In amintirea Parintelui Gheorghe Papuc

• « Inapoi
• Inainte »

In amintirea Parintelui Gheorghe Papuc

Randurile de fata, despre un prieten, le scriu cu inima de prieten.

Prietenul Gheorghe Papuc a trecut la cele vesnice, dar prietenia noastra n-a incetat. Pe taramuri diferite, noi am pastrat reciproc, aceleasi sentimente de iubire si respect, care constituie esenta prieteniei. Eu, de aici, din lumea aceasta, iar Parintele Gheorghe Papuc, din Tara de peste veac, ne pastram unul pe altul in "inima de prieten".

Un cuvant de la Sfantul Munte zice asa: "inima mea are doar intrari; iesiri nu are. Cine a intrat in inima mea, nu mai poate iesi de acolo". Asa se face ca Parintele Gheorghe Papuc, nici chiar prin moarte, n-a iesit din inima mea. Si sunt sigur ca nici eu n-am iesit din sufletul lui.

Credinta noastra in vesnicia sufletului nemuritor ne face sa pastram si relatiile de prietenie cu cei care suntem prieteni in aceasta viata pamanteasca si asta cu atat mai mult, cu cat ne-am alcatuit, reciproc, unul viata celuilalt.

Pe Parintele Gheorghe Papuc l-am cunoscut in toamna anului 1949. Dupa ce daduse examen de admitere la politehnica din Timisoara, si n-a intrat, a venit la Teologie, la Sibiu. Dupa un an, si-a incercat din nou norocul la Politehnica, dar fara rezultatul dorit, asa ca, spre binele lui, spre binele nostru si spre binele Bisericii, a continuat teologia si apoi, dupa terminarea studiilor, s-a incadrat in activitati bisericesti, ajungand, cu vremea, consilier cultural la Arhiepiscopia din Sibiu, unde a lucrat multa vreme si ca redactor la publicatia bisericeasca Telegraful Roman.

Se vede ca am avut un fond comun, caci ne-am apropiat sufleteste si ne-am imprietenit pentru cealalta vreme a vietii noastre si chiar pentru vesnicie, caci prietenia noastra nu s-a intrerupt niciodata. Ca prieteni, ne-am bucurat unul de altul si am intretinut sentimentele de iubire si respect, care fac sa existe prietenia si fac din ea o realitate a raiului, aici, pe pamant.

In prietenie, mai mult decat in multe alte relatii, prietenii se completeaza unul pe altul. In aceasta situatie, eu am fost cel care a fost completat, prin ceea ce Parintele Papuc avea mai mult de cat mine. Asa se face ca Parintele Gheorghe Papuc (...), ca sa ma ajute la pregatirea examenelor, imi citea din cursurile pe care aveam sa le pregatesc. In felul acesta, Parintele Gheorghe Papuc, n-a ramas un simplu coleg sau prieten, ci chiar s-a alcatuit la ceea ce sunt eu si a devenit "ctitor la viata mea morala si intelectuala". A fost bine si a fost frumos.

Prietenia noastra s-a continuat si dupa ce eu am terminat Teologia, cu un an inaintea lui, caci n-am fost colegi de ani. Si s-a continuat prietenia noastra si dupa aceea, caci ne-am intalnit de mute ori si totdeauna cu bucurie. Eu m-am asezat la manastire, unde Parintele Gheorghe Papuc venea din cand in cand, atunci ii permitea vremea si obligatiile pe care le avea, caci era un om constiincios, un om al datoriei, un om pe care se putea conta.

Pe noi ne-au legat si preocuparile, precum si conceptiile comune. Evlavia a fost legatura cea mai puternica dintre noi.

Eu, cand mergeam la Sibiu, n-aveam pe nimeni mai apropiat, decat pe parintele Papuc. Ma invita de fiecare data la el acasa. Copilul lor stia de "nenea Teofil". Abia imi ajungea pana la piept, cand, intalnindu-se cu mine si imbratisandu-ma, a fugit sa-i spuna tatalui sau; "Tata, pregateste-te, ca vine Nenea Teofil".

Ca redactor la Telegraful Roman, Parintele Gheorghe era bucuros sa-mi publice materialele trimise de mine si chiar insista sa trimit ganduri pentru a fi publicate. Uneori, chiar ma obosea cu insistentele, caci de fiecare data, cand ne intalneam, ma intreba daca am mai scris ceva si staruia sa scriu.

La insistenta Parintelui Papuc, s-au tinut niste cursuri pentru preoti, mai intai la Manastirea Brancoveanu, din care fac parte eu, si mai apoi la Sibiu si la Paltinis. La aceste cursuri mi-a dat si mie cuvant pentru preoti. Asta a facut-o, pentru ca ii placea cum vad eu lucrurile.

Cand imprejurarile au permis, a aranjat sa mearga preoti si profesori de la Teologie, sa le vorbeasca elevilor; am fost si eu de doua ori la liceul G. Lazar, din Sibiu. Punea accent pe viata religioasa si morala, atat a preotilor cat si a credinciosilor. Isi lua si unele riscuri, in vremea de restrictii scotand mai multe calendare decat era prevazut initial. Aceasta o facea pentru binele credinciosilor.

Cand venea la manastirea noastra, Parintele Papuc lua parte la slujbele noastre, atat ca slujitor, cat si ca participant la strana. Se gandea mult la binele de mantuire a credinciosilor si, din aceasta pricina, pe cat se putea, ma angaja si pe mine. Am fost o data impreuna in satul de bastina al Parintelui, unde am slujit ca diacon, caci pe atunci eram diacon. A fost (…) si Parintele in satul meu, la un cules de vii. Sunt amintiri de neuitat.

Fiind de la tara, a cunoscut bine viata satenilor si a muncit impreuna cu parintii si fratii lui. S-a identificat totdeauna cu viata ciobanilor, el insusi fiind cioban la oile familiei sale. Pomenea adeseori de viata grea a ciobanilor si isi amintea de oamenii evlaviosi, care aveau la stana Psaltirea si alte carti de rugaciuni, pe care le foloseau cu multa credinta in Dumnezeu. Se gandea Parintele Papuc, adeseori, la omenia Romanului si ii indemna pe tineri, mai ales, sa fie "oameni de omenie".

Intre amintirile in legatura cu Parintele Papuc este si una nostima, pe care o stiu de la el si pe care o prezint si eu uneori. Odata, vrand sa-l invete pe un nepot sa zica "Ingerelul", a zis catre copil "Sf. Ingerelul meu". Copilul a zis dintr-odata, dar nu cum se astepta Parintele, ci in loc sa zica "Ingerelul meu", cum a spus Parintele Gheorghe, copilul a zis "Ingerelul lui Nenea Ghita". De cate ori amintim aceasta, este pentru noi toti un prilej de bucurie…

A avut si multe necazuri si neimpliniri de pe urma celor care nu l-au inteles. Caci au fost si de acestia. Au fost si oameni care au facut compromisuri, iar el nu putea suporta asa ceva. Cand ne intalneam, isi revarsa sufletul, iti despovara constiinta. Uneori, era chinuit de poverile pe care le purta pe suflet. Eu cautam sa-l linistesc si sa-l domolesc punandu-i inainte si in atentie realitatea neputintei omenesti. Cei mai multi ani i-a petrecut in slujire diaconeascam caci abia in ultimii cativa ani a fost preot.

Nu stiu cata vreme a avut de studii, dar a alcatuit si o carte din materialele publicate in Telegraful Roman. In Telegraf a publicat multe materiale, pe care le-a alcatuit dupa trebuinta. Scria in fiecare zi si spera sa fie de folos cu cuvantul scris.

Uneori era obosit: obosit de munca, obosit de nedesavarsirile oamenilor, obosit de boala, caci suferea cu inima. Si in situatia aceasta, ducand in fiinta sa si greutatile prin care a trecut, ca detinut politic, din vremea cand era elev, s-a mutat catre Domnul, cu rost de rugator pentru Biserica si pentru lume.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii si cu sfintii!

• « Inapoi
• Inainte »