Rugaciunea in marile religii

Rugaciunea in marile religii Mareste imaginea.


Rugaciunea in marile religii

Elemente de fenomenologia religiei

1. Spre o fenomenologie a rugaciunii

Antropologia actului religios

Nae Ionescu afirma ca actul religios este o stare de spirit care se desfasoara inlauntrul omului si care implica doua elemente: eu si Dumnezeu. Raportandu-se la Dumnezeul transcendent, actul religios constituie in esenta sa un "act tranzitiv", de iesire a individului din el insusi si de relationare cu ceva din afara sa.

Actul religios, in acceptia filosofului roman, este un act de cunoastere si de traire in acelasi timp, care depaseste granitele cunostintei si constiintei rationale. Punctul de origine al actului religios este totodata si telul catre care se indreapta: de la om, in el insusi, fiind un fel de reducere a religiozitatii in cadrul subiectivitatii individuale.

Filosofii religiei s-au intrebat daca exista o facultate psihologica anume (precum facultatea de a judeca, de a gandi, de a simti, de a cunoaste) prin care omul traieste actul religios. Pornind de la premisa ca faptul religios se misca in alt plan al realitatii, Nae Ionescu gasea ca in acest alt plan de realitate "legile obisnuite ale vietii noastre sufletesti, adica asa numita cauzalitate psihologica", nu mai sunt valabile. Deoarece actul religios nu face parte din categoria actelor psihologice, ci este "un act noetic", adica unul de gandire si de cunoastere.

In analiza actului religios Nae Ionescu porneste pe trei cai: mai intai incearca sa stabileasca daca actul religios este trait de universalitatea omenirii; in al doilea rand, sa cerceteze daca este de sine statator si deosebit de toate celelalte incat sa indreptateasca constituirea unei stiinte aparte (filo-sofia religiei); in al treilea rand, sa identifice legile speciale si caracteristice ale acestei stiinte.

Orice act religios este bipolar, cei doi poli fiind diferiti ca esenta: primul transgreseaza si transcende aceasta realitate si se indreapta spre un obiect din afara sa (numit Dumnezeu, divinitate, Marele Anonim) iar celalalt este insusi acest obiect transcendent care implineste actul religios. Actul religios este, totodata, si bidirectionat: chemarii omului catre Dumnezeu trebuie sa-i raspunda chemarea lui Dumnezeu catre om, iar ambii poli trebuie sa fie in mod necesar atinsi.

In viziunea altui filosof roman, Lucian Blaga, ideea sacrului izbucneste din izvorul de cunoastere cel mai profund, care se gaseste in suflet. Omul poseda o "dispozitie" latenta care, sub o anumita influenta sau in chip spontan, `poate deveni o cautare nelinistita, un dor arzator, "care n-are re-paos pana cand n-a prins constiinta de sine insusi si nu si-a ajuns Fiinta". Si tocmai aceasta dispozitie interioara spre aflarea lui Dumnezeu il facuse pe Fericitul Augustin sa se intrebe: "De unde-L cunosc toti ca sa-L doreasca in asa masura? Unde L-au vazut, ca sa-L iubeasca? Noi il avem. Si nu stim cum!".

Dispozitia pe care ratiunea umana o poarta in ea de la aparitia sa in istorie devine instinctul religios care a atins aceasta tinta datorita continutului obscur al unei idei apriorice, din care el insusi s-a desprins: ideea sacrului.

Si tocmai aceasta dimensiune a omului face studiul antropologiei actului religios (sau a religiei), iar campul ei de cercetare se vadeste a fi compus din datele si experientele spiritului uman.

Puterea cuvantului

Rugaciunea prin cuvinte nu poate fi tratata separat de celelalte forme ale ei: reculegerea interioara a crestinismului, meditatia de tip budist, dansurile, ofrandele, prosternarile, mataniile, care alcatuiesc un tot unitar.

"In unele religii africane, scrie Claude Riviere, o semnificatie echivalenta cu aceea a cuvantului rostit o au: posedarea, libatia de alcool pe pamantul stramosilor, varsarea de sange proaspat pe movila vocfoo-ului".

De altfel rugaciunea pe care noi o tratam separat se inscrie de fapt intr-o ceremonie, intr-o succesiune de momente ale unui ritual individual sau colectiv. In fenomenologia rugaciunii, Claude Rivierre subliniaza urmatoarele aspecte comune in toate religiile: puterea cuvantului - rugaciunea are eficacitate gratie puterii vitale care salasluieste in cuvantul rostit, care descatuseaza fortele luminoase din univers; limbajul propriu evocarii - functia orala a rugaciunii ca limbaj invocativ, evocativ si exclamativ reiese din strigatele de durere, de frica sau de bucurie; participarea - solidaritatea participativa dintre ordinea umana si ordinea supranaturala, a omologiei dintre lumea de aici si lumea de dincolo; efectul de sublimare si sfintenie - prin rugaciune credinciosul se simte in siguranta in fata divinitatii, sfintin-du-se prin comuniunea cu sacrul.

In iconomia mantuirii, cuvantul reprezinta atat instrumentul de dialog la nivel uman, dar si in comunicarea divino-urnana. Cuvantul omenesc, rostit in rugaciune, devine reflex al Logosului si participa la misterul intruparii Acestuia. Sub impulsul Puterii Dumnezeiesti, Cuvantul da limbii "ascutis de sabie" (Sfantul Grigorie de Nazianz), in gura purtatorilor de har, cuvantul devine vindecare pentru bolnavi, iertare pentru pacatosi, liant pentru cei care marturisesc aceeasi credinta.

"Darul cuvantului la om e considerat ca un reflex al actului divin prin care Tatal naste pe Cuvantul Sau", spune Sfantul Grigorie de Nazianz.

Lumea a fost creata de Dumnezeu prin Cuvantul, de aceea Cuvantul umple intreg universul, fiind prezent in fiecare lucru creat. in Cuvantul lui Dumnezeu " traim, ne miscam si suntem " (Fapte 17, 28).

Sfanta Scriptura, care contine Cuvantul lui Dumnezeu, "este un mesaj al lui Dumnezeu catre om, catre fiecare om, e un apel adresat persoanei ca ea sa-L cunoasca pe Dumnezeu in mod personal, sa se intalneasca cu Hristos si sa traiasca pentru El si nu pentru ea insasi".

Cuvantul lui Dumnezeu este purtator de viata. Fara El fiu vom ajunge sa traim insasi viata divina a Treimii. "A vorbi inseamna a exprima ceea ce se gaseste in lucruri, a face vazut si lucrator ceea ce sta in spatele lor drept realitatea dinamica cea mai profunda drept insasi vocatia lor. Cand Dumnezeu vorbeste, El creeaza lucrurile, le face sa apara, cand Dumnezeu da un nume lucrurilor, El le stapaneste intinzandu-si asupra lor puterea Sa, le duce la realizarea propriei lor vocatii, pentru ca, asa cum sta scris, Cuvantul Sau este lucrator si nu se intoarce inapoi fara a fi produs un efect".

Persoanele umane sunt intr-o relatie dialogica cu persoana Cuvantului si cu semenii, spune Parintele Staniloae. "Fiecare om e un cuvant ganditor si in dialog cu Cuvantul personal dumnezeiesc si cu celelalte cuvinte personale umane".

In Vechiul Testament Cuvantul lui Dumnezeu si-a facut simtita prezenta si actiunea personala in relatie cu oamenii, prin cuvinte si fapte directe, pregatindu-i pentru viitoarea Lui prezenta personala in Iisus Hristos - Cuvantul si Fiul lui Dumnezeu intrupat.

In Hristos, Dumnezeu ne-a descoperit taina ascunsa de la facerea lumii. Si "n-a fost suficient ca Dumnezeu sa trimita oamenilor numai Cuvantul Sau, ci El insusi a luat chip vazut pentru ca oamenii sa aiba siguranta deplina despre El si ca sa comunice Dumnezeu cu oamenii intr-un mod deplin".

Cuvantul Domnului este samanta care rodeste in viata crestinilor prin lucrarea Duhului. Toate Sfintele Taine au ca element central cuvantul: "Cuvantul cheama, trezeste, deschide usa inimii prin credinta: Tainele, indeosebi dumnezeiasca Euharistie, face sa intre Hristos in camara noastra, sa cinam cu El" spune Pr. Constantin Galeriu.

Dupa intruparea Cuvantului, toti crestinii sunt chemati sa-L marturiseasca pe Hristos, spune Parintele Staniloae: "Nu numai Apostolii si urmasii lor vor comunica oamenilor lumina primita de la Hristos, ci si toti cei ce primesc de la ei lumina credintei in Hristos, deveniti si ei lumina. Si ei lumineaza, nu numai prin marturisirea credintei lor prin cuvant, ci si prin viata lor traita mai mult sau mai putin dupa modelul lui Hristos, cu ajutorul puterilor lor variate, primite de la Dumnezeu".

In Evanghelia dupa Matei (10, 32), Mantuitorul Hristos spune ca va marturisi inaintea Tatalui ceresc pentru cei ce-L vor marturisi in lumea aceasta. Iar Sfantul Apostol Pavel, referitor la exprimarea credintei prin cuvinte, afirma acest lucru: "Ca de vei marturisi cu gura ta ca Iisus este Domnul si vei crede in inima la ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, te vei mantui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire." (Rom. 10, 9-10).

Cuvintele sunt mijlocul prin care persoanele constiente exprima ratiunile existentei lor si legaturile dintre aceste ratiuni. Exprimarea realitatii se face prin cuvinte. Dumnezeu a facut omul ca fiinta cuvantatoare, sociala, ce are nevoie sa comunice cu ceilalti. "Chiar Creatorul lumii si al oamenilor a dat oamenilor puterea sa exprime prin cuvinte viata lor legata de lume si rationalitatea celor din lume, iar, intr-o masura oarecare sau analoaga, si pe Dumnezeu, Creatorul lor. Aceasta o exprima Evanghelistul Ioan, declarand ca Fiul lui Dumnezeu este Cuvantul fara de inceput, si prin El s-au creat toate".

Cuvintele sunt mijlocul prin care se realizeaza dialogul dintre persoane, deci si comunicarea omului cu Dumnezeu. Dar pentru a putea a fi ascultat de Dumnezeu omul trebuie sa se curete de pacate pentru ca, potrivit lui Ioan (9, 21): "Dumnezeu nu-i asculta pe cei pacatosi", intrucat pacatul ingreuneaza mintea si ii rapeste intelegerea, iar inima invartosata nu se mai poate inalta la Dumnezeu. Rugaciunea a carei sursa este cuvantul, are putere curatitoare. Iar adevarata curatire a omului tot prin cuvant vine, prin marturisirea in fata lui Dumnezeu a ceea ce-i apasa constiinta in Taina Marturisirii.

Cele ce sunt inlauntrul omului sunt exteriorizate prin cuvantul rostit care in felul acesta reflecta particularitatea fiecaruia. Comunicarea din Taina Spovedaniei, marturisirea pacatelor prin cuvant, implica o convingere profunda si o constientizare reala a ceea ce marturiseste.

Tocmai in aceasta rezida importanta acestei Taine: daca Dumnezeu a creat lumea si omul prin Cuvant, omul se re-creeaza pe sine, se re-naste prin cuvant in Taina Marturisirii; daca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat ca expresie a vointei divine, cuvantul marturisit in fata duhovnicului ca reprezentant al lui Dumnezeu inseamna expresia vointei proprii de renastere.

2. Rugaciunea in istoria religiilor

Rugaciunea primitiva

Fenomen universal al religiilor, rugaciunea a cunoscut o lunga istorie in dezvoltarea umanitatii. In forma sa primara si elementara rugaciunea poate fi definita ca "un act de cult prin care oamenii intra in comuniune cu o fiinta superioara, supraumana, conceputa ca fiind personala si experimentata ca fiind reala si prezenta, de puterea careia oamenii se simt dependenti".

Asadar, rugaciunea implica existenta unei fiinte supranaturale, capabila sa poata indeplini o dorinta, realiza o cerere etc. a omului care se roaga. Rugaciunea reprezinta comunicarea dintre un "eu" si un "Tu", fie ca este verbala sau nerostita, fie ca se face prin gesturi simple sau printr-o serie de acte cultice, fie ca este individuala sau colectiva, fie ca este o insiruire spontana de cuvinte sau reda formule consacrate, stereotipe.

La rigoare se poate spune ca rugaciunea primitivilor reprezenta rostirea unor formule magice prin care erau invocate fiintele sau fortele sacre. Totusi, exista o anumita distinctie intre rugaciune si rostirea acelor formule, in primul rand in ceea ce priveste scopul acestora si raspunsul asteptat.. Caci daca prin rugaciune omul incearca, folosindu-si puterea convingerii, sa obtina de la fiinta superioara un favor, prin rostirea formulelor magice se incearca reducerea daca nu anularea unor efecte, in general negative, ale actiunilor savarsite de divinitati. Daca rugaciunea asteapta un raspuns de la fiinta superioara, rostirea formulelor magice asteapta producerea imediata a rezultatului dorit.

Continutul rugaciunilor la triburile primitive traduce nevoile lor concrete, individuale sau ale comunitatii, cererile avand obiective definite, materiale. Formele sub care se prezinta rugaciunile sunt: strigate, plangeri, auto-condamnare, lamentari, adulari, linguseli. Iar, daca raspunsul divin se face asteptat, omul primitiv nu ezita sa ameninte, sa reproseze, sa santajeze.

Diferitele forme in care primitivii isi exprimau dorintele catre fiintele lor sacre, permit intocmirea unei tipologii a rugaciunii.

Rugaciunea de cerere (petitionara) Este tipul de rugaciune specific relatiei "dau pentru a primi" dintre om si divinitate si implica din partea omului promisiunea sau sacrificiul.

Rugaciunea de multumire. Omul primitiv isi exprima gratitudinea prin oferirea unor mici daruri zeitatii binevoitoare.

Rugaciunea primitiva se compunea din doua parti: 1. o formula de adresare a divinitatii, reprezentata prin numele divinitatii caruia, de multe ori, ii erau alaturate unele epitete menite sa maguleasca divinitatea si sa faciliteze obtinerea favorurilor si 2. rugaciunea propriu-zisa.

Observand diferitele succesiuni de cuvinte care ii aduceau indeplinirea cererilor, omul primitiv incepe sa le rosteasca mai des, cu incredintarea ca ii sunt de bun augur. Acestea devin cu timpul formule consacrate pe care credinciosul le rosteste ceremonial, cu anumite ocazii legate de momentele importante ale vietii (nastere, casatorie, moarte) succesiunea zilelor si a anotimpurilor etc. Astfel se naste limbajul particular al rugaciunii, caracterizat prin solemnitate, ritualism si sacralitate.

Rugaciunea in religiile popoarelor antice

Rugaciuni si imnuri in cadrul initierilor din Egiptul antic. Egiptenii pastrau cu tarie tainele initierii. La ritualurile egiptene participarea era redusa la maximum, in sensul ca numai marele preot intra in partea interioara a templului inchinat unui zeu, acolo unde se afla statuia zeului, pentru a face toaleta zilnica a zeului.

Egipteanul de rand se ruga in casa sa, unde avea amenajat un loc special pentru rugaciune si amulete ale zeilor. Pozitia de rugaciune putea fi ingenuncherea insotita de sarutarea pamantului, intinderea la pamant cu un picior indoit sub trup, culcat pe burta cu degetele scormonind pamantul sau ridicarea bratelor.

Rugaciunile egiptenilor erau fie de implorare sau cerere avansata catre zei, fie de lauda, de umilinta, cu promisiuni facute zeilor sau rugaciuni personale (mai ales in templul lui Osiris). Imnurile care erau de fapt ceea ce intelegem noi prin rugaciuni, constituiau un fel de jertfa, de prinos adus zeilor. "Imnurile sunt caracterizate prin ceea ce s-a numit genul predicativ, care se poate intalni la iudei, la sumerieni si la asiro-babilonieni. El consta in preamarirea unui zeu in actiunile si natura lui, prin enumerarea numelor, atributelor sale, a ceea ce este si a ceea ce savarseste. Astfel, partea de doxologie, de slavire din imn este scoasa in relief. Imnurile incep, in general, printr-o formula de salut adresata zeului, iar orantul vorbeste cu zeul la persoana a II-a singular, dar trece uneori si la persoana a III-a singular in laudele ce le aduce zeului".

De mentionat faptul ca ritualurile egiptene cuprindeau in general reprezentatii dramatice, dintre care unele aveau un caracter strict secret si se adresau celor initiati (Exemplu: purificarea statuii zeului, reprezentatia cu tema "uciderea lui Osiris").

Egiptenii se rugau la Aton-Ra, Soarele, cu astfel de cuvinte:

"Sclipind de frumusete, te-arati la orizont,
Aton cel viu, intaia obarsie a vietii;
Zeu fara de pereche, puternic cum nu-I altul
Facut-ai lumea dupa placul tau."

Asiro-babilonienii se rugau zeului Samas cu astfel de cuvinte:

"Tu asculti, o, Samas, rugaciunea, implorarea si adorarea; umilinta, ingenuncherea, recitarea rugilor si pocainta./ Din adancul inimii striga sarmanul catre tine;/ amaratul, slabul, apasatul, saracul,/ Evlaviosul vin inaintea ta cu psalmi si prinoase".

Chiar daca imnele cantate de sumerieni in temple au ramas aceleasi si pe vremea asiro-babilonienilor, unele conceptii teologice s-au modificat esential. Au aparut alte zeitati care le-au inlocuit pe cele sumeriene si importanta preotilor a crescut. Asiro-babilonienii invocau zeul cu adresa precisa spunandu-i numele la inceputul rugaciunii; apoi erau pomenite calitatile acestuia si apoi cererea propriu-zisa. "Mai rau era cand numele zeului nu era cunoscut. In acest caz, credinciosul se putea ruga zeului necunoscut sau zeitei necunoscute".

Rugaciunile mesopotamiene au fost scrise fie in akadiana fie in asiriana.Ele ar putea fi grupate dupa zeitatea invocata (de exemplu rugaciunile catre Anu, marele zeu al cerului, catre Samas, zeul soarelui, Sin, zeul lumii, Istar, zeita iubirii si a razboiului, etc.) sau dupa persoana care se roaga (regele sau simplul credincios) sau dupa scopul urmarit: rugaciuni de lauda, de cerere, de implorare etc.

Zeita Istar era laudata cu astfel de cuvinte: "Cantati-o pe zeita, pe cea mai importanta dintre zeite;/ slavita fie stapana oamenilor, cea mai mare dintre fiintele divine; / Cantati-o pe Istar, cea mai impunatoare dintre zeitati."

Zeului Samas ii erau adresate cuvinte de lauda: "Samas, cand tu te scoli, oamenii ingenuncheaza/ stralucirea ta trece peste tot pamantul. Acelora care ingenuncheaza in fata maretiei tale, tu le ridici pacatele. Tu auzi rugaciunea spusa in surdina, plina de umilinta de catre cel ce sta in genunchi inaintea ta." Se poate spune ca rugaciunile de lauda erau facute de cercurile restranse, in vreme ce rugaciunile de cerere erau mult mai raspandite.

Hittitii

Cu mentalitate practica, hittitii se intorc catre zei numai la nevoie. Zeitatile lor sunt astfel reduse la starea de regi sublimi. In cazuri de necesitate, hittitii se rugau pentru a cere zeilor sa asigure desfasurarea normala a anotimpurilor, de exemplu, sau a echilibrului cosmic, cuvintele erau simple, insotite de gesturi si de folosirea unor produse frumos mirositoare.

Hittitii invocau in rugaciunile lor o serie de zeitati cum ar fi: zeul Soarelui (uneori este vorba de Istanu - Soarele din cer, sau de ipostasul feminin al Soarelui - zeita Arinna), zeul furtunii si pe fiul acestuia, zeul vegetatiei, la care se adauga o serie de zeitati locale, zeite ale destinului, zeitati protectoare sau Ustar din Ninive sau Istar din Samuha.

De remarcat faptul ca rugaciunea hittitilor exprima increderea omului in sine insusi in fata zeilor. Este departe de rugaciunea sumeriana cu tenta de resemnare si pesimism mai apropiata de rugaciunea babiloniana. Rugaciunea aceasta, care poate fi considerata ca un model de paganism, este o marturie a unui efort de. rationalitate intra naturam apreciabil.

Grecia a transmis o bogata literatura mitologica. Dar foarte putine rugaciuni propriu-zise. Daca acceptam definitia pe care anticii au transmis-o crestinilor, dupa care " rugaciunea este o convorbire a omului cu Dumnezeu", trebuie sa includem toate actele prin care omul se adreseaza divinitatii si deci trebuie sa consideram imnele, intreaga poezie imnografica a Antichitatii drept rugaciuni.

De aceea, aceste cantari de lauda sunt considerate rugaciuni, altfel decat cele de cerere sau de iertare. Or, din acestea sunt multe in lumea greceasca. Ne gandim la cuvintele de lauda pe care eroii lui Homer le adresau zeitatilor sau la cele care apar in scrierile lui Hesiod.

In afara de rugaciunile personale, sunt rugaciunile publice, care erau facute de o persoana in numele cetatenilor unui oras sau al unui grup; erau rugaciuni de multumire pentru protectia acordata de zeu intr-o situatie nefavorabila cetatii respective sau zeul era implorat sa apere cetatea de intemperiile naturale sau de razboaie etc. Imnul dezvolta structura rugaciunii: invocatia numele zeului, enumerarea actiunilor si calitatilor acestuia, recunoasterea puterii sale, cererea finala.

De remarcat ca rugaciunile grecilor scot in evidenta o oarecare familiaritate cu zeii, modul natural in care se poarta convorbirea cu zeitatile. "Auzi-ma, zeu cu arcul de argint, cel care domnesti cu putere peste Tenedos; daca eu am ridicat vreodata un templu care sa-ti fi placut, daca eu am ars pentru tine vreodata capre si tauri, indeplineste-mi dorinta: fa ca danaeenii sa plateasca lacrimile mele" (Iliada).

Rugaciunea romana are trasaturi comune cu cea greceasca. In ambele cazuri, rugaciunea era in legatura cu sacrificiul sau cu unele acte culturale. Era foarte importanta numirea exacta a zeitatii careia ii era destinata rugaciunea sau imnul de lauda. Romanii pastrau formule arhaice de rugaciune, recitate sau cantate. De cele mai multe ori, rugaciunea romana facea parte dintr-un ritual. Ceremoniile publice erau executate de catre un magistrat, asistat de un monitor , in general un "pontife" care ii spunea rugaciunile.

Rugaciunile publice romane aminteau de rugaciunile cetatilor grecesti. Acestea erau cereri colective. Cicero spunea atunci cand a fost ales consul: "Fie ca alegerea aceasta sa aiba pentru mine, pentru credinta mea si pentru mandatul meu o urmare buna si fericita sa aduca poporului roman pacea, linistea, si concordia".

Ar trebui sa vorbim, in cazul grecilor si al romanilor, de o adevarata scoala a rugaciunii publice care era in legatura cu oratoria, sau arta de a vorbi frumos, disciplina studiata de filosofi si aplicata de toti oamenii de litere, de oamenii politici etc. Alaturi de aceste rugaciuni publice erau rugaciunile rituale, rugaciunile spontane, texte ale unor astfel de rugaciuni fiind retinute de scriitori.

Rugaciunea in religiile monoteiste

In iudaism. Credinta intr-un Dumnezeu Unic care distinge religia lui Israel de celelalte religii, atrage dupa sine mutatii esentiale in actul rugaciunii. Rugaciunea, de data aceasta, este adresata lui Dumnezeu Creatorul ; in virtutea faptului ca El a creat omul dupa chipul si asemanarea Sa, omul care capacitatea de a vorbi cu Dumnezeu: chiar daca legatura omului cu Dumnezeu a fost rupta prin neascultarea poruncii divine, dialogul este reinnodat, iar umanitatea porneste pe drumul mantuirii. Legamantul intre Dumnezeu si "poporul Sau" este marturia acestui dialog.

Conditiile acestei relatii sunt exprimate prin Lege; dar promisiunile, fagaduintele, sunt si ele in legatura cu acest Legamant. Dialogul dintre Dumnezeu si poporul Sau se face pe aceste doua teme. Rugaciunile traduc grija omului de a respecta Legamantul si, aduc aminte de promisiunile facute de Dumnezeu. Caci este mereu nevoie de interventia divina, pentru ca religia lui Israel sa devina universala.Rugaciunile personale sunt facute de obicei cu voce tare. Numele lui Dumnezeu este invocat, este "strigat", Dumnezeu fiind in felul acesta chemat la dialog ( este la mijloc o "alianta").

Vocabularul folosit in Psalmi sau alte rugaciuni este foarte bogat, abunda in metafore, Dumnezeu este preaslavit in splendoarea Lui, in atotputerea Lui, dar este imediat chemat sa nu uite ceea ce a promis si, in virtutea promisiunii facute, sa intervina in favoarea poporului Sau.

Pentru exemplificare: "Desteapta-te, slava mea! Desteapta-te psaltire si alauta! Destepta-ma-voi de dimineata. Lauda-Te voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri" (acesta este inceputul) si catre sfarsit ideea se schimba: "Oare nu Tu, Dumnezeule, vei iesi cu ostirile noastre? Da-ne noua ajutor ca sa iesim din necaz. Cu Dumnezeu vom birui si El va nimici pe vrajmasi" (Ps. 107).

Islamul

Cea mai noua dintre religiile monoteiste, islamul a preluat rugaciunea ca forma de marturisire a credintei in Dumnezeu, mai putin ca cerere, mai mult ca adoratie. Elementele iudaice si crestine abunda in tehnica si forma rugaciunii. Dar simplitatea cuvintelor, stilul direct, tandru fac din rugaciunilor sufistilor adevarate poezii lirice.

Spre exemplificare voi cita din Rabi, o calugarita din sec. al VIII-lea: "De crezi ca iubesc in vederea Raiului, niciodata sa nu ma primesti in Rai! De crezi ca Te iubesc de frica Iadului, arunca-ma in iad! Eu Te iubesc pe Tine, Doamne, si de aceea Te rog: nu intoarce Fata Ta de la mine!" sau, intrebata fiind daca il iubeste pe Profet, Rabi a a raspuns: "Il iubesc pe Profet, dar iubirea pentru Dumnezeu este atat de mare, ca nu mai am loc in inima sa iubesc si creaturile Sale". Simplitatea vocabularului, franchetea marturisirii iubirii pentru Dumnezeu, profunzimea acestei iubiri sunt trasaturile rugaciunii islamice.

Rugaciunea crestina sau cuvantul ca reflex al Cuvantului intrupat

Definitii si tipologizari

Orice incercare de definire a rugaciunii crestine nu poate imbratisa adancimea si, in acelasi timp, inaltimea de semnificatii a rugaciunii. Conform Sfintilor Parinti, nu ajunge sa ai rugaciunea, regulile, obiceiul, ci trebuie sa devii, sa fii rugaciune intrupata.

In crestinism este consacrata o tipologie a rugaciunii: de cerere, de multumire si de slava a lui Dumnezeu. De asemenea, in functie de numarul credinciosilor, poate fi: individuala sau colectiva. In functie de cadrul exterior: acasa, pe cale, in timpul muncii, in biserica (rugaciunea liturgica).

Rugaciunea poate fi insotita de unele elemente formale, exterioare: gestuale - in genunchi, cu mainile ridicate, cu capul plecat, cu mainile impreunate in dreptul pieptului; in picioare "ca un stalp" (Sfantul Ioan Scararul); vocale - rugaciunea rostita, strigata, cantata, soptita, pana la tacere.

Atunci cand nu este posibila rostirea cuvintelor (in timpul lucrului, pe cale), rugaciunea se poate face cu inima, cu mintea si - in forma ei sublima - cu inima si cu mintea in rugaciunea lui Iisus Hristos (prin coborarea mintii in inima): Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul si prescurtarea ei: Doamne, miluieste!

Scrierile despre rugaciune ale Sfintilor Parinti ne ofera posibilitatea sintetizarii modalitatilor in care trebuie sa se faca rugaciunea:

Neincetat, ziua si noaptea - insusi Iisus Hristos a rostit acest indemn, al rugaciunii neincetate (Luca 18, 1), adaugand: "cu atat mai mult Tatal vostru Cel Ceresc va face dreptate celor care catre El striga noaptea si ziua" (Luca 18, 7). Domnul ne indeamna sa ne rugam neincetat si cu staruinta, fagaduind sa dea celor care cer, care cauta, care bat la usa cea duhovniceasca.

Fierbinte

Sfantul Macarie Egipteanul indeamna crestinii la "ruga fierbinte", pentru ca "Fericit sufletul care se roaga cu staruinta si cu credinta, ca unul foarte sarac si ranit, ca va fi lipsit de invinuiri si i se va pregati vesnica insanatosire si vindecare, dar se va razbuna pe vrajmasii lui, adica pe patimile pacatoase". Iar Sfantul Ioan Scararul scrie: "Pregateste-te printr-o neincetata rugaciune in suflet pentru cealalta rugaciune prin care te prezinti inaintea lui Dumnezeu spre a-i oferi cererile tale fierbinti si in scurt timp vei spori mult".

Cu inima curata, pe care Sfantul Simeon Noul Teolog o defineste astfel: "Inima curata este si se zice aceea care nu afla in sine nici o inchipuire sau gand lumesc, care e atat de daruita lui Dumnezeu si de unita cu El, ca nu are nici o amintire: nici a lucrurilor suparatoare ale vietii, nici a celora pricinuitoare de bucurie, ci petrece in contemplatie ca in al treilea cer si e rapita in rai si vede arvuna bunatatilor fagaduite sfintilor si se face martorul bunurilor vesnice, pe cat e cu putinta firii omenesti. Acesta e semnul adevarat al inimii curate si dovada sigura prin care se cunoaste cineva si masurile curatiei si se vede pe sine insusi ca intr-o oglinda".

Cu lacrimi

Sfantul Ioan Scararul scria: "Desi cuvantul e indraznet, izvorul lacrimilor dupa Botez e mai mare decat Botezul. Deoarece acela ne curateste de pacatele noastre de mai inainte. Iar acesta, de cele de dupa aceea. Si primiridu-l pe acela toti fiind copii, ne-m intinat dupa aceea; prin aceasta insa l-am curatit si pe acela. Daca acesta (al doilea botez) nu s-ar fi daruit de Dumnezeu oamenilor din iubire de oameni, cu adevarat rari ar fi cei ce se mantuiesc".

Darul lacrimilor, cerut in cele mai fierbinti rugaciuni ale Sfintilor Parinti este o harisma, o taina a experientei mistice. "Lacrimile inaripeaza rugaciunea" si "Cere cu lacrimi, cauta prin ascultare si bate cu indelunga rabdare", scria Sfantul Ioan Scararul.

In putine cuvinte: "Nu te apuca sa graiesti verzi si uscate", sta scris in "Scara", "pentru ca mintea sa nu ti se risipeasca in cautarea cuvintelor. Un singur cuvant al vamesului a inmuiat inima lui Dumnezeu, precum un singur cuvant spus cu credinta a mantuit pe talharul de pe cruce".

"In orice loc si in orice vreme"; calatorind, la masa, la lucru etc.

Rugaciunea liturgica reprezinta rugaciunea impreuna a preotilor si a credinciosilor care compun "un singur trup liturgic". Chiar si etimologic, liturghia inseamna lucrarea poporului (leitourgia = ergon tou laou), adica momentul de sublima comuniune, in care omul se leapada de individualitatea sa rugandu-se pentru omenirea intreaga, iar rugaciunea comuna devine propria lui rugaciune.

Rugaciunea liturgica are in centrul ei Euharistia, sacrificiul Mielului si gustarea Lui de catre crestinii care devin, astfel, partasi la sfintenie. "Toata Euharistia a fost data o data si nu se sfarseste niciodata. Mielul lui Dumnezeu este totdeauna mancat, dar niciodata sfarsit", scria Sfantul Ioan Gura de Aur.

Nici un zeu nu si-a invitat credinciosii la cina divina la care sa se fi lasat chiar el mancat pentru a le oferi partasia la nemurire. In cadrul liturghiei, insa, crestinii participa la Cina de taina a Fiului lui Dumnezeu unde se serveste painea si vinul vietii vesnice (Ioan 6, 54; 56).

Excurs noutestamentar si patristic al rugaciunii

In Noul Testament. Termenul grecesc care desemneaza rugaciunea in Noul Testament este pro-seuche iar actiunea de a te ruga proseuchomai.

Evangheliile il evoca pe lisus Hristos rugandu-se (Luca 3, 21; 5, 16; 9, 29; 10, 21; 11, 1; 22, 32) fie singur, fie in comuniune cu ucenicii, inaintea celor mai importante acte sau decizii ale Sale. El i-a invatat pe ucnici sa se roage, rugaciunea cea mai frumoasa fiind "Tatal nostru”. Hristos i-a invatat sa se roage profund, si nu formal. " Voi asa sa va rugati" a spus, si a descris maniera in care sa se faca rugaciunea pentru a-si atinge eficacitatea (Matei 6, 5-7).

Asadar, in crestinism invocarea numelui lui Dumnezeu, recitarea unor formule sau rugaciunea vocala, nu sunt decat forme exterioare lipsite de valoare in lipsa unei dispozitii interioare a sufletului. "Rugaciunea crestina nu e un cuvant magic. Cererea adresata lui Dumnezeu e circumscrisa la cuvinte (Sfantul Vasile cel Mare) si n-are nevoie sa fie constituita din silabe".

In epoca patristica rugaciunea, stricto senso reprezinta o cerere adresata lui Dumnezeu. in acest fel defiiiea Sfantul Isaac Sirul rugaciunea, mai ales in prima ei faza, de pregatire a sufletului pentru adevarata rugaciune, cea duhovniceasca. O data cu inaltarea catre Dumnezeu, cererile personale ale omului se indeparteaza, ajungandu-se la o stare de "rugaciune curata", in care orice miscare a mintii inceteaza, rugaciunea incetand si ea, iar omul atinge treapta cea mai de sus a desavarsirii: contemplatia sau rugaciunea mintala.

Sfantul Evagrie Ponticul s-a adresat aproape exclusiv monahilor traitori carora le-a dat sfaturi practice si in privinta rugaciunii. Pentru ascet "rugaciunea este urcus al mintii la Dumnezeu".

Sfantul Efrem Sirul atinge aspectul de "a da pentru a primi" al rugaciunii crestine, cand spune: "Pe Tine Te rog: da-mi mie, ca sa-Ti jertfesc Tie. Eu iti dau din ale Tale, daca voiesti sa-mi dai mie. Numai din comoara Ta, Doamne, pot eu sa-Ti jertfesc Tie".

Sfantul Macarie Egipteanul indeamna sa cerem neobosit pe Duhul Sfant: "Sa ne straduim deci, rugandu-L pe Domnul cu o credinta lipsita de indoiala, sa dobandim Duhul fagaduit, caci Acesta e facatorul de viata al sufletului".

In Scara dumnezeiescului urcus, Sfantul Ioan Scararul vorbind despre "sfanta si fericita rugaciune, maica tuturor virtutilor" spune: "Rugaciunea este impreunarea si unirea omului cu Dumnezeu; luand in considerare efectele ce le produce, ea este sustinatoarea lumii, impacarea cu Dumnezeu, maica si apoi fiica a lacrimilor, curatire a pacatelor, pod ce ne trece peste marea ispitelor, zid de aparare impotriva necazurilor vietii, nimicitoare a razboaielor pe care ni le fac demonii, lucrare a ingerilor, hrana tuturor celor fara de trup, bucuria fericitilor, pricinuitoarea darurilor ceresti, sporire nevazuta, hrana a sufletului, luminare a mintii, secure ce doboara pomul deznadejdii, doveditoare a nadejdii, izgonire a intristarii, bogatia monahilor, comoara sihastrilor, imputinarea maniei, oglinda in care ne vedem progresul ce-l realizam intru virtute".

Practica "rugaciunii inimii" a fost adusa si "aclimatizata la Muntele Athos de catre Sfantul Grigorie Sinaitul", la inceputul secolului al XIV-lea. O cuprinzatoare definitie da Sfantul Grigorie Sinaitul in Capete foarte folositoare, cand spune ca rugaciunea este "ipostasul celor nadajduite, dragostea lucratoare, miscarea ingereasca, puterea celor netrupesti, fapta si veselia lor... incredintarea inimii, nadejdea mantuitii, semnul curateniei, chipul sfinteniei, cunoasterea lui Dumnezeu, aratarea botezului, baia curateniei, arvuna Duhului Sfant, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semn al impacarii, pecetea lui Hristos, raza Soarelui intelegator, luceafar al inimilor, har al lui Dumnezeu, intelepciunea lui Dumnezeu, aratarea lui Dumnezeu. Rugaciunea este Dumnezeu, Care lucreaza toate in toti, deoarece una singura este lucrarea, a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, care lucreaza toate in Hristos Iisus".

Poet si mistic in acelasi timp, pentru Sfantul Simeon Noul Teolog esenta experientei crestine este urmatoare: comunicarea Incomunicabilului, cunoasterea Incognoscibilului, Care il scoate pe om din pacat si ii da in dar viata dumnezeiasca. Mai tarziu, Sfantul Grigorie Palama va spune acelasi lucru, vazand in Dumnezeu: Esenta si "Energiile".

Sfantul Simeon se multumeste sa afirme transcendenta esentiala, sa descrie esenta unui suflet creat in fata Misterului si sa declare actul Revelatiei si al Harului, al vederii fata catre fata acordat de Dumnezeu prin Iisus Hristos. Prin rugaciune toate acestea sunt realizate in vederea unirii personale cu Dumnezeu.

Pentru a ajunge la vederea lui Dumnezeu, misticii foloseau metoda "rugaciunii create". Sfantul Simeon este primul care fixeaza in scris metodele acestei rugaciuni, in scrierea "Metoda sfintei rugaciuni si atentii". In fapt, principiile prezentate aici fusesera recomandate de Diadoh al Foticeii atunci cand vorbea despre "adunarea mintii in inima" prin invocarea numelui lui Iisus Hristos.

Sfantul Simeon Noul Teolog aduce ca noutate doua elemente fiziologice ajutatoare: comprimarea respiratiei si fixarea privirii spre centrul abdomenului, mintea cautand mereu sa afle si sa cerceteze locul inimii: "Intregul Tau Trup Presfant si Pur straluceste de focul sfintieniei Tale, unit inefabil cu ea. Mi-ai dat, Doamne, ca templul acesta coruptibil care este carnea mea umana sa se uneasca cu Sfanta Ta carne, ca sangele meu sa se uneasca cu al Tau si de acum inainte eu sunt membrul Tau transparent si translucid".

Sfantul Grigorie Palama este exponent al unei teologii exceptionale si novatoare (desi isi avea radacini inca in primele secole crestine, vezi Sfantul Macarie Egipteanul, Sfantul Maxim Marturisitorul si altii), in care apropierea de Dumnezeu nu se mai face cu ajutorul ratiunii, al simtului, ci printr-o "intuitie launtrica, pregatita anume in singuratate cu ajutorul rugaciunii si al revenirii omului in sine din angrenajul impresiilor si al reactiilor provocate de lumea externa".

De vederea luminii spirituale se invredniceste numai "mintea supraterestra, adica cea care se depaseste pe sine", spune Sfantul Grigorie Palama. Si cum se realizeaza aceasta depasire, ce conditie i se cere omului pentru a putea vedea lumina dumnezeiasca? Pentru aceasta se cere inima curata. "Aceasta este conditia pozitiva care se cere si organul special al acelei lumini".

Deci nu prin stiinta, nu prin silogisme, nu cu ajutorul intelepciunii omenesti, ci prin sfintenie ne putem apropia de Dumnezeu. Alaturi de ajutorul Harului, omul mai are unul, rugaciunea, cea care trebuie sa-l insoteasca "la inceput mai putin, apoi tot mai multa si tot mai mult trecand intr-o meditatie fara idei si fara cuvinte".

Sunt exemple de sfinti care prin rugaciune pierdeau materialitatea trupului, dinlauntrul lor ivindu-se o lumina (Sfanta Maria Egipteanca). Pierderea materialitatii trupului este ca o arvuna a bunurilor viitoare si "cine nu recunoaste aceasta ajunge in chip firesc sa nege si lumina in care vor straluci dreptii in lumea cealalta impreuna cu trupurile lor".

Concluzii

Prezenta in toate religiile, rugaciunea reprezinta aspectul predominant al raporturilor dintre oamenii care cauta sa-si satisfaca interesele vitale, pe de o parte, si zeii, geniile, stramosii invocati pe de alta parte.

In toate religiile dialogul omului cu divinitatea se face prin intermediul rugaciunii, al invocarii numelui divin pentru diferite motive: cerere, multumire, slavire. Toti oamenii se roaga unei divinitati, isi marturisesc credinta, implora iertarea pacatelor sau ajutor.

Insa, departe, foarte departe de acestea se afla rugaciunea crestina, cu valentele ei multiple si profunde. Rugaciunea este pentru crestini o "conversatie a omului cu Dumnezeu", dar si un mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu, o cale de a ajunge la desavarsire si prin aceasta la indum-nezeirea omului.

Sensul si valoarea rugaciunii crestine este fundamental altul decat rugaciunile din toate celelalte religii. Crestinul aspira la unirea cu Persoana divina, straduindu-se pentru aceasta intreaga viata in asceza si rugaciune.

Temeiul rugaciunii in crestinism este iubirea, iar finalitatea sa este deschiderea drumului omului spre indumnezeirea harica. Omul este "coroana creatiei", punctul de convergenta intre lumea spirituala si cea materiala, purtator al chipului lui Dumnezeu.

pr. conf. dr. Ioan Stancu

20 Iulie 2012

Vizualizari: 7063

Voteaza:

Rugaciunea in marile religii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE