Caracterul hristologic si comunitar al cultului divin ortodox

Caracterul hristologic si comunitar  al cultului divin ortodox Mareste imaginea.

 


Caracterul hristologic si comunitar  al cultului divin ortodox

 

De cate ori cinstim in imnele si rugaciunile noastre pe sfinti si le invocam ajutorul si mijlocirea, noi preamarim pe Dumnezeu, "Cel ce este minunat intru sfintii Sai" (Ps. 67,36).

 

In fiecare sfant a luat chip Hristos, adica in viata, gandirea, simtirea si trairea sfantului respectiv s-a facut tot mai evidenta prezenta lucratoare a lui Hristos.

 

"Salasluind in sufletul tau pe Hristos - Izvorul vietii - prin viata ta curata,  talcuitorule al Sfintelor Taine, Vasile, ai izvorat lumii rauri de dogme dreptcredincioase de Dumnezeu..." - se spune intr-o stihira a slujbei sfantului.

 

"Nimeni nu poate pune alta temelie, decat cea pusa, care este Iisus Hristos" (I Cor. III, 11) - spune Sf. Apostol Pavel. Deci, temelia si sacramentul originar este Hristos. In El (adica in umanitatea Sa), a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinatatea dumnezeirii (Col. I, 19) iar El ii face partasi vietii si Dumnezeirii Sale, pe toti cei ce cred in El, il urmeaza si ii indeplinesc poruncile Lui. "Pe cei ce fierbinte se pocaiesc, cu mila indurarii ii curatesti si ii luminezi si cu lumina ii unesti, partasi Dumnezeirii Tale facandu-i fara pizmuire; si lucru strain de gandurile ingeresti si omenesti vorbesti cu ei, de multe ori, ca si cu niste prieteni ai Tai adevarati" - spune Sfantul Simeon Noul Teolog, intr-o rugaciune a sa.

 

Pentru crestinul adevarat, Hristos este tot ce poate fi mai bun, mai viu, mai adevarat si mai scump in lumea aceasta. "El este sanatate, fiindca El ne daruieste sanatatea sufletului; El este numit lumina, fiindca ne lumineaza; El este numit viata, pentru ca ne da viata; El este numit vesmant, pentru ca ne invaluie si ne incalzeste cu slava dumnezeirii Sale si de aceea spunem ca ne inbracam cu El, Cel ce este absolut imperceptibil, fiindca se uneste cu sufletul nostru fara sa se confunde cu acesta, pe care El il preface in intregime intru lumina, spunem ca se salasluieste si ramane in noi nefiind circumcis... " - graieste acelasi Sfant Parinte.

 

Cel ce intipareste in noi chipul lui Hristos si il intrupeaza in viata noastra pentru a o modela dupa exemplul Sau divin de viata este Duhul Sfant. "Hristos perpetuu trimite pe Duhul Sau, iar acesta la randul sau hristifica pe oameni, ii face impreuna mostenitori "cu Hristos, adica dezvolta pana la desavarsire germenele sfinteniei primit prin Taina Sfantului Botez, pana ii ridica la statura lui Hristos (Efes. IV, 13). Prin botez Hristos viaza in noi si noi viem in Hristos: "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat" (Gal. III, 27) se canta la inconjurarea cristelnitei in timpul oficierii Tainei Sfantului Botez, marturisindu-se prin aceasta unirea noului botezat cu Hristos si imbracarea lui in vesmantul sfinteniei.

 

Deci, omul intreg - trup si suflet - devenind madular cinstit al lui Hristos prin botez, este eliberat din robia pacatului si sfintit, patruns si transformat de sfintenia lui Hristos.

 

Aceasta sfintenie sacramentala primita in fiinta omului prin botez si prin celelalte Sfinte Taine trebuie sa devina lucratoare si implicit sfintitoare a vietii noastre, altfel riscam sa o pierdem. Viata noastra este o lupta necurmata cu pacatul din noi, iar pentru a face cat mai vie si roditoare sfintenia lui Hristos primita in mod real prin Sfintele Taine, trebuie sa pastram puritatea launtrica, adica haina neintinata a Sfantului botez cu care am fost imbracati. De aceea, cerem adeseori in rugaciunile noastre sa fim patrunsi si transformati de Duhul lui Hristos. "Innoieste Atotputernice intru cele dinlauntru ale noastre Duhul cel drept dorit de noi..., Cel ce arde intinaciunile cele nesuferite ale trupului si curateste necuratia gandurilor... ". "Duhul Tau cel bun sa ma povatuiasca la pamantul dreptatii..." (Ps. 142, 10), rostim de fiecare data cand savarsim slujba Utreniei, pentru "ca in toate zilele fiind indreptati, cu Duhul Tau cel bun, spre ceea ce este de folos sa ne invrednicim a implini poruncile Tale si pururea a ne aduce aminte de venirea Ta, cea slavita".

 

Duhul Sfant sustine si intareste eforturile noastre in lucrarea mantuirii. Prin Duhul Sfant patrunde in inimi insusi Hristos "pentru ca din trupul Sau sa extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in noi".

 

"Pe Duhul cel Sfant nu-L lua de la noi, Iubitorule de oameni, ci daruieste harul Tau celor ce vietuiesc cu vrednicie, ca sa mostenim si noi impartasirea Lui, cea| pururea vecuitoare in suflet si in inima, facandu-ne pe noi biserici si locasuri ale Mangaietorului, Iisuse Dumnezeul nostru, Mantuitorul sufletelor noastre...".

 

Aceasta viata iradiaza din trupul Sau, pnevmatizat in mod culminant prin Duhul care a penetrat si coplesit cu totul trapul lui Hristos. "Trupul lui Hristos primiti si din izvorul cel fara de moarte gustati..." - canta obstea credinciosilor in momentul impartasirii cu Sfintele si Preacuratele taine ale lui Hristos, iar in semn de multumire, aduc prinosul lor de lauda: "Sa se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca sa laudam slava Ta; ca ne-ai invrednicit pe noi a ne impartasi cu Sfintele, dumnezeiestile, preacuratele si de viata facatoarele Tale Taine. Intareste-ne pe noi intru sfintenia Ta, toata ziua sa ne invatam dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia...".

 

Credinciosii sunt constienti ca nu exista mantuire in afara de Hristos: "Mantuieste-ma Doamne, Dumnezeul meu, ca Tu esti mantuirea tuturor. Viforul patimilor ma tulbura si sarcina faradelegilor mele. ma afunda. Da-mi mana de ajutor si catre limanul umilintei ma ridica, ca un singur milostiv si iubitor de oameni... ".

 

Iisus Hristos nu a venit in lume numai ca sa ne ofere o metoda oarecare pe care sa o aplicam pentru a dobandi mantuirea, ci El ramane de-a pururi in legatura cu noi, ca unicul izvor de la care ne vine mantuirea. "Ca n-ai rabdat, Stapane, pentru indurarile milei Tale, sa vezi neamul omenesc chinuit de diavolul, ci ai venit si ne-ai mantuit pe noi..." - se spune in rugaciunea de sfintire a apei din slujba Tainei Sfantului Botez. Deci mantuirea inseamna relatie, comuniune sfanta, intima cu Iisus Hristos, impartasire de harul Lui care ni se transmite prin umanitatea

Sa indumnezeita, caci "din trupul Sau desavarsit pnevmatizat iradiaza plinatatea Duhului, irltrucdt trupul Lui insusi nu mai poate aparea in mod vizibil, dar patrunde prin Duhul in inimile celor ce cred in El".

 

Desigur, intrarea in relatie personala cu Hristos nu poate avea loc in alta parte decat in campul in care este prezent harul unificator si sfintitor al Duhului Sfant, adica in cultul divin al Bisericii si in special prin Sfintele Taine. "Tainele prelungesc in noi lucrarea rascumparatoare a lui Hristos. Cu fiecare taina sau in fiecare Taina are loc un act de chenoza a lui Dumnezeu care vine la noi prin harul Sau impartasit intr-o forma vizibila, omeneasca si a omului care trebuie sa se micsoreze pe sine, ca sa vina in intampinarea harului care i se impartaseste".

 

Acest har devine activ si roditor atat timp cat omul consimte sa conlucreze cu el si i se deschide in mod liber: "Iata, Eu stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si de va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine" (Apoc. III, 20). In actul spovedaniei, de pilda, credinciosul se deschide in fata lui Hristos pentru a-i descoperi interiorul (starea sufletului sau, ingreuiat de pacat), iar Hristos fiind de fata in chip nevazut primeste marturisirea lui cea cu umilinta, daruindu-i harul iertarii si al slobozirii de pacate, in forma rostirii formulei de dezlegare de catre preotul duhovnic: "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine fiule (N) si sa-ti ierte toate pacatele...".

 

Acelasi lucru se petrece atunci cand un credincios bolnav il solicita pe preot sa-i citeasca anumite rugaciuni pentru ridicarea din boala si din patul suferintei. Dupa incheierea rugaciunilor, preotul il stropeste cu aghiazma, apoi punandu-si mana pe capul celui bolnav, rosteste o rugaciune de dezlegare: "Harul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cel dat Sfintilor Sai Ucenici si Apostoli, zicand: Pe bolnavi mainile veti pune si bine le va.fi si printr-insii este dat si noua nevrednicilor slujitorilor Sai, acest har, prin mine smeritul si nevrednicul preot, sa te tamaduiasca pe tine fiule duhovnicesc, de toata boala si neputinta sufleteasca si trupeasca ce te-a cuprins si sa te daruiasca Bisericii Sale intreg, cinstit, sanatos, indelungat in zile, bine umbland si facand poruncile lui Dumnezeu acum si pururea si in vecii vecilor".

 

Hristos Se naste, creste in fiecare din membrii Bisericii, deoarece El a lucrat restaurarea in numele tuturor si tot El ne-o ofera in mod gratuit. Prin Duhul Sfant, Hristos traieste in Biserica si lucreaza cu ea, transmitandu-ne fiecaruia dintre noi hanii Sau dumnezeiesc, conditia fundamentala a mantuirii.

 

Ori de cate ori se savarseste Sfanta Liturghie, auzim implorandu-se acest har prin glasul preotului slujitor: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh safie cu voi cu toti" (II Cor. XIII, 13).

 

Fiecare act liturgic, rugaciune, ritual si cuvant este o marturie graitoare a prezentei lui Hristos, iar noi cei ce participam la oficierea acestor lucrari sfintitoare parcurgem impreuna cu Hristos acelasi drum prin care a trecut umanitatea Sa. Despre cuprinderea noastra virtuala in actele mantuitoare ale lui Hristos vorbesc si imnele noastre bisericesti. Astfel, o cantare din slujba Sfintelor Pasti spune: "Ieri m-am ingropat impreuna cu Tine, Hristoase; astazi ma scol impreuna cu Tine, Cel ce ai inviat. Rastignitu-m-am ieri impreuna cu Tine; insuti impreuna ma premareste Mantuitorule, in imparatia Ta".

 

Hristos Dumnezeu este centrul care polarizeaza pe toti semenii Sai, spre a le comunica (prin Biserica) viata si puterea Sa dumnezeiasca, precum si starea de jertfa, de inviere si de slava prin care a trecut El. Biserica a constientizat intotdeauna acest adevar, l-a propovaduit, l-a aparat impotriva ereticilor hulitori si l-a format atat in definitiile dogmatice ale sinoadelor, cat si in cartile de slujba, mai ales in sfintele rugaciuni alcatuite sub pana inspirata a Sfintilor Parinti care le-au inserat in textul liturgic pentru a aprinde in inimile credinciosilor dorinta arzatoare de a-L urma pe Hristos. "Te-am parasit Doamne, sa nu ma parasesti -spune Sfantul Isaac Sirul. Am iesit de la Tine, iesi in cautarea mea. Du-ma la pasunea Ta cea duhovniceasca. Numara-ma intre oile turmei Tale preaalese. Hraneste-ma impreuna cu ele din dulceata dumnezeiestilor tale Taine...", "pentru ca recunoastem ca suntem neputinciosi de nu ne vei intari, orbi de nu ne vei lumina, legati de nu ne vei dezlega, rai de nu ne vei preface in buni, pierduti de nu ne vei rascumpara cu bogata si dumnezeiasca Ta putere".

 

In general, toate rugaciunile, formulele si actele exterioare care intregesc continutul manifestarilor cultice din Biserica Ortodoxa au la baza conceptul unirii divinului cu umanul, a descoperirii si a coborarii lui Dumnezeu la om si a inaltarii omului prin har la Dumnezeu. Ele nu numai ca reprezinta, ci si reproduc acest act. Cel ce a facut posibila aceasta legatura teandrica este Iisus Hristos - Dumnezeu-Omul - sacramentul si misterul original, caci Persoana Sa divino-umana este locul unic al unirii lui Dumnezeu cu faptura Sa: omul. El S-a facut om, pentru ca din trupul Sau sa extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in noi. El a inaugurat un cult nou, spiritual, care il mobileaza si il sfinteste pe om. In locul prescriptiu-nilor formale, practicate la templu, El a instituit Sfintele Taine, torentele curgatoare care revarsa in noi apa cea vie a harului dumnezeiesc. "Cine este, asadar, facatorul Tainelor - se intreaba Sfantul Ambrozie - decat Domnul Iisus? Din cer au venit aceste Taine; caci tot sfatul din cer este".

 

Si Sfintii Parinti recunosc in unanimitate ca actele liturgice ale Bisericii provin din actele savarsite de Domnul nostru Iisus Hristos pentru mantuirea oamenilor. Sfantul Clement Romanul, intelegand ca randuielile cultice deriva de la Mantuitorul Hristos, indeamna pe contemporanii sai, "sa faca cu randuiala pe toate cate a poruncit Stapanul, sa le facem la vremile randuite".

 

Bineinteles ca in decursul timpului, forma si continutul acestor randuieli cultice au fost selectate si imbogatite cu grija de catre Biserica sub asistenta Duhului Sfant si Biserica nu a mentinut in serviciile ei religioase deca acele acte liturgice care exprimau plastic adevarurile de credinta. "Pentru a vedea sensul complet, trebuie sa privim ritul in sinteza sa, adica cu formulele si insemnatatea precisa, pe care i-o da Biserica", caci ritul crestin nu are doar rolul de a evoca un eveniment religios petrecut candva, ci si de a instrui, prin redarea unei idei dogmatice sau morale, de a destepta in sufletele credinciosilor sentimentele de evlavie, de dragoste si pietate crestina si in primul rand de a servi ca mijloc de comunicare a harului sfintitor.

 

Mantuitorul nu a instituit aceste lucrari sfinte pentru a-L comemora in anumite imprejurari, ci pentru a ne impartasi prin intermediul lor de viata Sa dumnezeiasca si a reactiva mereu prin ele prezenta Sa in Biserica. in acest sens, cultul divin prelungeste in timp si spatiu rugaciunea si lucrarea sacerdotala a Domnului nostru Iisus Hristos. Cand Biserica se roaga si Hristos se roaga impreuna cu ea si atunci cultul se transforma intr-un dialog viu intre Domnul Care se adreseaza comunitatii de credinciosi si comunitatea care raspunde invitatiei Domnului. Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbeste in Biserica prin glasul Evangheliei Sale, ne impartaseste viata Sa nemuritoare prin Sfintele Taine si tot El ne indruma si ne insoteste pasii in lucrarea mantuirii.

 

Din aceste motive, cultul nu mai inseamna un simplu ceremonial cu rol comemorativ, ci este locul corespunzator al intalnirii omului cu Dumnezeu, locul si momentul sacru in care se face sensibila prezenta, actiunea si invatatura Sa mantuitoare. In acest cadru misterios, credinciosul poate grai ca si profetul Samuel: "Vorbeste Doamne ca robul Tau asculta...!" (I Regi III, 9), caci in actul mantuirii cei doi factori ai cultului, Dumnezeu si omul, stau intr-un permanent raport de comuniune, "Intoarceti-va catre Mine, zice Domnul Savaot, si atunci Ma voi intoarce si Eu catre voi" (Zaharia I, 3).

 

Factorul uman este inceputul, caci actul religios este generat de functiunile sufletesti ale omului, insa cel ce implineste si face sa incolteasca spicul faptelor bune este Dumnezeu, obiectul cultului, catre care se indreapta toate manifestarile noastre de evlavie si de cinstire sau venerare. Biserica isi exprima aceste sentimente colective de adorare fata de Dumnezeu, iar El in schimb ii transmite binefacerile si darurile. Din slava Sa cea cereasca Hristos Dumnezeu comunica neintrerupt cu noi, impartasindu-ne harurile Sale dumnezeiesti, inaltand rugaciunile noastre si mijlocind inaintea Tatalui pentru noi, "caci unul este Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni: omul Hristos Iisus" (I Tim. II, 5) - spune Sf. Apostol Pavel.

 

Faptul ca Hristos este solitorul rugaciunilor noastre ca sa fie bineprimite inaintea Tatalui este revelat si in cantarile noastre de slujba: "Rugaciunile noastre cele de seara primeste-le Sfinte Doamne si ne da noua iertare pacatelor ca Tu insuti esti Cel ce ai aratat in lume invierea... ".

 

Cu alte cuvinte, Hristos, Marele Arhiereu (Evr. IV, 14), continua sa-Si exercite in prezent si pana la sfarsitul veacurilor, rolul Sau ministerial de sacerdos principalis, infatisand inaintea Tatalui cultul nostru (jertfa de adorare), pentru a aduce "vesnica rascumparare" (Evr. IX, 12) celor ce I se inchina si il cinstesc cu credinta. Asadar, cultul crestin isi are fundamentul in oficiul divin al Mantuitorului celebrat de la intrupare si pana la inaltarea Sa la cer, fapt autentificat in Sfanta Liturghie in care se innoieste continuu viata si activitatea Domnului nostru Iisus. "Aducandu-ne aminte asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta si de cea de-a doua si slavita iarasi venire" - rosteste preotul inaintea sfintirii Cinstitelor Daruri. Aceasta anamneza (pomenire) "inseamna prezenta in constiinta si in viata Bisericii a unui fapt dumnezeiesc savarsit odata pentru eternitate, caci faptele mantuitoare ale Domnului sunt un mereu astazi. Si in acest moment sfant, Biserica le inalta in constiinta ei si le traieste fiind savarsite pentru ea, pentru toti oricati ii va chema Dumnezeu " (Fapte II, 39).

 

Facand pomenire de aceste momente principale ale iconomiei dumnezeiesti, Biserica le face actuale, vii in Duhul Sfant, pe care Domnul cel inviat si inaltat la cer il trimite de la Tatal sa "ramana cu noi" (Ioan XIV, 17). "Acela va va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus. Acela Ma va preamari, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (Ioan XIV, 26), adica va face mereu actuale cuvintele si faptele Mantuitorului. De aceea, in anaforaua Liturghiilor ortodoxe anamneza se uneste cu epicleza: pomenirea Domnului cu chemarea Duhului Sfant ca sa prefaca Cinstitele Daruri de paine si vin in Trupul si Sangele Domnului. Deci anamneza "nu se poate realiza decat in epicleza", adica pomenirea Domnului se identifica intr-o clipa cu prezenta Sa reala. Chiar in momentul invocarii (Sfantului Duh) si al prefacerii, Sfintele Daruri sunt inaltate "in jertfelnicul cel mai presus de ceruri", asa cum enunta textul ecteniei. Acest "intelegator jertfelnic nu este altul decat Hristos. El este Arhiereul si Jertfa si Altarul. El este sangele spre iertarea pacatelor... ". El: este ispasitorul, caci prin El ne este indurator Tatal si prin El ajunge la tinta rugaciunea si tot prin El ne apropiem de Tatal, caci nu putem fi primiti, astfel dupa cum El insusi a zis: "Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine..." (Ioan XIV, 6).

 

In felul acesta persoana Domnului nostru Iisus Hristos ramane nedespartita de opera Sa, aceasta nefiind altceva "decat manifestarea necesara a insasi structurii Sale personale". Cultul divin al Bisericii evidentiaza cat mai realist si obiectiv posibil aceasta realitate religioasa. Numai in mod abstract il disociem pe Hristos de lucrarea Sa, caci realmente El este prezent cu toata fiinta Sa. in cultul ortodox nu se adora Hristos Cel crucificat, ci Hristos Cel inviat, slavit, prezent in sufletul si in viata sfintilor, a martirilor si a cuviosilor, prezent in Sfantul Potir de pe Sfantul Altar in Sfintele Taine, in sfintele slujbe si in sfintele sarbatori ale anului bisericesc. Biserica prin cultul ei este plina de prezenta Domnului nostru Iisus Hristos si a Duhului Sfant, plina de teofanii, pe care antenele sufletului credincios Ie sesizeaza la fiecare pas, atunci cand este pregatit prin credinta si cuget curat sa se apropie de Dumnezeu. Sarbatorile religioase la randul lor, nu sunt simple aniversari ale unor evenimente petrecute acum doua milenii,.ci sunt realitati traite prin credinta in prezent, cu toata intensitatea. "Pentru ca Hristos a spus despre Sine: Iata Eu sunt cu voi in toate zilele pana la sfarsitul veacului - de aceea putem serba Epifania (Craciunul si Boboteaza) pururea, asa dupa cum si despre Duhul a spus: Va fi cu voi in veac si de aceea putem serba si Cincizecimeapururea" - spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

 

In tendinta de a face cat mai simtita prezenta spirituala nevazuta, dar reala si perpetua a Mantuitorului, Biserica a randuit anumite reguli si institutii de cult, prin care credinciosii sa-si indeplineasca obligatiile lor religios-morale in cadrul cultului divin in tot cursul vietii lor. Biserica a urmarit prin aceste oranduieli cultice sa reveleze o trasatura sau un moment din viata Mantuitorului, sa prezinte o invatatura de credinta sau o regula de viata morala si sa transmita un har deosebit pentru satisfacerea nevoilor vietii sufletesti si trupesti.

 

Asa se explica aparitia minunata a intocmirii anului bisericesc sau liturgic, cu sarbatorile, posturile, pomenirile mortilor si celelalte subdiviziuni si momente religioase, incarcate de mister, de semnificatie si frumusete artistica, menite sa sustina si sa promoveze viata crestina. "Cu forme variate, cu lecturi si cantari judicios alese si cu ceremonii de o incomparabila splendoare, anul bisericesc ne ofera ansamblul unei armonii perfecte. Toate bogatiile inspiratiei divine si toate resursele artei umane au contribuit la formarea lui "pentru a realiza "reproducerea dramatica a vietii pamantesti a Mantuitorului".   

 

Prin sarbatorile, posturile si slujbele bisericesti care se succed periodic - anul bisericesc nu numai ca comemoreaza si reimprospateaza in minte anumite momente importante din viata si activitatea Mantui torului, ci ne face sa le si retraim intocmai ca si cum s-ar perinda in fata ochilor nostri. Acest sublim realism al sarbatorii ortodoxe, aceasta traire prin credinta, in prezent, ca o realitate actuala a unor evenimente petrecute odinioara, creeaza in sufletele credinciosilor un adanc sentiment al prezentei divine si o mare putere de convingere in adevarul Ortodoxiei. Totodata le da senzatia ca "ceea ce se petrece in Biserica, trebuie sa se petreaca si in sufletele lor si ca numai traind viata liturgica vor putea deveni niste crestini autentici".

 

Viata lui Hristos, reinnoita in har in decursul anului bisericesc, trebuie sa devina pilda vie credinciosilor, care sunt datori sa-si conformeze viata lor cu viata Domnului nostru Iisus Hristos, sfanta si fara prihana. in acest scop, Sfanta noastra Biserica cauta sa ancoreze viata npastra pamanteasca in fluidul inepuizabil al harului divin, ca sa sfinteasca prin rugaciune continua toate aceste subdiviziuniale timpului: zilele, saptamanile, lunile si anii, pana la apusul ei, ca sa dobandim "sfarsit crestinesc, in pace si raspuns bun la infricosata judecata a lui Hristos... ".

 

Biserica a fixat in cursul anului bisericesc la anumite rastimpuri numeroase zile de praznuire inchinate in cinstea Mantuitorului, a Maicii Domnului si a sfintilor, cu scopul de a ne prezenta faptele cele mai reprezentative din istoria mantuirii si adevarurile cele mai importante ale descoperirii dumnezeiesti, si "de a ne mijloci darurile impreunate cu aceste fapte si adevaruri".

Aceste zile consfintite mai ales pentru serviciul divin si pentru mantuirea sufleteasca a credinciosilor poarta numele generic de sarbatori. Respectarea sarbatorilor necesita din partea credinciosului o anumita pregatire sufleteasca si trupeasca: participarea regulata si in tinuta demna la sfintele slujbe, liniste si impacare sufleteasca si evlavie in rugaciune, caci nu putem sa-L intampinam pe Domnul decat in aceasta dispozitie si buna-cuviinta crestineasca, iar acest duh trebuie sa-l permanentizam in toate clipele si imprejurarile vietii.

 

"Tinerea unei sarbatori in duhul ei adevarat - spune un mare scriitor si apologet crestin -presupune implinirea obligatiei de a te ruga mereu si a aduce Domnului jertfele nesangeroase ale rugaciunii", caci "cel ce este crestin desavarsit prin cuvinte, prin fapte si prin ganduri, aduce fara intrerupere cinstire Cuvantului si are sentimentul ca este mereu in ziua Domnului si ca sarbatoreste o Duminica nesfarsita".

 

Acesta este si rolul principal al cultului. Prin cult, Biserica a contribuit in mare masura la intarirea si zidirea duhovniceasca a fiilor ei, reusind sa creeze, sa intretina si sa dezvolte in viata acestora "duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei" crestinesti, asa cum se exprima Sf. Efrem Sirul, in rugaciunea Doamne si Stapanul vietii mele...

 

Scopul cultului divin este identic cu al intemeietorului lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Care prin intreaga Sa lucrare divino-umana a introdus in lume viata plina de iubire si de lumina a Prea Sfintei Treimi, in care cele trei Persoane stau in raport de egalitate si dau marturie una de alta impartasindu-se de aceeasi fiinta a carei esenta este iubirea (Ioan X, 30; I Ioan IV, 16; V, 7).

 

Aceasta unire perfecta trebuie sa o infaptuiasca si Biserica cu membrii ei, determinand pe fiecare sa participe la viata celuilalt si sa nu traiasca singur, izolat, ci sa asume, sa traiasca spiritual viata, bucuria si suferinta semenilor sai si a lumii intregi. Aceasta este conditia si vocatia noastra harica: transpunerea modelului de viata treimic in conditia umana. Acest aspect poate fi observat incepand cu viata de familie, unde iubirea celor doi se rasfrange asupra celui de al treilea element: copiii. Iata chipul divin al Sfintei Treimi oglindit in structura de baza a vietii umane.

 

De aceea si Biserica se roaga pentru traducerea in fapta a acestui deziderat, atunci cand binecuvinteaza unirea dintre soti prin Taina Cununiei: "... uneste-i pe ei cu sfanta unire cea de la Tine... ", "uneste-i pe dansii intr-un gand: incununeaza-i intr-un trup... ".

 

In Ortodoxie, raportul omului cu Dumnezeu este conceput colateral sau orizontal, adica in functie de aproapele nostru cu care ne simtim solidari in procesul de mantuire. "Daca unul iubeste, este in comunitatea iubirii; daca unul crede, este in comunitatea credintei; daca unul se roaga, este in comunitatea rugaciunii. De aceea, nimeni nu se poate bizui pe rugaciunea proprie, ci fiecare cere, cand se roaga, Bisericii intregi asistenta ei, nu pentru ca s-ar indoi de asistenta singurului Mijlocitor, ci in convingerea ca Biserica intreaga se roaga neincetat pentru toti membrii ei. Pentru noi se roaga ingerii si Apostolii si martirii si Parintii de la inceput si Maica Domnului care este mai presus de toti si aceasta unire sfanta este adevarata viata a Bisericii. Precum fiecare dintre noi cere rugaciunea tuturor, tot asa este dator sa se roage pentru toti. Daca tu esti madular al Bisericii, rugaciunea ta este necesara tuturor membrilor Bisericii... Biserica se roagapenti'u toti si toti .se roaga pentru toti, dar rugaciunea noastra trebuie sa fie o expresie a iubirii nu numai o rugaciune in cuvinte... Adevarata rugaciune este adevarata iubire...".

 

Persoana care se roaga este in dialog, in comunicare cu cea pentru care se roaga, este in exercitiul unei raspunderi pentru aceea. Cand doua persoane se roaga una pentru alta, amandoua se afla in exercitiul raspunderii uneia pentru alta. Iar raspunderea este o forma a iubirii pentru persoanele care au lipsa una de alta".

 

Acest fapt pare a fi atat de concret pe cat este de verificat si practic in experienta de toate zilele. Inaintea lui Dumnezeu nu ne prezentam rupti sufleteste de ceilalti semeni ai nostri si nici intr-o atitudine de indiferenta fata de ei, cu atat mai putin in stare de vrajmasie cu dansii, fiindca potrivit doctrinei ortodoxe, nimeni nu se mantuieste singur, individual, ci in comunitatea semenilor uniti intre ei, in duh de iubire si de rugaciune.

 

Aceasta deschidere spre plenitudinea credintei si a comuniunii cu Dumnezeu si cu semenii nu se poate realiza decat depasind dimensiunea inchisa a egoismului.

 

Cand Mantuitorul ne-a lasat Rugaciunea Domneasca, "ne-a invatat sa facem rugaciune de obste pentru toti fratii, ca n-a.spus "Tatal Meu care esti in ceruri... ", ci: "Tatal nostru, poruncindu-ne sa inaltam rugaciuni pentru toti oamenii si sa nu urmarim niciodata folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui...".

 

De aceea cultul divin ortodox are, prin excelenta, un caracter comunitar sau eclesiologic, legand pe credinciosi de Biserica si intre ei. In Biserica Ortodoxa nu ne rugam numai pentru indeplinirea intereselor noastre proprii, ci pentru tot sufletul crestinesc "cel necajit si intristat, care are trebuinta de mila si ajutorul lui Dumnezeu; pentru pacea si buna asezare a intregii lumi; pentru mantuirea si ajutorul celor ce cu osardie si cu frica de Dumnezeu se ostenesc si slujesc, parinti si frati ai nostri, pentru-cei trimisi si pentru cei ce sunt in calatorie; pentru tamaduirea celor ce zac in boli, pentru odihna, usurarea, iertarea pacatelor si fericita pomenire a tuturor celor ce mai inainte s-au mutat intru buna credinta, parinti si frati ai nostri dreptmarilori, care odihnesc aici si pretutindeni... ".

 

In cultul oficial public al Bisericii Ortodoxe, rugaciunea personala este trecuta pe planul al doilea, fiind subordonata celei colective, adica a intregii comunitati de credinciosi, uniti in aceeasi credinta, pe care o marturisesc plenar. De aceea, in rugaciunile si ecteniile din cuprinsul randuielilor de slujba, predomina cereri pentru nevoile si destinul Bisericii intregi. "Dorintele si nevoile individuale sunt aici armonizate cu cele generale si sociale si sunt contopite si absorbite de acestea, ca picaturile de apa in mare...".

 

Toate rugaciunile si ecteniile din cadrul cultului, di vin public exclud individualismul, care este samburele egoismului si cultiva in schimb spiritul de comuniune si solidaritate frateasca. Prin aceasta, Biserica ne-a invatat ca nu ne putem mantui singuri, ci printr-o comuniune intima cu Hristos si prin imitarea iubirii Sale jertfelnice, lucrand pentru binele semenilor nostri. Ce fapta mai buna putem oferi noi semenilor dpcat ofranda rugaciunii sincere si curate pe care o inaltam lui Dumnezeu, pentru ajutorarea si izbavirea sufletelor lor. "Nimic nu ajuta mai mult lucrarii ca rugaciunea si pentru a castiga bunavointa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea. Toata lucrarea poruncilor dumnezeiesti se cuprinde in ea... ".

 

Asa se explica de ce cultul Bisericii este, o rugaciune a intregii comunitati de credinciosi si in cadrai lui, noi nu ne rugam singuri, ci impreuna cu toti credinciosii .participanti la slujba si nu numai pentru noi, ci si pentru nevoile tuturor. in acest context, "rugaciunea proprie prinde putere din rugaciunea altora. Daca credinta mea se intareste din credinta altuia, cu atat mai mult iau putere spre rugaciune, spre acest aci. plenar al credintei din rugaciunea altuia. Sporindu-se de la unul la altul, ca o comunicare de fiinta ce vine dintr-un izvor mai presus de cei ce se roaga, rugaciunea profunda in comun este ca o mare, e o uriasa certitudine care se inalta din tpala comunitatea, ca un dar al lui Dumnezeu in acelasi timp si ca un semn al prezentei Lui intense, apropiate, de Parinte ce infatiseaza pe toti fiii Sai...".

 

Asadar, modul autentic de vietuire crestina consacrat de traditie"este cel liturgic, iar mediul lui de manifestare este Biserica. Aici, in sfantul locas, inaintea Sfantului Altar dispar diferentele arbitrare dintre oameni, fiindca rugaciunea liturgica ii interiorizeaza si ii unifica in acelasi gand, facandu-i sa se simta frati egali intre ei si fii ai aceluiasi Tata ceresc. In fata Sfintei Mese este invinsa inegalitatea si odata cu ea toate barierele care despart si invrajbesc pe oameni. Aici, in armonia duioasa a cantarilor si in duhul mangaietor al rugaciunii, credinciosul traieste realitatea prezentei divine si pretuieste valoarea lui prin faptul ca este iubit de Dumnezeu si poate sa iubeasca si sa ajute si pe semenul sau, caci pe Taborul euharistic nu se poate ajunge fara iubirea de Dumnezeu si de semeni.

 

Numai integrati in organismul Bisericii si contopiti in duhul rugaciunii, credinciosii pot forma o unitate monolitica de viata, de credinta si simtire religioasa. Acest imperativ l-a exprimat Biserica inca de la inceputul primului mileniu crestin prin glasul Sf Apostol Iacov, cel ce ne-a trasat indemnul: "Rugati-va unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului..." (Iacov V, 16).

 

Fara rugaciunea tuturor membrilor comunitatii bisericesti, izvorata din duhul evlaviei si al dragostei crestinesti, nu este cu putinta tamaduirea celui slabanogit si impovarat de pacate, caci, asa cum marturiseste acelasi Sfant Apostol "rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si Domnia il va ridica si de va fi facut pacate, se vor ierta lui..." (v. 15). De aceea, in majoritatea cazurilor, structura si forma rugaciunilor si a cererilor sunt concepute si formulate la plural, in forma dialogata: Domnului, sa ne rugam, Sa zicem toti din tot sufletul si din tot cugetul nostru, sa zicem..., Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim..., Sa plinim rugaciunile noastre Domnului..., Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte..., Sus sa avem inimile.:., Sa multumim Domnului..., Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznim, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata si a zice...

 

Textul sfintelor slujbe si al formulelor liturgice imbraca forma pluralului si din alt motiv si anume, pentru a indemna poporul drepteredincios sa ia parte efectiv la executarea cantarilor si la rostirea rugaciunilor din Biserica. Tipicul cel Mare - zis al Sfantului Sava - subliniaza acest rol al credinciosilor in cult si chiar intareste regula ca toti cei prezenti sa dea raspunsurile la slujba:. "Preotul se roaga cu norodul..., iar cand zice diaconul "Sa zicem toti...", acest grai nu ne da altceva a intelege ci numai singura rugaciunea: ca toti impreuna sa ne rugam, nu numai clirosul (clerul) singur, ci toti cati se afla in Biserica. Apoi diaconul zice: "Sa zicem toti din tot sufletul...". Ce adica sa zicem? Nimic altceva decat rugaciunea cea de obste... ".

 

Prin urmare, credinciosii prezenti la slujba nu sunt numai simpli asistenti, ci participanti activi la ea si angajati deplin ca si preotul si cantaretul. Rostul lor in sfantul locas nu este doar sa urmareasca randuiala slujbei, sau sa priveasca si sa asculte ca niste simpli spectatori, ci sa participe in adevaratul inteles al cuvantului, adica sa conlucreze cu strana si cu preotul, aducandu-si aportul la citirea psalmilor, a rugaciunilor si la executarea cantarii in comun, care exercita o influenta binefacatoare asupra starii sufletesti a omului. "Cantarea in comun promoveaza credinta si rodul ei, anume viata virtuoasa care o infrateste, caci numai cantarea curata de patima egoismului, insufletita de iubirea curata... produce o,unire durabila intre noi", iar "infratireaprin virtuti si prin izvorul lor, care este credinta, indeamna la cantarea comuna inaltata lui Dumnezeu ".

 

Unitatea in viata si in cantare vine din puterea lui Dumnezeu Cel Unul si se mentine prin ea, incat putem spune ca in nici o alta experienta obsteasca nu se efectueaza o mai mare unitate de constiinta, ca in experienta bisericeasca liturgica, in aceasta ambianta harica, "cultul transforma religiozitatea indefinita intrro constiinta religioasa individuala si colectiva. Odata constituita, constiinta: religioasa pe care cultul tinde sa o reprezinte si sa o obiectiveze, devine un fundament solid al cultului si cititul continua sa intareasca constiinta religioasa. Cultul nu se margineste numai sa dea o forma inteligibila reprezentarilor, sentimentelor sau gandurilor schitate, ci reinnoieste necontenit sfintele emotii, dandu-le intensitate. El aprofundeaza constiinta religioasa si o extinde intr-o experienta religioasa", iar aceasta este "baza prealabila a comuniunii divine".

 

Acest duh perihoretic de intrepatrundere a omenescului cu cerescul isi gaseste expresivitatea si implinirea in cult. "Rugaciunile liturgice, fie cele ale preotului rostite tainic de el in altar sau public in auzul credinciosilor, sau rugaciunile credinciosilor rostite prin citet sau cantate sunt in asa fel concepute de Biserica incat sa ne dea o imagine clara duhovniceasca a realitatii divine supranaturale care se revarsa in cosmos, in natura si asupra noastra cu scopul de a ne mantui... ".

 

Prin frumusetea, armonia, fastul si stralucirea sa, cultul ortodox creeaza o atmosfera inaltatoare, in care sufletul crestinesc incepe sa intuiasca inefabilul lumii nevazute. Reflectand in sine realitatile ceresti, el reuseste sa dea sentimentul tainicului, indreptand cugetul credinciosului catre zarile nevazute ale Dumnezeirii, pe care o contempla cu ochii mintii luminata de credinta. in felul acesta, "cultul ortodox devine manifestarea cuceritoare a unei atmosfere de incantatoare frumusete duhovniceasca si absorbit de cele ceresti in toate fibrele fiintei sale, el se misca sub dogoarea cerescului", asa cum glasuieste troparul: "in Biserica slavei tale stand, in cer ni separe a sta... ".

 

in aceasta atmosfera, credinciosul se simte infratit cu semenii, eu sfintii, cu ingerii, cu Maica Domnului si cu tot universul crestin unit cu el in duh de rugaciune, pentru ca rugaciunea liturgica este rugaciunea Bisericii dintotdeauna si de pretutindeni. Ea se oficiaza nu numai pentru cei de fata, care sunt prezenti la ea, ci "pentru toti dreptmaritorii crestini", ca si pentru "toti mai dinainte adormiti parinti si frati ai nostri care odihnesc aici si pretutindeni...".

 

insa caracterul comunitar al rugaciunii publice este cel mai bine reliefat in Sfanta Liturghie, care este rugaciunea intregii comunitati si cea mai importanta din intreg cultul divin ortodox. Analizand cu atentie randuiala ei, observam ca "fiecare rugaciune pronuntata de preot exprima (prin continutul ei) participarea fireasca si initiala a fiecarui credincios si a tuturor la un loc, intr-o singura lucrare sfanta a Bisericii... ". Astfel, in ectenii ne rugam "pentru mantuirea sufletelor noastre", "ca sa fim izbaviti de tot necazul, mania, primejdia si nevoia" si sa ne incredintam "pe noi insine si unii pe altii" lui Dumnezeu. La Sfanta Proscomidie, de pilda, se scot miride si pentru cei vii si pentru cei adormiti, ca toti cei pomeniti sa se indulceasca de roadele jertfei, asa cum se roaga preotul in taina atunci cand toarna miridele in Sfantul Potir, zicand: "Spala Doamne pacatele robilor Tai cu Cinstit Sangele Tau pentru rugaciunile sfintilor Tai...". Care sfinti? a celor ce s-au pomenit si in cinstea carora s-au scos particele caci la aducerea si oferirea Jertfei Mielului lui Dumnezeu participa intreaga Biserica reprezentata pe Sfantul Disc, atat cea triumfatoare din cer cat si cea luptatoare a celor de pe pamant, in partea propriu-zisa a Sfintei Liturghii, toate indemnurile la rugaciune si la cantare, rostite fie de preot, fie de diacon, sunt adresate intregii obsti de credinciosi aflata in Biserica. Astfel, la inceputul ecteniei pentru cei chemati (adica pentru catehumeni), preotul invita pe toti credinciosii sa se roage impreuna cu el: "Cei credinciosi pentru cei chemati sa ne rugam...". Comentand acest indemn, un talcuitor al Sfintei Liturghii spune: "Voi, cei ce sunteti luminati (adica nou-botezati) si care nu tineti minte raul, voi care suportati nedreptatea si iertati pe cei ce va fac rau si le faceti bine, rugati-va pentru cei chemati, adica pentni cei nebotezati... ".

 

Functia comunitara sau eclesiologica a Sfintei Liturghii este si mai clar evidentiata in partea a doua a ei, adica in Liturghia credinciosilor sau euharistica. In cursul ei, rolul liturghisitorilor pe de o parte si al credinciosilor pe de alta, se completeaza si se conditioneaza reciproc, asa cum afirma Sf Ioan Gura de Aur, explicand formula de binecuvantare: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos..." - "Precum se roaga preotul pentru popor asa si poporul se roaga pentru preot in timpul infricosatoarelor Taine; caci aceasta si nimic altceva nu inseamna cuvintele: "Si cu duhul tau... ".

 

Cea mai concreta forma de exprimare a solidaritatii si comuniunii o intalnim in rugaciunea de mijlocire pentru cei vii si cei morti, numita a Dipticelor, si in special in cea din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, care exceleaza prin bogatia si varietatea continutului ei. Astfel, in aceasta rugaciune cerem lui Dumnezeu ca "pe noi pe toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Duh Sfant... si sa aflam mila si har impreuna cu toti sfintii, care din veac au bineplacul Tie: cu stramosii, parintii, patriarhii, proorocii, apostolii, propovaduitorii, evanghelista, mucenicii, marturisitorii, dascalii si cu tot sufletul drept care s-a savarsit intru credinta". De asemenea, il rugam pe Dumnezeu sa implineasca dorintele tuturor, caci numai El stie "pe fiecare, si cererea lui si casa lui si trebuinta lui". Este cea mai cuprinzatoare rugaciune din cuprinsul acestei Liturghii, caci include toate nevoile vietii spirituale si materiale si se refera la toate varstele si categoriile de oameni care simt nevoia ajutorului dumnezeiesc. Iata cateva secvente din continutul ei: "Pomeneste Doamne, poporul ce sta inainte..., casniciile lor in pace si in unire le pazeste; pe prunci ii creste, tineretile le calauzeste, batranetele le intareste, pe cei slabi la suflet ii imbarbateaza, pe cei risipiti ii aduna, pe cei rataciti ii intoarce si ii impreuna cu Sfanta Ta soborniceasca si apostoleasca Biserica...". Rugaciunea continua cu cereri pentru tamaduirea si izbavirea celor napastuiti si bantuiti de soarta: bolnavi, demonizati, prigoniti, sarmani sau cuprinsi de nevoie si de mare stramtorare, precum si pentru cei ce din anumite imprejurari nu au izbutit sa ia parte la slujba sau nu au putut fi pomeniti "din nestiinta sau uitare, sau pentru multimea numelor...". Prin pomenirea tuturor acestor categorii de credinciosi impreuna cu indeletnicirile si necazurile lor, Sfanta Liturghie ne zugraveste imaginea reala a trapului mistic al Domnului nostru Iisus Hristos (Biserica). Spiritul comunitar insufleteste rugaciunea Bisericii si ii apropie pe toti membrii ei laolalta, indemnandu-i pe fiecare din ei sa participe la durerea celuilalt si sa se roage unul pentru altul, cu convingerea ca in Biserica suntem unii altora madulare "si daca un madular sufera, toate madularele sufera impreuna; si daca un madular este cinstii, toate madularele se bucura impreuna" (I Cor. XII, 26). "Toti cei ce participa la sfanta slujba trebuie sa aiba pentru preot un sentiment.de totala filiatie si sa se roage cu el si pentru el".

 

Asadar, rugaciunea Bisericii intareste comuniunea dragostei dintre credinciosi, facandu-i pe toti cei ce se roaga sa se simta frati si egali intre ei si fii ai aceluiasi Tata ceresc. in felul acesta, "Biserica, icoana a lui Dumnezeu, infaptuieste aceeasi unire cu Dumnezeu intre cei credinciosi, chiar daca cei unificati in ea prin credinta sunt deosebiti dupa insusirile lor si sunt din diferite locuri si feluri".

 

Deci, in procesul dobandirii mantuirii, nu mergem singuri, izolati, ci impreuna cu semenii nostri prin Biserica, sprijinindu-ne unii pe altii, incercand aceleasi sentimente si integrandu-ne cu toata fiinta in suvoiul de viata duhovniceasca pe care il genereaza rugaciunea in comun. Mai mult, aceste sentimente de fratietate si de iubire se. amplifica prin frecventarea aceluiasi locas de cult si prin participarea la aceleasi slujbe si la aceleasi forme de cult. Aceasta uniformitate creeaza si sustine nu numai unitatea religioasa a unei parohii, ci si identitatea de simtire si de mentalitate a enoriasilor, care se simt legati intre ei, nu numai in locasul de cult, ci si in afara, in viata de toate zilele.

 

Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3559

Voteaza:

Caracterul hristologic si comunitar al cultului divin ortodox 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE