiesc, vorbesc si cant. In rezumat, fiecare facultate a spiritului omenesc reflecta chipul, dar acesta este mai presus de toate, omul intreg centrat in ceea ce este spiritual si al carui specific este sa se depaseasca spre a se revarsa in oceanul nemarginit al dumnezeirii, acolo unde isi va afla potolirea dorului sau".

Asadar ceea ce-l distinge pe om de restul creatiei este chipul lui Dumnezeu, este deiformitatea sa, adica faptul ca este chemat la cea mai inalta comuniune cu Dumnezeu, fiind capabil sa-L cunoasca, sa-L iubeasca si sa-L primeasca pe Dumnezeu. Omul poarta in el nostalgia absolutului "pentru ca este ancorat in Absolut", sau asa cum afirma Sfantul Maxim Marturisitorul "Dumnezeu a sadit in noi dorul de El", sau, cum marturiseste Fericitul Augustin, "Doamne, ne-ai facut pentru Tine si numai in Tine va afla inima noastra pacea ".

In dorinta sa de a se perfecta si a se autodepasi omul isi exprima totdeauna aspiratia catre Infinit, dorul dupa Dumnezeu sau, cum plastic afirma Paul Evdokimov, "tinderea icoanei, a chipului spre Arhetipul sau". In toata aceasta modelare a naturii umane, harul este inerent omului, el fiind "co-natural naturii si natura este conforma harului", sau, cum afirma Olivier Clement, "omul nu poate exista fara Dumnezeu si nici in afara de Dumnezeu. Prin insasi viata sa, omul se inradacineaza cu Cel singur viu" sau "omul cu adevarat natural este cel ce se recunoaste faptura purtata de har, chemat la unirea cu Creatorul sau".

Indumnezeirea omului este asadar posibila numai datorita harului divin necreat care patrunde si indumnezeieste fiinta umana pana acolo incat aceasta sa devina dupa har ceea ce este Dumnezeu dupa fire, omul fiind "faptura chemata sa ajunga la unirea cu Dumnezeu, sa devina dumnezeu prin har, dar nicidecum un dumnezeu prin insasi originea sa". Dupa pacatul stramosesc, chipul a continuat sa existe in om chiar daca firea sa a fost pervertita. El s-a pastrat, insa a fost redus la tacere, a fost facut nelucrator "dupa cadere am aruncat asemanarea, dar calitatea de fiinta creata dupa chipul nu am pierdut-o " . Omul a continuat si continua sa existe ca om tocmai datorita chipului, care nu poate fi distrus sau pierdut, fiinta umana fiind chemata continuu la autodepasire si indumnezeire.

2. 2. Intruparea Mantuitorului

Omul a fost creat ca un stapan al universului si a fost chemat de Creator sa traga intreaga creatie spre Dumnezeu. Nereusita lui de a face aceasta din cauza pacatului stramosesc a constituit o catastrofa cosmica, ce putea fi indreptata doar de Creator insusi. De aceea la "plinirea vremii" intr-un moment dat al istoriei, Fiul lui Dumnezeu " S-a facut El insusi si om, ramanand si Dumnezeu, ca sa se auda pe Sine insusi si ca Dumnezeu care cheama si ca om chemat" sau cum afirma Sfantul Irineu de Lyon "Hristos Dumnezeu adevarat si om adevarat - de o fiinta cu Tatal - in dumnezeirea Sa, de o fiinta cu oamenii si omenitatea Sa, s-a facut ceea ce suntem noi, ca sa devenim ceea ce este El". Cand spunem ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat nu trebuie sa intelegem numai ca Acesta s-a pogorat si a luat chip de rob, ci si faptul ca Logosul s-a unit cu toate cele omenesti, afara de pacat, pentru ca numai asumand intreaga fire umana in ipostasul sau, aceasta putea fi restaurata. Sfantul Ioan Damaschin afirma ca "s-a unit intreaga fiinta a dumnezeirii cu intreaga fiinta omeneasca. Dumnezeu Cuvantul n-a lasat nimic din cele ce a sadit in firea noastra cand ne-a plasmuit la inceput. Ci le-a luat pe toate, corp, suflet ganditor si rational si insusirile acestora.....El, in intregime m-a luat pe mine, in intregime, El in intregime s-a unit cu mine, in intregime, ca sa-mi daruiasca mie in intrgime mantuirea. Caci ceea ce este neluat este nevindecat".

Termenul de enipostaziere al lui Leontiu de Bizant, exprima cel mai bine, modul indumnezeirii firii umane in persoana Fiului lui Dumnezeu intrupat, pentru ca "persoana Logosului pe langa natura divina si-a impropiat natura umana in toata deplinatatea ei, aceasta din urma fiind deplina ca natura, dar imperfecta ca ipostas": Astfel numai putem vorbi despre o existenta autonoma a firii in cadrul Logosului, centrul divin fiind cel care uneste firile, natura umana primind existenta concreta nu ca un centru propriu, ci intr-un centru preexistent, in unitatea ipostasului divin al Logosului. Datorita acestui fapt are loc indumnezeirea firii umane "caci asumand trupul in ipostasul propriu l-a personalizat. Caci nu sunt in firea Cuvantului ratiunile firii trupului. Dumnezeirea pe langa faptul ca isi are impropiate in ipostas insusirile dumnezeiesti, isi insuseste intr-un anumit mod si insusirile naturale ale trupului. Una din firi a indumnezeit ca fire dumnezeiasca, iar alta a fost indumnezeita, fiind posibila de indumnezeire. Una a fost inaltata, una n-a fost. Si una a dat ale Sale, iar alta a primit darurile naturale". Aceasta indumnezeire se manifesta printr-o potentare a vointei si cunostintei umane, pentru ca centrul divin fiind centrul persoanei lui Iisus Hristos, aceste insusiri nu se mai activeaza izolat de dumnezeire ci in stransa legatura cu aceasta, ele fiind unite de centrul divin si indreptate numai spre bine. Ratiunea divina se face ca insasi ipostasul ratiunii umane, vointa divina devine ea insasi impulsul vointei umane, si o aduc pe aceasta din urma in conformitate cu binele absolut. Judecatile sunt de acum conforme judecatilor divine, sfera de cunoastere se mareste, ratiunea si vointa indreptandu-se de acum numai spre transcendent.

Intruparea Cuvantului a adus refacerea si innoirea ontologica a firii omenesti prezente in Hristos, dar si a intregii firi omenesti, pentru ca ce se intmpla in firea umana a lui Hristos, se rasfrange asupra tuturor insilor umani, cat si a creatiei insasi. Parintele Dumitru Staniloae afirma in acest sens: "intre oameni, a pasit un Om al carui centru nu mai este afara de Dumnezeu, ci in Dumnezeu sau insusi Dumnezeu. Relatiile celorlalti oameni cu acest semen, nu mai inseamna relatii traite in afara de Dumnezeu, ci relatii cu Dumnezeu insusi. Dintr-un centru ipostatic omenesc se revarsa toata puterea de inaltare a omenirii spre Dumnezeu". Iisus Hristos are calitatea unui astfel de om central prin faptul ca potentele naturii umane nu mai sunt activate de un ipostas uman ci de Ipostasul dumnezeiesc, care imbratiseaza cu iubirea Sa nesfarsita pe toti si toate.

Prin faptul ca se face Om, Fiul lui Dumnezeu intra si intr-o unire dupa fiinta omeneasca, cu ceilalti oameni, iar aceasta inseamna, o relatie cu ei mai deplina decat inainte de intrupare. Unirea prin relatie a lui Dumnezeu cu noi oamenii in Hristos e o relatie prin comunitatea firii umane, dar si printr-o anumita comunicare intre firea divina si cea umana unite in El. Este o relatie directa ce se stabileste in felul acesta intre Dumnezeu Cuvantul si noi oamenii.

Indumnezeirea noastra isi are baza in indumnezeirea naturii umane asumate in persoana Mantuitorului Iisus Hristos. Prin comunicarea reala intre insusirile si lucrarile celor doua firi, prin ipostazierea naturii umane in Hristos si prin relatia personala dintre El si fiintele umane s-a realizat si personalizarea acestora din urma. Pentru Parintele Staniloae, Hristos apare ca "omul desavarsit pentru Dumnezeu si pentru oameni, deplin umanizat ca Dumnezeu si deplin indumnezeit ca om. Toti care intra intr-o legatura personala cu El sunt umanizati si indumnezeiti". Hristos este centru si punte pentru cel care cauta desavarsirea. In El percepem si actualizam umanitatea, deplin transparenta pentru Dumnezeu si divinitatea deplin data noua.

Indumnezeirea inseamna o amplificare a puterilor spirituale ce stau amortite in firea noastra.
Aceasta crestere are un caracter teandric fiind o dezvoltare atat dinauntru in afara cat si un adaos de putere din afara, de la Dumnezeu. Harul, este trezitorul si amplificatorul puterilor noastre, ajungand sa nu mai distingem in iradierea lui ce este uman si ce este divin, pe drept cuvant acesta numin-du-se indumnezeire. Facandu-se Persoana a firii omenesti, Fiul lui Dumnezeu a asigurat existenta divina a umanitatii in Persoana sa, aratand ca umanitatea nu e destinata sa se topeasca in natura, ci prin voia firii omenesti facuta voie a lui Dumnezeu, natura insasi asupra careia lucreaza aceasta, e chemata sa fie nu numai umanizata, ci si indumnezeita. Persoana lui Hristos ne arata culmea indumnezeirii spre care sunt chemati sa se miste oamenii ca persoane.

2.3. Biserica - trup divino-uman al lui Hristos

Comuniunea personala a omului cu Dumnezeu in Iisus Hristos prin Duhul Sfant se realizeaza intr-un cadru bine distinct - Biserica. Ea se afirma ca o entitate formata din toti cei care cred in Hristos, o entitate temporala si supratemporala, o comuniune si comunitate de persoane umane care se afla in stransa legatura cu El "este o viata noua cu Hristos, condusa de Duhul Sfant". Asadar, Biserica "este plina de putere dumnezeiasca datorita lui Hristos intemeietorul si Capul ei si a Duhului Sfant, care o purifica si o face sa creasca ca Trup tainic al lui Hristos in care omul se realizeaza prin impreuna lucrare a sa cu Dumnezeu care il cheama si-i da puterea sa lucreze mantuirea si indumnezeirea ".

Taina Bisericii incepe inaintea istoriei. Ea este "acunsa din veci in Dumnezeu, preinchipuita in Paradis, preinchipuita in Israel, coborata din cer in limbi de foc si intra in istorie la Ierusalim cu ziua Cincizecimii. Ea coboara din cer si isi are obarsia in adancurile ontologice prestabilite ale lumii".

A fost definita adesea ca " icoana Treimii" pentru ca reflecta reciprocitatea, perfecta din cadrul Sfintei Treimi. Principiul trinitar al vietii este revelat Bisericii de catre Fiul si Duhul Sfant, nu ca ceva abstract ci ca o regula dupa modelul Treimii. Daruirea de sine si iubirea in cadrul vietii intratrinitare este regasit in viata spirituala a Bisericii ca participare mistica in relatiile existente intre persoanele Sfintei Treimi, in acest sens viata credinciosului devine intr-un fel trinitara sau o viata plina de har.

Ca trup al lui Hristos, Biserica reprezinta " mediul in care se savarseste unirea persoanelor umane cu Dumnezeu". "in calitate de trup al lui Hristos", afirma Bulgakov, "Biserica nu este Hristos - Dumnezeu - Omul ; ea nu este decat umanitatea Lui, ea este viata in Hristos si cu Hristos viata, in Hristos cu noi". Parintele Staniloae merge mai profund aratand ca "Biserica este Hristos extins cu trupul Lui indumnezeit in umanitate, sau umanitatea unita cu Hristos avand imprimat in ea pe Hristos cu trupul Lui indumnezeit", ea fiind o prelungire deci a intruparii lui Hristos. Capul ei este destinat sa se extinda in intreaga umanitate cuprinsa, mantuita si reinnoita de Hristos. "Cei doi factori Hristos si umanitatea sunt atat de uniti in Biserica incat in cadrul acesteia nu poate fi vazut unul fara altul si nu se poate vorbi de unul fara celalalt. Despre Hristos se spune ca e cap al Bisericii si despre Biserica ca e trup al lui Hristos. El are in Biserica pozitia de cap, de temelie, de izvor de viata infinita, care uneste pe credinciosi cu Sine, cape un trup". Biserica ofera astfel cadrul si toate conditiile in vederea unirii omului cu Dumnezeu, ea fiind socotita "inima universului in care se hotarasc destinele lui. Toti sunt chemati sa intre in Biserica, pentru ca fac parte din trupul lui Hristos, omul este un microcosmos, Biserica este un macroantropos. Ea creste si se compune in istorie, adunand la sanul sau, unind cu Dumnezeu, pe cei alesi".

Toti cei incorporati in Biserica, cresc in Hristos, se unesc cu El, se pnevmatizeaza, harul divin fiind acea energie necreata plina de stralucire, care indumnezeieste firea umana devenind apti de comunicare cu Dumnezeu. Lumea, afirma Lossky, "imbatraneste si cade in garbovire, in timp ce Biserica este necontenit reintinerita si inoita de Duhul Sfant, care este izvorul vietii. Viata in Hristos se prezinta ca o neincetata lupta pentru dobandirea harului care trebuie sa transfigureze firea. Ca sa te eliberezi de orice intinare a pacatului si ca sa cresti fara incetare in har, trebuie sa te inradacinezi din ce in ce mai mult in unitatea firii, care are ca ipostas pe Hristos insusi".

In procesul indumnezeirii ipostasurile omenesti trebuie sa devina si ele cu doua firi, asemenea lui Hristos reunind in ele, firea creata cu plinatatea harului necreat, cu dumnezeirea pe care o da Sfantul Duh, impropriata de fiecare madular al trupului lui Hristos. Persoanele umane nu se pot implini si desavarsi decat in unitate si comuniune, aceasta oferind-o din plin Biserica, trup a Lui Hristos, ca extensiune a Lui in lume. "Fiul impartaseste Bisericii ipostasul Sau, Duhul Sfant ramane ascuns, dar se identifica cu persoanele umane carora le impropriaza a doua fire, energiile indumnezeitoare. El devine principiul indumnezeirii noastre. El daruieste fiecarei persoane ultima Sa desavarsire, dar el nu devine persoana Bisericii, ci este sufletul Bisericii" . Biserica este organul desavarsirii in Hristos, viata intregului univers se organizeaza in cadrele "panbisericismului, in afara de care nu exista alta cale catre Dumnezeu", in vederea indumnezeirii omului. In trupul tainic al lui Hristos fiecare membru trebuie sa devina acelasi prin har, cu Capul sau, care este Hristos "Biserica constituind un mare univers spiritual unde sfintii devin icoane vii ale frumusetii lui Dumnezeu" .

3. Indumnezeire si mantuire

Notiunea de indumnezeire constituie tinta spiritualitatii ortodoxe, concept cheie al patristicii rasaritene, desemnand cresterea harica a omului, respectiv participarea sa la viata Sfintei Treimi cu ajutorul energiilor divine necreate. Dar cum Dumnezeu este nesfarsit tinta unirii cu El, sau a desavarsirii noastre, nu corespunde niciodata unui capat, de la care sa nu se mai poata inainta. "Astfel desavarsirea sau unirea noastra cu Dumnezeu este nu numai o tinta ci si un progres nesfarsit.

Ea se concretizeaza printr-un lung efort al omului de purificare de patimi si dobandire a virtutiilor, de o traire curata, de o deschidere deosebita catre harul lui Dumnezeu si de o patrundere tot mai mare de energii dumnezeiesti. Dupa afirmatia Parintelui Staniloae indumnezeirea "reprezinta ultima treapta a desavarsirii omului, ea realizandu-se prin participarea omului credincios la puterile dumnezeiesti, prin revarsarea in el a nemarginirii divine".

Theosis constituie idealul religios al Rasaritului crestin, scopul principal al existentei Bisericii si al existentei umane ." Este starea culminanta la care poate ajunge omul in care s-a salasluit si lucreaza deplin harul dumnezeiesc, devenind Dumnezeu prin participare". In teologia ortodoxa in procesul indumnezeirii se poate vorbi de un sens larg si de un sens strict. In sens larg procesul indumnezeirii incepe de la botez intinzandu-se de-a lungul intregului urcus spiritual al omului, in care sunt activate puterile lui pentru obtinerea purificarii de patimi, dobandirea de virtuti si capatarea iluminarii, adica vederea luminii dumnezeiesti.

Sfantul Grigorie Palama ne spune in aceasta privinta: "Cel care a rupt din sufletul sau toata legatura cu cele de jos si s-a dezlegat de toate prin pazirea poruncilor si prin nepatimirea ce-i vine din aceasta, apoi s-a ridicat peste toata lucrarea cunoscatoare prin rugaciunea staruitoare, curata si nemateriala si acolo printr-o unire necunoscuta in sens de depasire, e invaluit intr-o stralucire neapropiata, acela singur devenit lumina si indumnezeit prin lumina si vazand lumina, cunoaste in vederea si in impartasirea de aceasta lumina si ceea ce e mai presus de lumina si neinteles din Dumnezeu. Acela socoteste pe Dumnezeu nu numai mai presus de puterea intelegatoare omeneasca a mintii - caci sunt si multe din cele create mai presus de ea - ci mai presus de vederea aceea atotsupranaturala singura prin care se uneste mintea cu cele ce sunt dincolo de cele ale celor "inteligibile", intr-o unire dumnezeiasca a mintilor mai presus de ceruri".

Luminat de lumina cea neapropiata "printr-o unire necunoscuta'' un astfel de om il vede pe Dumnezeu si se uneste cu El. Astfel devenit el insusi lumina, omul se impartaseste de lumina cea nevazuta intrucat acum "cunoaste si ceea ce e mai presus de lumina si neinteles din Dumnezeu". Pentru justificarea acestei afirmatii Parintele Staniloae aduce pilda in-dumnezeirii omenitatii lui Iisus Hristos, care de asemenea incepe propriu-zis dupa Patimi si inviere, cand, conform Sfantului Grigorie de Nyssa, insusirile si lucrarile naturii umane sunt covarsite de atributele si lucrarile dumnezeirii. Aceasta se desavarseste in inaltarea lui Iisus la cer, ca om.

Ea a facut posibila indumnezeirea noastra personala inteleasa de asemenea, ca o ridicare deasupra atributelor si lucrarilor omenesti, la atributele si lucrarile dumnezeiesti. Astfel daca indumnezeirea in sens larg inseamna ridicarea omului pana la nivelul cel mai inalt al puterilor Sale naturale, sau pana la realizarea deplina a omului, intrucat in tot acest timp se afla in el activa si puterea dumnezeiasca a harului, indumnezeirea in sens strans, cuprinde progresul pe care-l face omul dincolo de limita puterilor sale materiale, dincolo de marginile naturii sale, in planul dumnezeisc mai presus de fire.

Desi exista o distinctie intre aceste doua feluri de indumnezeire, totusi intre ele exista un fir de legatura, o continuitate ca intre doua etape ale aceluiasi urcus, desi pentru trecerea de la prima etapa la a doua este necesar un salt, intrucat in prima etapa lucreaza omul ajutat de harul lui Dumnezeu, in a doua etapa lucreaza numai harul lui Dumnezeu. In prima etapa (indumnezeirea in sens larg) are loc mai mult o elastici-zare a firii umane, o dezvoltare capabila sa primeasca energiile divine. in etapa a doua (dumnezeirea in sens strict) Dumnezeu este Cel care lucreaza in om, acesta ajungand la limitele puterilor cand inceteaza orice activitate din partea lui, ea apartinand in special veacului viitor.

Problema principala care se iveste este raportul intre indumnezeire si natura umana, daca aceasta din urma mai exista si nu cumva a fost absorbita de dumnezeire. O comisie internationala catolica a publicat recent un raport in care se apreciaza ca ideea de deificare (indumnezeire) este nepotrivita cu mentalitatea secularizata a omului contemporan si propune ca acest termen sa fie inlocuit cu cel de umanizare. Ei obiecteaza ca deificarea ar suprima distanta dintre Dumnezeu si om, ca ar promova confuzia dintre divin si uman si ca ar substitui natura umana cu cea divina. Parintele Congar privitor la notiunea de indumnezeire arata ca "simplitatea absluta a fiintei divine interzice sa se faca o distinctie intre fiinta divina si energii. in aceasta perspectiva scopul ultim al vietii in veacul viitor nu poate fi decat visio Dei per essentiam. intrepatrunderea dintre fiinta divina si cea umana fiind exclus, indumnezeirea se arata dificil de formulat. Ea nu poate fi decat rodul harului creat, notiune pe care Rasaritul crestin n-a admis-o niciodata".

In prezentarea acestei obiectiuni, teologia catolica nu tine seama de existenta energiilor necreate, punct si nod de legatura intre transcendent si imanent. Pe de o parte ele au rolul de a pastra distinctia dintre firea divina si cea umana a Domnului nostru Iisus Hristos, iar pe de alta parte constituie legatura interioara dintre cele doua firi ale Mantuitorului, care face posibila indumnezeirea firii sale umane. indumnezeirea nu anuleaza omul, ci confera acestuia anumite calitati necreate prin care sa poata intra in legatura cu Dumnezeu inca din timpul vietii pamantesti, ca o garantie a vietii vesnice. Unirea maxima cu Dumnezeu spre care urcam prin virtute, nu poate insemna scufundare in oceanul unei unitati impersonale. Aceasta n-ar mai putea insemna un om indumnezeit prin har, dar deosebit de Dumnezeu dupa fiinta, ci o singura si indistincta divinitate.

Sfantul Ioan Damaschin ne prezinta foarte succint modul indumnezeirii firii umane in persoana Mantuitorului Iisus Hristos " deoarece; Cuvantul s-a facut trup, nici Cuvantul n-a iesit din granitele dumnezeirii Sale si din maririle Sale proprii demne de Dumnezeu si nici trupul, pentru ca s-a indumnezeit, nu si-a schimbat firea lui, sau insusirile lui firesti. Caci au urmat si dupa unire, firile neamestecate, iar insusirile acestora nevatamate. Trupul Domnului insa s-a umplut cu activitati dumnezeiesti in virtutea unirii prea curate cu Cuvantul, adica dupa ipostas, fara sa sufere vreo pierdere insusirile cele firesti".

Asadar in cadrul ipostasului Mantuitorului Iisus Hristos se infaptuieste o intrepatrundere intre firea divina si firea umana, fiecare pastrandu-si insusirile; insa firea umana isi amplifica potentele, ridicandu-se cu ajutorul harului divin deasupra granitelor ei "partea omeneasca nu a ramas in masurile si atributele ei, ci a fost ridicata si a devenit in loc de om, dumnezeu". In virtutea comunicarilor insusirilor dintre cele doua firi ale Mantuitorului se poate spune ca Dumnezeu s-a umanizat pentru ca omul sa se indum-nezeiasca. Nu exista deificare fara umanizare. Umanizarea lui Dumnezeu prin intrupare este conditia necesara indumnezeirii omului in Hristos prin care acesta devine un "dumnezeu dupa har", ramanand in acelasi timp constient de Creatorul sau "e dumnezeu dar nu inceteaza de a fi in acelasi timp om, e dumnezeu prin lucrarile savarsite, prin functiile sale, dar constient ca e dumnezeu prin mila unicului si marelui Dumnezeu..... El e ca Dumnezeu, ba chiar dumnezeu, dar nu e Dumnezeu".
in procesul indumnezeirii omul asimileaza tot mai mult din energiile divine fara sa se termine vreodata, intrucat niciodata nu va asimila insusi izvorul lor, adica fiinta divina, ca sa devina Dumnezeu dupa fiinta. Pe masura ce sporeste in asimilarea de energii divine, acestuia i se largeste orizontul si perspectiva indumnezeirii. indumenzeirea finala va consta "intr-o traire a tuturor energiilor divine iradiate, incat totul va fi patruns de lumina dumnezeiasca insusita de persoana umana devenita propria sa putere prin darul Duhului Sfant. Caci toti cei drepti vor straluci ca soarele in impartia lui Dumnezeu". Pe fata fiecaruia se vor reflecta prin ratiunile si energiile adunate in el, ratiunile si energiile logosului.

"Fericirea vesnica" afirma parintele Staniloae, "va consta in contemplarea fetei lui Hristos (Apoc. XXII, 4). Asa vom fi toti in Dumnezeu sau Dumnezeu va fi in toate, si-L vom vedea in toate, fiind tot atat de reala prezenta unitara a lui Dumnezeu in toate, pe cat de reale si de necontopite in Dumnezeu vor ramane "toate" fapturile adunate in El, aceasta e perspectiva eterna a indumnezeirii".

Concuzii

Indumnezeirea constituie idealul Ortodoxiei si scopul principal al crearii si existentei omului pe acest pamant. Este un proces indelungat, care isi are fundamentul in persoana Mantuitorului Iisus Hristos, in iconomia Duhului Sfant, precum si in eforturile umane ajutate si intarite de harul dumnezeiesc.

Ea are un caracter participativ, de aceea presupune participarea naturii si nu identitatea esentei, incluzand elemente dinamice, reciproce si personaliste in relatia dintre Creator si creatura.

In acest proces exista atat o miscare de coborare a lui Dumnezeu catre om, cat si o inaltare a omului catre Dumnezeu, fiind analoga indumnezeirii firii umane in persoana Mantuitorului Iisus Hristos.

"Dumnezeu s-a facut om, pentru ca omul sa devina Dumnezeu" este principiul pe care se bazeaza indumnezeirea noastra, "ea incepand potential pe pamant si se desavarseste in cer, omul zidit dupa chipul lui Dumnezeu este chemat sa se inalte la asemanarea cu Dumnezeu in Hristos ".

Indumnezeirea omului are prin urmare la inceput caracterul de refacere ontologica a firii umane, ca apoi refacuta si readusa la starea ei initiala printr-un efort sustinut in colaborare cu harul lui Dumnezue sa progreseze, tot mai mult pe scara valorilor spirituale pana la realizarea indumnezeirii in sensul ei restrans, de unire cu Dumnezeu devenind cum sugestiv afirma Sfantul Simeon Noul Teolog "Sunt om prin fire, dar dumnezeu prin har".

Cu ajutorul harului, prin impartasirea energiilor divine necreate, omul ajunge dincolo de limitele si puterile sale naturale dobandind calitati mai presus de fire "ea fiind o stare care nu poate fi graita si cunoscuta de nici un cuvant si de nici o minte "."Sufletul primeste neschimbabilitatea, iar trupul nemurirea si intregul om se indumnezeieste prin lucrarea indumnezeitoare a harului celui ce s-a intrupat, ramanand intreg om dupa suflet si trup, din cauza firii si jacandu-se intreg dumnezeu dupa suflet si trup din princina harului si a stralucirii dumnezeiesti a fericitei slave ce o are dupa urma Lui, stralucire, decat care nu se poate cugeta alta mai mare si mai inalta".

Omul indumnezeit realizeaza o punte intre sine si Dumnezeu, intre sine si aproapele, alungand din sufletul sau sentimentul auto suficientei si autonomiei, innobinandu-l in schimb cu virtuti ce-i ofera o stare de liniste si pace, pentru ca s-a predat intru totul lui Dumnezeu.

Pr. prof. Dorin Zarioiu

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 10624

Voteaza:

Sfintirea si indumnezeirea omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE