Elemente din cultul mozaic in cultul crestin

Elemente din cultul mozaic in cultul crestin Mareste imaginea.


Elemente din cultul mozaic in cultul crestin

Daca in general orice religie are un cult corespunzator fondului ei doctrinar, cultul religiei mozaice - al carui fond doctrinar este cuprins in Vechiul Testament - prezinta elemente caracteristice care au trecut si in cultul crestin. Astfel din Vechiul Testament, Dumnezeu a dat porunca pentru instituirea si organizarea unui locas, a unor forme si a unui personal de cult. Prin legi divine pozitive a luat nastere, astfel, un cult, cu un caracter specific divin, dupa originea, fiintarea si dezvoltarea lui. Totalitatea acestor forme instituite dupa porunca divina alcatuiesc cultul obiectiv, care este revelat, in timp ce cultul subiectiv este nerevelat, fiind nascut din sentimentul de adorare a lui Dumnezeu, dar nestatornicit de El.

Cand Mantuitorul Iisus Hristos a venit sa aduca pe pamant noua invatatura, a pus in acelasi timp si bazele unui nou cult obiectiv, cultul crestin. El insusi a instituit Sfanta Euharistie, despre care a spus : "Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea" (Luca XXII, 19; I Cor. XI, 24-25), impreuna cu celelalte sfinte taine, ca mijloace de impartasire a harului divin si de sfintire a credinciosilor. Sfintii Apostoli si Biserica dupa porunca si exemplul Mantuitorului, au statornicit, apoi, oranduiri pozitive pentru cultul crestin, care s-a dezvoltat in forme, dar a respectat dreapta invatatura si curata traditie veche, in cadrul acestor forme de preamarire a lui Dumnezeu, cultul obiectiv s-a intalnit cu cel subiectiv. De aceea, in Biserica lui Hristos, credinciosul se intalnesite cu Dumnezeu, cultul obiectiv fiind o permanenta mijlocire a mantuirii credinciosului, o continua sfintire a lui in ajungerea la Dumnezeu. Totalitatea acestei forme externe instituite de Mantuitorul Hristos si de Biserica Lui, forme prin care se realizeaza procesul evolutiv al mantuirii subiective, alcatuieste continutul cultului crestin.

Totdeauna a existat ideea unei legaturi stranse intre Dumnezeu si om prin cult, ideie pe care o gasim superioara in religia iudaica fata de celelalte religii antice, si desavarsita mai tarziu in religia crestina.

Consideratii generale asupra cultului mozaic

Legatura dintre cultul si religia mozaica este oglindita in Vechiul Testament, in care se intalnesc, pe langa ideile religioase, si formele de cult in evolutia lor de la creatia primilor oameni si pana la venirea Mantuitorului Hristos. Religia mozaica asa cum reiese din scrierile Vechiului Testament este monoteista. Credinta intr-un Dumnezeu, atotdrept, atotputernic, inefabil, si apoi raportul omului fata de Dumnezeu, s-a reflectat in mod deosebit in formele de cult ale poporului evreu.

Cultul poporului evreu s-a dezvoltat in doua perioade principale: prima perioada a fost inainte de Moise, iar a doua perioada dupa Moise, perioada care a precizat cultul cu toate amanuntele lui.

In prima perioada urmasii protoparintilor neamului omenesc aduc lui Dumnezeu sacrificii din produsele ocupatiilor lor. Astfel, Cain si Abel aduc jertfe lui Dumnezeu din cele mai bune roade ale lor (Gen. IV, 3-5) apoi, Enoh nepotul lui Adam (Gen. V) a inceput sa invoce numele lui Dumnezeu, la care s-au adaugat rugaciuni si sacrificii. Cele doua manifestari ale adorarii lui Dumnezeu adica invocarea numelui divin sau rugaciuni de lauda, multumire, cerere si jertfe, ca semne si simboluri ale recunoasterii atotputerniciei lui Dumnezeu, n-au fost inventii ale primilor oameni. Ele sunt de origine dumnezeiasca, pentru ca se intemeiaza pe raportul stabilit la creatie, intre Dumnezeu si om si sint rezultatul cresterii si .conducerii dumnezeiesti, de care au avut parte primii oameni. In aceasta perioada Avraam este chemat de Dumnezeu sa fie purtatorul Revelatiei divine in scopul mantuirii neamului omenesc. El si urmasii lui aveau sa pastreze cunostinta despre adevaratul Dumnezeu pana la venirea Mantuitorului promis.

Cultul simplu al patriarhilor nu era suficient pentru fiii lui Israel, care s-au inmultit dupa eliberarea din robia egipteana. De aceea, dupa incheierea Legamantului pe Muntele Sinai, Moise, din porunca lui Iahve organizeaza institutii si forme de cult. Cultul introdus de Moise avea sa completeze si sa perfectioneze cultul patriarhilor, pentru ca sa corespunda exigentelor israelitilar, ca popor ales de Dumnezeu pentru mantuirea neamului omenesc. Cu Moise incepe a doua perioada a cultului mozaic, perioada in sare sunt definite toate momentele esentiale pentru un cult deplin, adica: locasul de cult, persoanele cultului, actele sfinte si timpurile sfinte. Aceste momente esentiale stau intreolalta in corelatie, formand un tot organic. Acest cult trebuia sa aiba caracterul adorarii adevarate a lui Dumnezeu, deoarece Moise l-a stabilit (conform Revelatiei divine, Iahve fiind adevaratul Dumnezeu al lui Israel). Menirea acestui cult a fost ca prin el poporul intinat de pacate sa creasca in frica si dragostea de Dumnezeu si sa se pregateasca pentru impacarea cu El, care urma sa se implineasca prin Hristos, in Noul Legamant.

Importanta cultului consta in special din sacrificiile sangeroase si nesingeroase care se aduceau la templu. Fiecarui sacrificiu ii era intiparit un caracter triplu: cel latreutic, pentru ca sacrificiul se aducea pentru adorarea si preamarirea lui Dumnezeu ; cel euharistic pentru ca se aducea drept multumire pentru binefacerile primite de la Creator; cel de cerere, pentru obtinerea de binefaceri si daruri de la Dumnezeu. Dupa caderea omului in pacat s-a adaugat si caracterul expiator: caci din cauza pacatului, omul vinovat fata de Dumnezeu, staruia de a se impaca cu El, ca sa ajunga la starea din care cazuse. De aceea, toate sacrificiile in urma pacatului au caracterul unei infranari si renuntari pline de cainta.

La Templu se aducea un cult zilnic ce consta din jertfa unui miel de un an ca olocaust si jertfe de faina, vin, untdelemn si tamaie. In sambetele si in zilele de sarbatoare jertfele zilnice erau sporite. Permanent ele erau insotite de cantari de psalmi, de rugaciuni, de citirea unor parti din Sfanta Scriptura si de explicarea lor. Mai tarziu, din imposibilitatea de a participa toti evreii la cultul de la templu, s-a nascut cultul sinagogii, care pe la inceputul veacului VIII (i.d.Hr.) s-a practicat numai in diasporaua iudaica, ca apoi sa se extinda si in toata Palestina. In sinagogi nu se aduceau jertfe sangeroase ca la templu. Adunarile de cult aveau loc in dimineata si in dupa amiaza sambetelor si sarbatorilor. Adunarea de dimineata era cea mai insemnata si consta din urmatoarele momente: o binecuvantare, lectura din Lege, lectura din profeti, psalmi, optsprezece biinecuvantari, rugaciunea generala pentru toti rostita de unul singur, la care cu totii raspundeau amin, binecuvantarea unui preot si rugaciunea pentru popor. Cultul sinagogii a dat posibilitatea iudaismului sa faca din ideile si practicile lui religioase, un element capabil sa convinga marile mase de credinciosi, nu numai cativa carturari. Sabatul la evrei a avut intotdeauna caracterul unei zile de sfintire nu numai de repaus.

Slujitorii cultului au fost arhiereul, preotii si levitii; preotia la evrei fiind ereditara. Toate treptele ei se primeau de candidati printr-o sfintire speciala. Dupa incheierea legamantului preotii au fost alesi din semintia lui Levi, asa dupa cum a poruncit Dumnezeu (Num. III, 1-14; VIII, 18-24; XVIII, 6^8 etc.)10. Dar la savarsirea actiunilor de cult nu toti membrii semintiei lui Levi participau in mod egal. In aceasta privinta exista o organizatie exacta, o deosebire si separare cu totul stricta. Functia preotilor leviti era intreita. Ei savarseau serviciul cultic,la templu si sinagoga ; aveau rolul de mijlocitori ai poporului la Dumnezeu; invatau si talmaceau Sfanta Scriptura. Pentru a se face distinctie fiecare treapta a slujitorilor avea vesminte speciale, pe care cei din treapta respectiva le imbracau in timpul serviciului divin.

Principalele elemente ale cultului mozaic in cultul crestin

Mantuitorul Hristos n-a venit sa strice sau sa inlature Legea, ci s-o plineasca .(Matei V, 17), inlaturand din ea anumite prescriptii care o data cu venirea Sa isi pierdusera valabilitatea. Apostolii si primii crestini au continuat sa respecte cultul Legii mozaice si dupa Inaltarea Domnului la cer (Fapte II, 46 ; III, 1-2; V, 20-42), luand parte la serviciul de la templu unde se aducea un cult ebraic fara a fi banuit cel putin, ca aceasta participare, care in curand va ramane de domeniul trecutului va afecta catusi de putin calitatea lor de crestini si inchinatori ai lui Iisus Hristos. In afara de cultul de la templu ei luau parte si la cultul crestin savarsit in case particulare, cult, in care se oficia "frangerea painii" sau Sfanta Euharistie, insotita de lecturi din Noul si. Vechiul Testament, de rugaciuni si de cantari de psalmi isi imne religioase (Fapte II, 42 ; Efes. V, 19 ; Col. III, 16), si sa asculte cu evlavie predica, care consta din explicarea lecturilor biblice in majoritatea cazurilor. Adunarile cultice se incheiau adesea cu agapele fratesti, foarte des practicate in crestinismul primar. In aceasta situatie cultul crestin al primelor veacuri a fost mai mult un cult iudeo-crestin. De aici si explicatia existentei elementelor mozaice in cultul crestin.

1. Anul liturgic si impartiale lui. - Anul liturgic la iudei avea aceeasi durata ca si anul astronomic, adica 12 luni a 29-30 de zile fiecare, iar la al patrulea an se intercala luna a XIII-a numita "veadar". Ei si-au legat intregul sistem de calculare a timpului de schimbarea fazelor lunii si nu a soarelui. Inceputul unei luni era determinat de aparitia lunii noi. Anul era compus din 53 de saptamani, iar saptamana din 7 zile. Zilele saptamanii nu aveau denumiri, speciale ci se desemnau prin numarul lor de ordine. Ziua liturgica incepea o data cu aparitia lunii pe cer, deci seara (Gen. 1, 5; Exod. XII, 18; Lev. XXIII, 32) si era impartita in perioade ca: dimineata si seara. Alte momente ale zilei erau : ora a VI-a, care corespundea cu amiaza zilei si ora a IX-a care corespundea cu ora 3 dupa amiaza. De asemenea noaptea - era impartita in patru veghi sau straji (I Reg. XI, 19 ; Jud. VII, 19 ; Exod. XIV, 24). Inceputul strajii a: III -a corespundea cu miezul noptii.

In cuprinsul anului liturgic, evreii aveau o serie de sarbatori sau zile festive (Moadim-Lev. XXIII, 2-4; XXXVII, 44; II Cor. II, 2) si solemnitati (Haggim-Exod XXIII, 14; XXXilV, 18; L-ev. XXIII, 34; XXXIX, 41 ; D-eut. XVI, 10-16; II Cor. V, 3; VIII, 13 etc.) instituite din porunca lui Dumnezeu in amintirea continua a binefacerilor pe care a binevoit a le impartasi poporului evreu, incat cu ajutorul ceremoniilor si maretia cultului extern, poporul sa inteleaga mai bine religia revelata. De aceste sarbatori poporul avea la dispozitie un timp de repaus, in vederea participarii la cultul divin, in cadrul caruia se explica Legea mozaica.

Biserica crestina a adoptat anul bisericesc, care incepe ca si la iudei toamna, cu impartirile sale in luni, saptamani, zile si ceasuri liturgice. Totodata ea a pastrat si obiceiul iudaic de -a sfinti zilele saptamanii cu rugaciuni si rituri, care sa invoce insemnatatea sau cuprinsul zilei respective. La inceput crestinii enumerau zilele saptamanii ca si iudeii : ziua intai a saptamanii, a doua, a treia etc. Cu toate acestea Biserica Crestina a adus schimbari fundamentale in saptamana liturgica. Astfel, in locul sabatului a fast instituita ziua de Duminica ca zi de sarbatoare saptamanala inchinata invierii Domnului. Inlocuirea sabatului cu Duminica s-a facut treptat, cautandu-se mai intai o legatura de trecere de la sambata la duminica, prin savarsirea Sfintei Liturghii, care avea loc in noaptea ce le despartea. Cu toate acestea insa, cultul crestin a pastrat sambetei o continuitate ca zi liturgica deosebit de importanta. Astfel, in cultul crestin, numai sambata si duminica sunt zile liturgice in timpul postului. In zilele de sambata nu se face ajunare, iar slujbele religioase, in special vecernia, sunt deosebite de celelalte slujbe din restul saptamanii. In afara de acestea, zilele de luni si joi cand iudeii posteau, au fost inlocuite ca zile de post la crestini, cu zilele de miercuri si vineri, in amintirea patimilor si mortii Mantuitorului Iisus Hristos. Aceasta inlocuire este precizata de Didahia Apostolica astfel: "Zilele voastre de post sa nu fie aceleasi cu ale fatarnicilor, caci ei posteau lunea si joia, iar voi sa postiti miercurea si vinerea". Trecerea treptata de la elementul iudaic la cel crestin a fost absolut necesara, deoarece crestinismul aparuse in plin mediu iudaic -si primii crestini fusesera recrutati dintre evrei, astfel ca nu se putea face o trecere brusca, ei tinand inca la obiceiurile si traditia lor. De aceea, elementele luate din Vechiul Testament au fost randuite dupa principiile crestine. La elementele de traditie ebraica s-au adaugat apoi treptat, altele noi, cu caracter specific crestin.

2. Laudele bisericesti. - Potrivit Sfintei Scripturi (Gen. I, 5) ziua liturgica incepe seara, ca si in cultul Vechiului Testament. Ea este impartita in sapte parti (cele 7 laude bisericesti) avand fiecare din ele o randuiala de cult aparte. In mare parte laudele bisericesti isi au originea in Vechiul Testament si in traditia cultului iudaic adusa in Biserica de primii crestini in perioada apostolica (Fapte II, 5 ; III, 1 ; X, 9). Ceasurile (III, VI, IX) au capatat o semnificatie simbolica, pur crestina evocand momente din viata Mantuitorului. Adoptarea anumitor tipuri generale din cultul mozaic al sinagogii in cultul Bisericii Crestine a fost justificata de convingerea ca Biserica crestina reprezinta desavarsirea a tot ceea ce in Vechiul Testament a fost numai simbol si inchipuire, ca ea mostenea misiunea pe care sinagoga iudaica n-a putut sa o implineasca.

Prima lauda din cele 7 ale cultului crestin este vecernia, reprezentand epoca Vechiului Testament in care s-a aflat omenirea inainte de venirea Domnului Hristos. In cuprinsul randuielii vecerniei sunt diferite elemente luate din Vechiul Testament si adoptate simbolismului pe care il dau crestinii acestei laude. Astfel, psalmul de la inceputul randuielii vecerniei evoca purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de fapturile Sale, iar psalmul CXL : "Doamne strigat-am catre Tine..." sau psalmul CXLI : „Cu glasul meu catre Domnul am strigat..." si psalmul CXXIX : "Dintru adancuri am strigat catre Tine Doamne...", din care sunt luate stihirile vecerniei evoca starea de deznadejde a omului ajuns in pacat prin greseala protoparintilor. Aceleasi aspecte le evoca si diferitele paremii luate din cartile istorice si profetice ale Vechiului Testament, care se citesc in cadrul unor vecernii cu randuiala speciala.

Ziua liturgica la crestini este infrumusetata de Utrenie, o alta lauda in a carei randuiala tipiconala intalnim o serie de texte din psalmii Vechiului Testament. Dintre acesti psalmi unii se citeau la serviciul din templu sau sinagoga, si amintesc a practicarea rugaciunii particulare si publice de dimineata din cultul mozaic. Dintr acesti psalmi fac pante cei 6 psalmi - sau exapsalmul - , care constituie unul din elementele principale luate din cultul mozaic, avand un continut profetic deosebit.

Antifoanele celor 3 glasuri ale Octoihului din slujba Utreniei duminicilor, au fost compuse de Sfantul Ioan Damaschin pe baza psalmilor 119 si 133 (Catisma a XVIII-a), denumiti in cultul mozaic "Psalmii treptelor". Acestia, se citeau, potrivit relatarilor talmudistilor pe cele 15 trepte din curtea templului de catre leviti, cu ocazia Sarbatorii Corturilor. Dupa altii, ei se rosteau la cele trei mari sarbatori iudaice de peste an : Pastele, Cincizecimea si Sarbatoarea Corturilor. Irmoasele canoanelor de la utrenie sunt de asemenea omilii compuse pe baza asa-numitelor "Cantari sau imne ale Parintilor Vechiului Testament" (Exod XI, 1-21; Deut. XXXIII, 1-44; Isaia XXVI, 9-21 ; Daniil III, 24--90 ; Iona II, 3-18; Avacum III).

Stihurile care preced stihirile laudelor, sunt luate din psalmii marcati prin "aleluia" (Ps. 148 ; 149 si 150), care se citeau la serviciul de la templu precum si la ritualul de sambata dimineata de la sinagoga (Ps. 113; 117 si 135). In general, toate laudele bisericesti, contin in randuiala lor texte din psalmii Vechiului Testament, folositi si in cultul iudaic de la templu si de la sinagoga.

3. Jertfa Euharistica si jertfele Vechiului Testament. - Cele 7 laude sunt incoronate de Sfanta Liturghie, randuiala cea mai importanta a cultului dumnezeiesc si centrul intregii vieti religioase crestine, deoarece in cadrul ritualului ei se savarseste jertfa cea noua si nesangeroasa a cultului crestin, in contrast cu jertfele sangeroase ale cultului mozaic. De la inceput Sfanta Liturghie a fost elementul principal prin care cultul crestin s-a deosebit de cel mozaic. Cu toate acestea, unele elemente din Vechiul Testament sint prezente in randuiala pregatirii jertfei Euharistice din cadrul cultului crestin. Dintre acestea amintim : formulele pe care.e rosteste preotul la imbracarea sfintitelor vesminte, luate nu numai din psalmi ci si din alte carti ale Vechiului Testament. Astfel gasim textul din Isaia (LIII, 7-8) prin care profetul anunta - ca de altfel intreg capitolul LIII - suferintele lui Mesia, text citat apoi de Si. Evanghelisti cind relateaza Patimile Mmtu'itorulul (Matei XXVII, 12; Marcu XV, .5; Luca XXIV, 11; Ioan XIX, 19), si rostit azi de preotul liturghisitor la scoaterea Sfintului Agnet : "Ca un miel spre junghiere s-a adus...". Tot in cadrul proscomidiei, cand liturghisitorul scoate mirida pentru Sfanta Fecioara Maria, punand-o de-a dreapta Sfantului Agnet, rosteste cuvintele Psalmului 44 : "De fata a stat imparateasa, de-a dreapta Ta, in haina aurita imbracata si prea infrumusetata" ( cuvinte pe care majoritatea Sfintilor Parinti ai Bisericii, le interpreteaza ca referindu-se la Biserica lui Hristos, pe care El o ridica la demnitatea de a sta de-a dreapta Sa.

Tot astfel textul din Isaia LI, 10, alcatuieste rugaciunea de la imbracarea stiharului, iar textul din Exod XV, 6, 7, alcatuieste rugaciunea pentru punerea manecutei de la mana dreapta. La terminarea proscomidiei, liturghisitorul tamaiaza cele trei aCoperaminte rostind pentru fiecare din ele texte din Vechiul Testament. Pentru acoperamantul Sfantului Agnet, preotul rosteste psalmul 92 : "Domnul a imparatit intru podoaba s-a imbracat..." psalm pe care Sfintii Parinti il socotesc mesianic. Dupa ei, acest psalm ni-l prezinta pe Iisus Hristos cel inviat si impodobit cu slava si puterea divina care erau proprii -Fiului prin insasi calitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Luand asupra Sa pacatele omenirii, El cel fara de pacat:S-a incununat cu slava si putere, si ca Mantuitor a nascut aceasta lume noua prin Botez inzestrand-o cu demnitate fi putere.

Tamaind acoperamantul al doilea, pe oare il aseaza pe Sfantul Potir, preotul liturghisitor rosteste un text inspirat din profetul Avacum: "Acoperit-au cerurile bunatatea Ta Hristoase, isi de lauda Ta este plin pamantul" iar la acoperamintul al treilea un alt text inspirat din psalmul 16. Aceste trei texte luate din proorociile referitoare la Iisus Hristos, demonstreaza dumnezeirea Fiului si calitatea Lui ide Mantuitor. Asezarea lor in aceste locuri, Nicolae Cabasila o motiveaza astfel: "Pentru ca nu cumva din pricina intruparii si infatisarii omenesti, oamenii sa-isi inchipuie lucruri mici si nevrednice de dumnezeirea Fiului".

Randuiala Proscomidiei se incheie cu rostirea psalmului 50, psalm, care dealtfel se rosteste, de mai multe ori la savarsirea Sfintei Liturghii, atat in intregime cat si partial la pregatirea slujitorilor (v. 15), dupa vohodul mare (v. 20, 21) si in timpul cantarii "Pre Tine te laudam" (v. 12-13).

Rituaul proscomidiei reprezinta sub forme tipice, jertfa Mantuiltorului in Liturghie, recurgandu-se la preinchipuirile ei din epoca Vechiului Testament, care au anticipat-o sub forma de profetii, tipuri sau simboale. Desi proscomidia este o randuiala specific crestina totusi in simbolismul ei este subliniat raportul ce exista intre Vechiul si Noul Testament, prin faptul ca se scot miride si pentru personajele mai insemnate din Vechiul Testament (Sfantul Ioan Botezatorul si toti sfintii si slavitii prooroci) si pentru ca multe din riturile si rugaciunile ei amintesc sau simbolizeaza persoane sfinte si momente dim istoria sfanta a Vechiului Testament.

Trecand de la Proscomidie la Liturghia Catehumenilor cu lecturile biblice vom observa ca aceasta este o forma increstinata a serviciului cultic vechi al sinagogii. Cele mai numeroase elemente din cultul mozaic se gasesc in partea de la inceputul Sfintei Liturghii si pana la citirea Sfintei Evanghelii. Aceste elemente tipice, preimchipuitoare sau profetice din Vechiul Testament incep sa dispara cu timpul, pentru a face loc celor simbolice si mistice ale Noului Testament.

Printre elementele din Vechiul Testament amintim : antifoanele, care cuprind cateva versete din psalmii profetici 91, 92 si 94. Pana in veacul al VIII-lea acesti psalmi se citeau in intregime la Sf. Liturghie. Subliniem in aceasta parte "Sfinte Dumnezeule", sau trisaghionul, care este opera Bisericii Crestine, .rezultind din. unele combinatii facute intre cuvintele imnului serafimic (Isaia VI, B) si cuvintele lu" David : "insetat-a sufletul meu dupa Dumnezeu cel tare, Dumnezeu cel viu..." (ps-XLII, 3), la care s-au adaugat cuvintele "Miluieste-ne pe noi" provenite tot din psalmii lui David. Scopul care se urmareste prin aceasta doxologie este reliefarea legaturii dintre Vechiul si Noul Testament, precum si faptul ca "ingerii si oamenii s-au unit intr-o singura Biserica si o singura ceata prin venirea lui Iisus Hristos", zice-Nicolae Cabasila. O mostenire sigura din cultul sinagogii este practica lecturilor biblice, din care au mai ramas astazi doar prochimenele care preced si incheie pericopa "Apostolului".

In Liturghia credinciosilor predomina elementul dogmatic, pur crestin. Cu toate acestea, multe dintre cantarile isi rugaciunile de .aici au la baza numeroase texte luate-din Vechiul Testament. Asa de exemplu cuvintele : "Iubi-te-voi Doamne, virtutea mea..." constituie versetul I al psalmului 17, despre care Sfintii Parinti ai Bisericii, sunt de parere ca se refera la Iisus Hristos si Biserica Sa, Hristos fiind virtutea, intarirea, scaparea si izbavitorul cel adevarat al tuturor credinciosilor.

Tot astfel si imnul "Sfant, Sfant, Domnul Savaot..." este rezultatul eforturilor crestine de a combina imnul serafimilor din viziunea lui Isaia (VI, 3) si cantarea evreilor cu care intampinau pe principii si barbatii trimisi de Dumnezeu: "Osana, Fiul lui David, bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului, Osana intru cei de sus" (Matei XXI, 9; Marcu XI, 9; Ioan XII, 3; Ps. GXVIII, 25-26 etc.)-Dupa unii liturgisti, aceste cuvinte se aflau si in randuiala serviciului de sambata de la sinagoga.

Dupa ce s-a impartasit cu Sfantul Singe, preotul (si diaconul) rosteste in taina : "Iata s-a atins de buzele mele si va sterge faradelegile mele si de pacatele melema va curati", text adaptat de pe cuvintele ingerului din viziunea lui Isaia, cand unul dintre serafimii ce stateau inaintea Domnului, a luat cu un cleste un carbune de pe altar si venind spre prooroc, i-a atins buzele, zicand : "Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale si faradelegile tale le va curati" (Isaia VI, 7). "Gestul ingerului simbolizeaza curatirea profetului de pacate, iar rostirea acestor cuvinte dupa impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului marturiseste credinta preotului in puterea mantuitoare a Sfintei Euharistii, ea avand menirea sa aduca curatire sufletului celui ce cu credinta primeste hrana datatoare de viata".

Ca raspuns la invitarea facuta de preot (sau diacon) credinciosilor ce vor sa se impartaseasca, prin cuvintele ; "Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati", poporul raspunde cu cuvintele psalmistului: "Bine este cuvantat cel ce vine intru numele Domnului..." (Ps. CXVII, 26-27), "Binecuvantand si slavind, ca pe Dumnezeu, pe Iisus, pe care il vad cu mintea in Sfintele Daruri".

Remarcam faptul ca toate rugaciunile din anaforaua liturgica, au un fond comun folosite de evrei sau iudeo-crestini la cultul sinagogii, care insa n-au alterat continutul crestin, ci din contra, au subliniat mai mult continuitatea care a existat si exista intre cultul mozaic nedesavarsit sicultul crestin desavarsit. Si in cuprinsul rugaciunii amvonului intalnim texte din Vechiul Testament (Ps. VIII; XVI; XXV; XXVI; XXVII; CXVII; CXII, etc), care infrumuseteaza ritualul crestin. Sfanta Liturghie se incheie cu cuvintele Psalmului 102 "Fie numele Domnului...", prin care credinciosii slavesc pe Dumnezeu. Parintii Bisericii prezinta aceasta binecuvantare ca o datorie a oamenilor fata de Creatorul tor, caci ceea ce ne indeamna profetul prin cuvintele "Fie numele Domnului binecuvantat..." ne invata si Apostolul neamurilor, zicand: "Preamariti pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru", (I Cor. VI, 20)42.

In Liturghia darurilor mai inainte sfintite, numarul textelor vetero-testamentare este mai mare decat in celelalte liturghii crestine. Catisma a XVIII-a spre exemplu cuprinde un numar de 15 psalmi impartiti in trei stari (I Ps. CXIX, 124 ; II Ps. CXXV, 129; III Ps. CXXX, CXXXIV), preotul rostind dupa sfarsitul fiecarei stari ectenie mica. Tot din aceasta categorie fac parte paremiile, doua la numar, iar in cazul cand este hram sau sfant cu polieleu, se adauga si paremiile zilei respective tot cu cuprinsul vetero-testamentar.

Prezenta multipla a elementelor mozaice este justificata la aceasta liturghie, prin faptul ca prima parte a ei este constituita din partea de la inceput a vecerniei, in general, Sf. Liturghie, in cadrul careia se savarseste jertfa cea fara de sange a crestinilor, este randuiala de cult caracteristica Bisericii Crestine. In ea dogmele crestine au gasit formule admirabile de exprimare, alaturi de emotiile religioase ale sufletului crestin, din diferite rugaciuni. La Sfanta Liturghie se savarseste jertfa crestina cea nesangeroasa, pe care Domnul Hristos a adus-o in chip sangeros pe Golgota o singura data pentru intreg neamul omenesc. Ceea ce nu a putut implini multimea jertfelor din cultul mozaic, a implinit Mantuitorul prin suprema Sa jertfa de pe cruce. Jertfele mozaice aveau mai mult o eficacitate simbolica, erau repetabile, se aduceau numai pentru poporul evreu, si nu impartaseau harul sfintitor. Jertfa cultului crestin insa, a fost adusa o singura data pentru totdeauna pentru intreaga omenire cazuta in pacat. Ea ofera tuturor harul sfintitor, ridicandu-ne la rangul de fii adoptivi ai lui Dumnezeu si impartasindu-ne pe toti cu insusi Trupul si Sangele Domnului Hristos. Prezenta numeroaselor elemente mozaice in Sfanta Liturghie a facut pe unii liturgisti - exagerand lucrurile - sa afirme ca randuiala pregatirii jertfei euharistice la crestini si in special randuiala din cadrul Liturghiei catehumenilor, si-ar avea originea fie in randuiala de cult de sambata dimineata de la sinagoga (G. Bickell4B, si F. Probst), fie in randuiala cinei iudaice-de vineri seara (I. Drevs 47 si G. Rauschen). G- Bickell afirma ca planul Liturghiei descrisa de Constitutiile Apostolice este randuit dupa ritualul cinei pascale, pe care Mantuitorul Iisus Hristos l-ar fi implinit intocmai in seara Cinei celei de Taina, mai inainte de a institui Sfanta Euharistie. Deci Sfanta Euharistie ar fi instituita catre sfarsitul acestei cine pascale. Dupa Rauschen si Drews, randuiala Sfintei Liturghii a fost inspirata din randuiala meselor iudaice de vineri seara, de peste saptamana, "caci, dupa parerea lor, era mai potrivit ca randuiala Sfintei Euharistii sa se inspire din acea randuiala iudaica, decat din randuiala cinei pascale, care avea loc numai o data pe an. Bickell, in prezentarea paralelei dintre randuiala primara a Sfintei Liturghii, respectiv a Sfintei Euharistii si ritualul iudaic de sambata, sau cel al cinei pascale de joi seara, s-a folosit de documente iudaice mult posterioare vietii Mantuitorului si Apostolilor, de care nu e sigur daca mai pastrau fidel ritul iudaic din vremea Mantuitorului. "Chiar daca analogiile izolate ce s-au semnalat si-ar gasi un temei solid in ideea unei imitari, totusi un asemenea fapt n-ar stabili o dependenta a Liturghiei vechi, de ritualul iudaic". In fond Sfanta Euharistie este mai veche decat ceremoniile sinagogii, deoarece a fost simbolizata inaintea acestora de jertfa lui Melchisedec si de Mana cereasca pe care, a dat-o Dumnezeu iudeilor in pustiu. Sfinta Euharistie se ridica prin importanta ei deasupra acestora fiindca este insasi Trupul si Sangele lui Hristos. "Precum Dumnezeu a dat poporului Sau in pustiu mana adusa de ingeri pentru a se hrani, asa si prin Sfanta Euharistie, Hristos da crestinilor mana vesnica a Trupului si Sangelui Sau. Acea mana venea din cer, aceasta (Sfanta Euharistie) este supra-cereasca, aceea era a cerului, aceasta e a Stapanului cerurilor, aceea era supusa stricaciunii daca era pastrata, painea cea cereasca este straina de orice stricaciune ca tot cel ce va gusta cu vrednicie, nu va putea sa simta stricaciunea. Evreilor le-a tasnit apa din piatra, iar Domnului Hristos i-a curs stinge pentru crestini".

In ce priveste materia de jertfa, intre cina pascala si Euharistia crestina exista o deosebire fundamentala. La Cina Euharistica nu s-au folosit niciodata ierburi amare, azima sau miel pascal ca la cina iudaica. Se poate face doar o analogie formala intre painea, ca materie de jertfa a Sfintei Euharistii, si „painile punerii inainte" .

Taina Sfintei Euharistii nu este o cina cu caracter particular ca cea iudaica; din ea se pot impartasi toti crestinii. Intre ritualul mesei pascale iudaice si ritualul cinei crestine, este o oarecare analogie formala, in ce priveste succesiunea actelor si gesturilor din cuprinsul lor. Aceasta insa nu atinge cu nimic fondul celei de a doua. Elementele principiale din randuiala Jertfei Sfintei Euharistii sunt de origine pur crestina. Crestinii au turnat in forma veche un continut nou cultic, reusind sa dea un inteles corespunzator fondului si formei cultului nou. Intrebuintarea elementelor vechi a fost necesara, deoarece "cultul mozaic avusese un rol profetic sau preinchipuitor, asa incat folosirea unor elemente din cadrul lui in cultul crestin, isi putea gasi locul ca o necesitate pentru explicarea si intelegerea deplina a jertfei Noului Testament".

4. Sarbatorile, Sfintele Taine si Ierurgiile. - Sarbatorile cultului mozaic sunt in general comemorari ale evenimentelor istorico-religioase din viata poporului evreu. Prin sarbatorile crestine se repeta anual evenimentele mai insemnate din istoria mantuirii neamului omenesc. Ele s-au format la inceput dupa modelul sarbatorilor iudaice si greco-romane, dar au capatat un caracter specific crestin. In cultul crestin, unele sarbatori au o legatura doar formala cu sarbatorile din cultul mozaic; altele sunt specific crestine. Dintre cele care au o legatura formala cu cele mozaice, amintim: sarbatoarea Taierii imprejur si a Intampinarii Domnului, care ne amintesc de unele prescrieri ale Legii mozaice (Luca II, 21-24) pe care le-a respectat si Mantuitorul Iisus Hristos.
Sfintele Pasti, dupa denumire par a fi identice cu Pastele iudeilor, insa continutul sarbatorii este cu totul diferit. Pentru iudei era cea mai mare sarbatoare. Ea amintea evenimentul salvarii primilor nascuti in Egipt, iesirea din robie si trecerea minunata prin Marea Rosie. Aceste evenimente erau comemorate printr-un ritual special, in centrul caruia era consumarea Mielului Pascal. Pentru crestini, Sfintele Pasti este tot cea mai mare sarbatoare. "Dar pe cand mielul pascal amintea evreilor doar de scaparea lor vremelnica de sub robia egipteana, Moartea si Invierea Domnului, adevaratul Miel Pascal al crestinilor, ne amintesc de Cel care ne-a scapat pentru vesnicie de la moarte, dandu-ne viata cea vesnica".

Pastile Vechiului Testament au fost tipul Pastilor crestine, dar cele crestine nu au fost dependente intru nimic de cele iudaice. Nu se poate vorbi de elemente vetero-testamentare In cultul crestin la aceasta sarbatoare decat din punct de vedere formal, continutul crestin al sarbatorii fiind total deosebit de cel al Pastelui iudaic.

O oarecare asemanare se intalneste si la sarbatoarea Cincizecimii, care si la iudei si la crestini se serba la cincizeci de zile dupa Pasti. Obiceiul din unele biserici crestine, ca la aceasta sarbatoare sa se impodobeasca bisericile si casele oamenilor cu crengi verzi, este o reminiscenta din cultul mozaic, potrivit caruia in ziua Cincizecimii, evreii impodobeau sinagogile si casele lor cu ramuri verzi si cu flori, spre a le aminti ca Legea s-a dat intr-un timp cand langa Muntele Sinai, toate erau verzi, si cand au fost nevoiti sa locuiasca in colibe facute din frunze si ramuri. "La origine, duminica se juxtapune sabatului, care a fost respectat un oarecare timp si de crestini, ca si alte obiceiuri ale sinagogii. Ea a fost prima sarbatoare crestina care a inlocuit sambata iudaica, sarbatorita in primele veacuri de crestinii proveniti dintre iudei. Fondul cultic al sarbatorii este diferit de cel al sabatului, in centrul lui stand savarsirea Jertfei Euharistice a Domnului Hristos.

Sfintele Taine sunt forme ale cultului crestin, instituite de insusi Mantuitorul, care n-au nici un model in cultul mozaic. Cultul sinagogal nu a avut taine prin care sa impartaseasca harul, dar sacrificiile, ceremoniile, ungerile si binecuvantarile care se practicau in cultul mozaic, au prefigurat intr-un anumit sens Sfintele Taine din Legea Noua. Credem ca insusi numarul tainelor crestine are o legatura cu perfectiunea care se atribuia: numarului 7 (sapte) in Vechiul Testament, dar mai ales cu cele sapte daruri ale Sfantului Duh, de care vorbeste profetul Isaia (XI, 2-3).

Dintre acele elemente si evenimente prefigurative, amintim: 1) Ceele sapte candele ale candelabrului din Sfanta, simbolul plenitudinii; 2) cele sapte coloane pe care intelepciunea le ciopleste pentru a-si consolida locuinta sa (Prov. IX, 1-6); 3) cele sapte batai facute in apa Iordanului, care l-au curatit pe Neeman Sirianul de lepra 4) Cele sapte stropiri care se faceau peste un lepros cu sange de turturele; 5) si cele sapte candelabre pe care Zaharia profetul le-a vazut in vis stralucind, fiind nelipsite de untdelemn si totdeauna aprinse (Zah. IV, 1-4). Dupa interpretarea data de Sf. Parinti psalmului 22, reiese ca in el sunt prefigurate toate cele sapte taine. Taina Sfantului Botez a fost prefigurata de apele de la creatie peste care se purta Duhul Sfant (Gen. I, 2); apele potopului (I Petru III, 20); apa pe care a scos-o Moise din stanca si tamaduirea lui Neeman Sirianul prin coborarea in apele minunate. Botezul nu era un lucru complet nou la evrei. Legea lui Moise le prescria in diferite imprejurari, afundari in apa (Lev. IV, 27-28; XI, 25; XIII, 6 si 34 etc.). "Din prefigurarile diferitelor acte ale Botezului in Vechiul Testament nu rezulta o dependenta a randuielii acestei taine de vreun ritual al cultului iudaic, ci dimpotriva, se arata vechimea acestei (taine, inca de la crearea lumii. Sfantul Ambrozie spune ca Botezul isi are prefigurarea in insusi inceputul lumii zicand : "Cand Dumnezeu a facut cerul si pamantul Duhul se purta deasupra apelor. Cel ce era purtat deasupra apelor nu a facut apele?".
In Taina Botezului lucreaza harul Sfantului Duh. Prin aceasta ea este superioara oricarui act de cult al sinagogii. "Acelasi Duh de la creatie - spune Sfantul Ambrozie - vine si sfinteste apele botezului prin care cel botezat se curata de orice pacat".

Taina Mitungeiii este mai putin prefigurata in cultul mozaic. Totusi, Sfantui Chiril al Ierusalimului spune ca Sfantui Mir cu care se unge noul botezat "este Duhul Sfant" despre care si Isaia, in profetia lui spunea in numele Domnului: "Duhul Domnului este peste mine..." (LI, l).

Taina Cununiei isi are oarecum originea in Vechiul Testament prin crearea primei perechi de oameni. Este taina in care intalnesc cele mai multe aluzii la textele si persoanele din Vechiul Testament, in cuprinsul ritualului ei. Desigur ca multimea persoanelor din Vechiul Testament amintite in randuiala tipiconala a acestei sfinte taine intareste si mai mult afirmatia ca instituirea ei s-a facut o data cu crearea de catre Dumnezeu a femeii, care avea sa fie impreuna vietuitoare cu barbatul (Gen. II, 23-25).

Daca Sfintele Taine au fost prefigurate printr-o serie de acte de cult si evenimente insemnate din Vechiul Testament, acest lucru arata legatura dintre cele doua testamente, ambele lasate de Dumnezeu, dar nicidecum o dependenta a tainelor crestine de riturile iudaice. Pentru crestini Sfintele Taine nu sunt simple semne exterioare sau simboluri ca in cultul mozaic, ci sunt mijloace eficace de impartasire a harului, ca sa sfinteasca pe toti cei ce se impartasesc din bogatia lor.

Pe langa Sfintele Taine, Biserica crestina a instituit si ierurgiile, slujbe prin mijlocirea carora se binecuvanteaza si se sfintesc momentele cele mai de seama din viata omului. In oficierile ierurgiilor intalnim multe din elementele de cult mozaic. Astfel, intalnim texte din psalmi in randuiala consacrata primei zile de nastere a pruncului (Ps. 50); "Ca iata intru faradelegi m-am zamislit" . Insusi Iisus Hristos a implinit prescriptiile Legii Vechi, care recomanda ca toti pruncii iudei de sex barbatesc sa fie taiati imprejur in ziua a VIII-a (Lev. XII, 3).
Ritualul imbisericirii pruncului la 40 de zile si curatirea lehuzei pastrate in cultul crestin, sunt tot de origine iudaica. Dupa datina din Legea Veche (Lev. XII, 7-8) femeia care nastea un baiat era socotita necurata 40 de zile, iar daca nastea o fata, 80 de zile. Dupa aceste zile ea venea la templu si aducea jertfa de curatire. Aceasta randuiala a implinit-o si Maica Domnului (Luca II, 22). Mai amintim aici citirea psalmului CXL in randuiala slujbei pentru aghasma mica si a psalmului L la slujba agheasmei mari.

5. Expresii, lecturi si persoane din cultul mozaic in cultul crestin. - In cultul crestin putem afla o serie intreaga de expresii liturgice imprumutate din cultul mozaic. Unele dintre aceste formule au fost folosite si de Mantuitorul in activitatea Sa pamanteasca. Altele dintre ele au fost introduse in cultul crestin, fiind transcrise exact din limba ebraica, pastrandu-li-se totodata si intelesul lor original. Enumeram aici doar cateva : "Doamne miluieste", Pace tutur-or", "Pace tie", "Aliluia" etc, precum si expresiile, Osana, Pascha, Sabat, satana si Savaot. Expresiile liturgice, Amin, Aliluia, Osana si Savaot, au o larga intrebuintare in cadrul slujbelor religioase crestine, iar expresiile Amin, Pascha, Sabat, satana etc., se folosesc in vorbirea crestina curenta si mai ales in cuprinsul rugaciunilor.

Practica citirii Sfintei Scripturi in adunarile de cult crestine a fost primita de Biserica de la Sfintii Apostoli si acestia au mostenit-o din cultul Legii Vechi. Din Exod (cap. XXIV) aflam ca Moise a citit din Cartea Legii in fata poporului. De asemenea si levitii citeau Legea cu voce tare si o explicau poporului. Pentru cult, iudeii au impartit Legea lui Moise in 153 sectiuni numite parase, astfel ca ea era citita in intregime de-a lungul a trei ani. Era si normal ca primii crestini fiind iudei sa nu renunte dintr-o data la practicile lor cultice mozaice, ceea ce a determinat ca multe lecturi din cultul mozaic sa ramana si in cultul crestin.

Cartea de capatai, atat pentru cultul crestin public cat si pentru viata particulara a crestinilor, a fost Psaltirea, ca cea "care cuprinde in sine tot ce-i mai folositor in toate" - dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare. Canonul 85 apostolic numara Psaltirea printre cartile sfinte respectate mult de crestini. Ea a contribuit cel mai mult la formarea randuielilor crestine de cult. Asa dupa cum am observat din cuprinsul lucrarii de fata, psalmii formeaza o parte principala din cele 7 laude bisericesti, fiind nelipsiti si din randuielile Sfintelor Taine, a Sfintei Liturghii, a ierurgiilor si a celorlalte rugaciuni ale Bisericii.

In unele calendare crestine, si mai ales in cel ortodox gasim foarte multe zile inchinate unor persoane din Vechiul Testament, pe care crestinii le respecta cu sfintenie. Astfel, intalnim in cursul anului bisericesc pomenirea lui Moise la 4 septembrie, iar la 17 decembrie a lui Daniel si a celor trei tineri. Ziua de 6 mai este inchinata, dreptului Iov, iar cea de la 20 iulie Sfantului Prooroc Ilie Tesviteanul. In general toti proorocii Vechiului Testament sunt pomeniti in calendarul, crestin. Unora dintre ei pe langa pomenirea de la sinaxar, le sunt inchinate si o serie de cantari din randuiala slujbelor crestine. Asa sunt o parte din stihurile de la vecernia zilelor de rand, stihirile de la stiboavna si troparele unor zile. La utrenie, in special, o parte-din pesnele canonului si din stihirile laudelor sunt consacrate zilelor respective.

In randuiala Sfintelor Taine, de asemenea se pomenesc persoane din Vechiul Testament. Astfel, la Sfantul Botez, in cuprinsul celei de a doua rugaciuni la tunderea parului noului botezat, e pomenit proorocul Samuel si proorocul David. In rugaciunea de sfintire a untdelemnului se aminteste de patriarhul Noe. In rugaciunile de la randuiala cununiei se pomenesc cele mai multe persoane din Vechiul Testament ca : Aldam, Avraam, Sara, Isaac, Rebeca, Iacob, Rahila si altii. La fel si in randuiala ierurgiilor se amintesc o serie de nume vetero-testamentare. Printre rugaciunile la diferite trebuinte in cuprinsul carora intalnim nume de persoane din Vechiul Testament este "rugaciunea pentru cei ce calatoresc pe cale" in care se pomeneste Iosif, Isaac si Tobie. In "rugaciunea pentru cei bolnavi" se aminteste de Ezechia si Manase.

Se poate spune in general ca persoanele din Vechiul Testament pe care le intalnim in cultul crestin sunt mai intai dreptii, care au anticipat crestinismul prin viata si raporturile lor fata de Dumnezeu, si apoi profetii, care au proorocit venirea lui Mesia si prin El, Legea cea Noua.

6. Influente ale cultului mozaic cu privite la locasurile de cult, persoanele liturgice si obiectele din cultul crestin. Indeplinirea principalelor forme de cult e legata de un anumitt loc destinat pentru acest scop. Atat cultul mozaic cat si cultul crestin se desfasoara in locasul de cult. Insusi Dumnezeu a poruncit sa i se faca locas de inchinare, pentru ca mediul in care se realizeaza comuniunea cu El sa fie demn de slava Sa. Astfel, Moise a construit Cortul Sfant, iar Solomon templul din Ierusalim in care s-a savarsit cultul. Pe acesta din urma insusi Mantultorul l-a cinstit numindu-l chiar "casa Tatalui Meu" (Luca II, 42) si tot El marturiseste prezenta lui Dumnezeu in templu (Matei XXIII, 24).

Primii crestini recrutati dintre iudei au continuat si ei sa cinsteasca templul si sinagoga, dar Sfanta Euharistie o savarseau in case particulare. Cu timpul crestinii si-au avut locasurile lor de cult. De aceea, intre partile componente ale templului iudaic si cele ale bisericii, exista unele asemanari. Cele trei parti ale edificiului bisericii, pronaos, naos si altar, corespund cu partea exterioara a templului, adica curtea cu partea de mijloc - Sfanta - si cu Sfanta Sfintelor. Ca si la templu, vechile biserici crestine aveau un portic in fata edificiului, format din coloane legate intre ele si acoperite. In special in vestibulul vechilor basilici crestine se afla un vas cu apa in care credinciosii isi spalau mainile inainte de a intra. Este o mostenire a spalarilor rituale din cultul mozaic. "Folosirea amvoanelor in Bisericile crestine se pare ca vine de la banca inaltata in sinagoga, pe care se asezau rabinii, la origine fiind consacrata numai pentru citirea cartilor sfinte".

Altarul este locul unde se savarseste jertfa cea fara de sange in cultul crestin, spre deosebire de altarul mozaic, unde se savarseau jertfele sangeroase, el fiind asezat in curtea templului. Intre altarul crestin si Sfanta Sfintelor exista totusi si o asemanare. Dupa cum pe Sfanta Masa, la Sfanta Liturghie se afla prezent Domnul Hristos cu Trupul si Sangele Sau, si pe tronul sfant din Sfanta Sfintelor dupa Sfanta Scriptura era prezent totdeauna Dumnezeu (Ex. XL, 30-38; Lev. IX, 23-24). Intre locasurile de cult mozaice si crestine exista o legatura mai mult simbolica si tipica, deoarece, atat cortul sfant cat si templul sfant sunt tipul Bisericii crestine. Unii cercetatori afirma ca templul iudaic ar sta la originea Bisericii crestine, si ca intre sinagoga iudaica si edificiul bisericilor crestine exista o stransa legatura in ce priveste forma de constructie. Totusi, originea formelor de constructie ale basilicilor si bisericilor crestine nu le aflam numai in templu sau sinagogi. In planul acestora s-au intalnit diverse influente, printre care putem sa mentionam si pe cele mozaice. Persoanele liturgice constituie conditia si mijlocul necesar prin care se indeplineste cultul divin. Functia persoanelor cultului mozaic are unele deosebiri fata de cea a persoanelor liturgice din cultul crestin. Astfel, in treptele ierarhice ale cultului mozaic slujitorii erau alesi numai din semintia lui Levi (Ex. XL, 13-15; Lev. VIII, 1-32; X, 1-20). Ei nu aveau o preotie harica si nici nu impartaseau darul Sfantului Duh prin actiunile lor. De asemenea, ei aduceau pentru popor in special jertfe sangeroase (Ex. XL, 15-17; Lev. VIII, 15-23; IX, 6-24; X, ;12-20 etc.) ceea ce nu se face in cultul crestin, in care jertfa sangeroasa a fost adusa o singura data pentru totdeauna de Mantuitorul Hristos (Matei XXVII, 25-26; Marcu XV, 20-47; Luca XXIII, 27-56; Ioan XIX, ,16-42).

Intre ierarhia mozaica si cea crestina sunt totusi si unele asemanari. Ambele ierarhii sunt de origina divina. Cele trei trepte ale ierarhiei crestine corespund arhiereului, preotilor si levitilor din Vechiul Testament. Ca si in cultul mozaic si in cultul crestin, primirea cuiva intr-o treapta ierarhica se face printr-o sfintire speciala, solemna - hirotonia -. Slujitorii cultului mozaic, erau socotiti ca si cei crestini mijlocitori intre oameni si Dumnezeu (Ex. XXIX, 1 ; 40-13 , Lev. VIII, 1-36 etc). Functia preotiei mozaice ca si a preotiei crestine era intreita: implinirea serviciului liturgic, conducerea poporului si explicarea Sfintei Scripturi. Arhiereul era unul singur pentru popor, dupa cum isi astazi episcopul este pentru o singura eparhie. Serviciul lovitilor era asemanator cu cel al diaconilor. Ca si diaconii, ei nu aveau voie sa se atinga in timpul serviciului religios de anumite obiecte si ei se introduceau in serviciul culltic printr-o sfintire deosebita (Ex. XIII, 1 ; Num. III, 13 ; Deut. X, 8 etc), si indeplineau lucrari inferioare la templu dupa dispozitia data de preoti, fiind mijlocitori intre preoti si popor {Num. IV, 23, 35-39; I Gr. ilX, .13-19; Deut. XXXI, 25 etc). Dintre persoanele liturgice inferioare, amintim psaltii si citetii, care aveau atributii similare in ambele culte.

Ca si slujitorii crestini slujitorii cultului mozaic purtau vesminte speciale. Amintim aici cateva din vesmintele cultului mozaic care au corespondenta cu cel crestin. Astfel, efod-ul marelui preot (arhiereului) (I Sam. II, 18; I Gr. XV, 27; Jud. VIII, 27 etc), sau marama pe care iudeii si-o puneau pe cap in vremea participarii lor la cultul public, iar corespunde dupa unii cercetatori biblici cu orarul pe care diaconii, il poarta la slujbele religioase din cultul crestin. Braul sau cingatoarea este amintit in Vechiul Testament printre vesmintele lui Aaron si simboliza semnul demnitatii si al puterii preotesti. Acelasi lucru il simbolizeaza si braul folosit de preoti in cultul crestin.

Mitra care simboliza puterea si chemarea speciala data de Dumnezeu celui ce o purta, are acelasi simbolism, pe care il are si mitra arhiereului in crestinism. In general insa, vesmintele folosite in cultul crestin sunt in majoritate de origine crestina.

De asemenea, unele obiecte ce se folosesc azi in cultul crestin isi au originea in cultul mozaic ori au un simbolism legat de Vechiul Testament. Cadelnita, isi are originea probabil in catuia folosita pentru tamaierea ce se facea la templu. Lingurita, simbolizeaza clestele cu care serafimul a atins buzele profetului Isaia, curatindu-l de pacate si invrednicindu-l sa vesteasca cuvintele lui Dumnezeu (Isaia VI, 6). Elementele si obiectele care se pare ca au fost imprumutate de cultul crestin din cultul mozaic, au capatat in crestinism o intrebuintare si semnificatie cu totul deosebita si mult superioara fata de Vechiul Testament.
Din cele expuse mai sus, putem afirma ca in mare parte, cultul crestin a imprumutat o multime de elemente din cel mozaic. Dar acest imprumut nu a inlaturat cu inimic fondul spiritual crestin al cultului, intrucat priveste mai mult partea formala. Existenta elementelor mozaice in cultul crestin este usor explicabila, deoarece primii crestini au fost iudei convertiti, care nu s-au despartit deodata de practicile iudaice, iar primele comunitati crestine s-au infiintat in plin mediu iudaic. Aceasta nu inseamna ca cultul crestin este dependent de cel mozaic. Dimpotriva, in crestinism, elementelor mozaice, Biserica le-a dat o semnificatie deosebita cu un important inteles spiritual. Elementele de fond, care constituie continutul cultului crestin sunt de origine si natura pur crestina. Primele Biserici crestine erau legate intre ele printr-un sentiment de credinta, dragoste si nadejde deosebit de cel iudaic.
"Era o alta fraternitate religioasa, o alta nationalitate superioara si ideala care-si astepta realizarea intr-un viitor indepartat. Pe pamant si in lumea reala, ea nu insemna inflorirea unei rase sau natiuni hotarate si in nici o parte nu se gasea un centru religios local, analog Ierusalimului si templului sau".

Pentru cultul crestin, cel mozaic are un caracter si simbolic. Intre ele exista asemanari dar si deosebiri fundamentale. Cel mozaic a avut un caracter aproape exclusiv exterior, care adesea a decazut intr-un formalism riguros condamnat chiar si de Iahve (Isaia I, 11-17; Ieremia XI, 15; Amos V, 12 etc), pe cand cel crestin este adevaratul cult in "duh si adevar" (Ioan IV, 24). Prin primul, evreii aveau posibilitatea de a pastra legatura cu Dumnezeu prin iertarea pacatelor. Prin al doilea, neamului omenesc i se impartaseste harul sfintitor care aduce mantuirea tuturor celor ce cred ca Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, se boteaza in numele Sfintei Treimi si implinesc poruncile divine. In cultul mozaic omul nu se poate uni niciodata cu Dumnezeu, pe cand in cel crestin, oamenii se impartasesc cu insusi Trupul si Sangele Domnului Hristos, prezent in jertfa cea nesangeroasa din cadrul Sfintei Liturghii. In felul acesta, cultul crestin reprezinta o actiune de jertfa continua, neincetat activa, legata nedespartit de persoana Domnului Hristos Mantuitorul lumii.

Cu toate acestea nu se poate uita rolul si importanta pe care cultul mozaic le-a avut pentru cultul crestin si mai ales legatura stransa dintre ele, ca mijloace de sfintire a omului in vederea mantuirii.

Gheorghe Bogdaproste

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 13286

Voteaza:

Elemente din cultul mozaic in cultul crestin 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE