Prinos adus Bisericii si Neamului Romanesc: teza de licenta a preotului Constantin C. Dimian

• « Inapoi
• Inainte »

Prinos adus Bisericii si Neamului Romanesc: teza de licenta a preotului Constantin C. Dimian

O teza de licenta in teologie de la inceputul secolului XX (1906), publicata la Bucuresti si pastrata la Biblioteca Academiei Romane, este ceva cu adevarat demn de evidentiat. Autorul ei, viitorul preot Constantin C. Dimian (1876-1959), fiul protopopului Constantin Dimian din Bretcu, judetul Covasna, si-a intitulat teza: Imprejurarile in cari a luat inceput literatura bisericeasca in limba romana. De pe pagina a doua a lucrarii publicate, aflam componenta comisiei examinatoare: presedinte dl dr. Dragomir Demetrescu, iar membrii: par. icon. stavr. C. Nazarie si B. Cireseanu, D. G. Boroianu, I. Mihalcescu, toti doctori in teologie.

In Introducere, tanarul licentiat in teologie Constantin C. Dimian marturiseste ca, alegandu-si acest subiect, are mangaierea de a aduce "un modest prinos Bisericii si Neamului meu Romanesc" (pag. 11). Materialul fiind vast, a cautat sa fixeze numai momentele care au determinat inceputul literaturii noastre bisericesti si imprejurarile ce au favorizat acest inceput.

Valabilitatea ideilor afirmate si argumentate nu ne mira astazi, avand in vedere ca teza a fost deosebit de apreciata la vremea respectiva. Inca de la inceput, tot in Introducere, autorul arata importanta Bisericii de-a lungul veacurilor, pentru ca, in vremurile vitrege, numai Biserica "unea laolalta intreg neamul romanesc". Numai prin Biserica s-a pastrat acea legatura fireasca, ce lega timpurile obscure ale formarii neamului nostru cu vremurile de glorie ale stramosilor romani. Cu mandrie, Constantin C. Dimian afirma ca "legatura aceasta s-a mentinut neintrerupt si ea vecinic aminteste originea nobila a romanului". Biserica a fost aceea care "a desteptat in poporul romanesc constiinta de natiune si tot ea a fost facla, care a intretinut focul national pana azi" (pag.7).

Legatura stransa dintre Biserica si limba este clar afirmata in Introducere. Dupa ce afirma ca Bisericii ii datoram conservarea limbii romane, autorul se intreaba retoric: "Unde putea sa prinda ea fiinta mai bine ca in Altarul Domnului? Unde si-ar fi putut pastra caracterul ei de limba romanica in cursul atator secole mai bine ca in Biserica?" Concluzia este ca, de-a lungul veacurilor, Altarul Domnului a fost "singurul loc de unde limba noastra a rasunat cu mai multa putere si autoritate". In jurul Bisericii, s-a grupat toata viata intelectuala romaneasca. Din sanul Bisericii a pornit "orice miscare culturala si intelectuala". Astfel, se motiveaza clar ideea autorului ca "in Biserica va incolti germenul literaturii romanesti si tot ea ii va imprima, de la inceput inca, un colorit religios" (pag. 8).

Constantin C. Dimian deplange perioada cand carturarii romani s-au deprins cu literele slavone si "scriau cu ele", cand limba slavona "incatusase aproape toata viata intelectuala romaneasca" (pag. 9), deoarece avea statutul de limba sfanta. Pentru ca limba romana sa-si faca loc in Altarul Domnului, trebuia inlaturata prejudecata limbii sfinte. Inceputul l-a dat, dupa parerea teologului Dimian, miscarea husita in Apus. Corifeii acestei miscari "au trambitat", pentru prima oara ideea, "ca fiecare popor sa laude in Biserica numele Atotputernicului in limba sa" (pag. 9). Constiinta nationala s-a trezit si in carturarii romani, care s-au apucat, cu mare insufletire, sa traduca sfintele carti. "Cam de pe la 1450 incoace" avem cele dintai manuscrise. Acestea, fiind traduceri, nu oglindesc psihicul poporului roman, dar ele reprezinta opera carturarilor romani. Pentru poporul romanesc, "sunt primele monumente, cari au trezit gustul pentru o activitate literara nationala" (pag. 10).

Teza cuprinde urmatoarele capitole: I. Formarea limbii romanesti; II. Literatura bisericeasca legendara; III. Literatura bisericeasca scrisa; IV. Literatura bisericeasca tiparita. Toate sunt echilibrate ca numar de pagini, cuprinzand informatii interesante, bazate pe o cercetare serioasa.

Licentiatul Constantin C. Dimian utilizeaza o bogata bibliografie, atat romaneasca, cat si straina. Dintre lucrarile romanesti mentionate, amintim: Descriptio Moldaviae si Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor de Dimitrie Cantemir; Istoria literaturii bisericesti de N. Iorga; Curs de istorie bisericeasca de D. Dragomir Demetrescu; Curs de epigrafie de D. G. Tocilescu; Histoire de la langue roumaine de Ovid Densusianu; Curs de istoria limbei romane de Ovid Densusianu; Incercare asupra semasiologiei limbei romanesti de Lazar Saineanu; Curs de istoria romanilor de D. Onciul; Originea Principatelor Romane de D. Onciul; Istoria evului mediu de D. Rascanu. Lucrari din bibliografia straina: Epigraphische Nachlese zum Corpus Inscriptionum, la flatinarum III de O. Hirchfeld; Zur Kunde der Haemus Halbinsel de Tomaschek; Die Rumänem und ihre Ausprüche de Hunfalvy; De administrando imperio de Constantinus Porphirogenitus; Patrologia greaca de Migne etc.

In continuare, vom evidentia cateva dintre ideile cuprinse in aceasta teza. In primul capitol sunt reliefate idei importante cu privire la formarea poporului si a limbii romane: "Neamul romanesc, inchegat pe teritoriul compact al ilirilor, al tracilor si al dacilor, n-a incetat sa locuiasca acele parti pana in zilele noastre", iar "fenomenele lingvistice comune din graiul macedoromanilor, istroromanilor si dacoromanilor dovedesc ca, la sfarsitul secolului VII, limba romaneasca exista ca o limba deplin formata inca de pe cand toti romanii locuiau la un loc" (pag. 24).

In subcapitolul Vechimea crestinismului la romani, autorul porneste de la premisa ca in sudul Dunarii crestinismul "e dovedit istoriceste, ca el dateaza din timpul Apostolilor", afirmand ca nu este exclusa posibilitatea ca, din sudul Dunarii, crestinismul sa se fi extins si in nordul ei, in Dacia, chiar inainte de a fi cucerita de Traian. Demonstreaza aceasta prin legendele pastrate, prin traditie, adaugand ca "la formarea natiunii romanesti au luat parte si colonisti adusi din Asia Mica, unde crestinismul era destul de raspandit; printre ei, de buna seama, au fost multi crestini" (p. 16).

Constantin C. Dimian constata vechimea literaturii populare si afirma, in 1906, ca "era natural sa fi existat si mici cantece de jale sau de bucurie, in care romanul isi varsa focul inimii sale" (p. 25) si ca "aceste comori literare poporul n-a simtit niciodata nevoia sa le astearna pe hartie. Ele sunt rupte din sufletul lui, oglinda fidela a bucuriilor si a suferintelor sale (...). Aceste perle de literatura poporana s-au nascut o data cu romanul si vor pieri numai cu el" (p. 26).

Pe langa multiplele subiecte ce au preocupat viata intelectuala a romanilor, cele religioase au prevalat inca de la inceput. Aceasta constatare a preotului Constantin C. Dimian este importanta, deoarece subiectele "cu un colorit religios erau pare-ca menite sa imprime un caracter specific literaturii noastre, care va incepe pe terenul religios si va fi, in prima linie, bisericeasca" (p.26).

In teza de licenta pe care o prezentam, autorul se opreste asupra vietii intelectuale a romanilor din timpul convietuirii lor cu neamul slavic al bulgarilor, deplangand introducerea alfabetului chirilic, faptul ca slavii au tradus sfintele carti bisericesti in limba lor si au introdus in Biserica limba slavona in locul celei latine. Carturarii romani au imprumutat alfabetul slavilor si au inceput sa scrie "de aci inainte" cu litere chirilice.

Influenta slavona s-a resimtit dupa secolul IX, cand a inceput sa se scrie slavoneste. Slavii aveau carti bisericesti traduse si scrise in limba lor. Pe acestea romanii le-au primit in biserica (scrise in slavoneste) si le-au mentinut multa vreme. De pe urma acestor carti, literatura noastra religioasa n-a primit nici un impuls, scrie C. Dimian, dupa parerea caruia, legendele bogomilice au dat "un mai mare avant acestei literaturi", desteptand interesul romanilor pentru o literatura religioasa. In sec. XI-XIII, aceste legende au fost fixate de romani in scris, mai intai in slavoneste, si apoi in romaneste, fiind considerate de tanarul licentiat "cele dintai monumente religioase scrise in romaneste" (p. 36).

Informatiile despre activitatea literara imediat dupa intemeierea Principatelor sunt bogate, aratandu-se rolul primelor manastiri (Vodita si Tismana, infiintate de Sf. Nicodim pe la 1370) in copierea si traducerea cartilor sfinte. Cultura slavona, care inflorea si dadea roade, serveste drept exemplu carturarilor romani, pentru ca sa inceapa si ei o activitate romaneasca. Constituia o piedica faptul ca romana nu era considerata limba sfanta pentru traducerea Bibliei. Dar nici alte popoare vecine, prin sec. X, XI, XII, nu aveau tradusa Sfanta Scriptura in limba lor nationala. Trebuia "inlaturat prejudiciul de sfintenie ce si-l insusise pe nedrept limba slavona" (p. 44).

Fara a acorda importanta conditiilor interne, preotul Dimian considera ca doar miscarea husita desteapta constiinta limbii nationale. Religia crestina numai atunci poate sa dea roade binefacatoare, cand tot crestinul citeste si intelege Biblia, "hrana duhovniceasca a crestinilor in toate timpurile". Astfel, romanii, urmand exemplu husitilor "pare ca, s-au apucat sa traduca Sf. Scriptura" (p.45). Primele traduceri nu s-au putut face in Principate, dupa parerea autorului, pentru ca se mentinea tare, prin manastiri, cultura slavona. De aceea, locul potrivit primelor traduceri a fost "coltul ferit al Maramuresului", unde romanii erau "mai aproape geograficeste de curentul husit" (p. 45). Cele dintai manuscrise in limba romana sunt numite texte maramuresene, caracterizate prin fenomenul lingvistic al rotacismului (Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana, Codicele Voronetean, Psaltirea Hurmuzachi).

In capitolul Literatura bisericeasca tiparita, teologul Constantin Dimian se refera la prima carte tiparita pe pamant romanesc, insa in slavona: Liturghierul (1508) de calugarul Macarie de la manastirea Dealu. Cu un nedisimulat naduf, marturiseste ca "aceste buchii slavone vor imprima gandiri si simtiri romanesti"(p.54). Faptul ca primele tiparituri in limba romana nu apar nici in Muntenia, nici in Moldova, ci in Transilvania, este datorat, dupa parerea aceluiasi autor, "unei miscari produse in sanul bisericii apusene, numita Reformatiune". Aceasta miscare a Reformei protestante, a sasilor luterani "ne-a produs cele dintai carti tiparite in limba romaneasca" (p. 54). Prima carte tiparita in romaneste, Catehismul (1544) la Sibiu, a fost un inceput norocos, deoarece dupa data aceasta incep sa iasa la lumina si alte tiparituri. Este prezentata, in teza de licenta a teologului Dimian, bogata activitate a diaconului Coresi (1559-1581), apoi influenta luteranismului asupra literaturii noastre bisericesti, continuata sub forma calvinista. Aceste influente insa nu l-au schimbat pe romanul care se stia crestin ortodox. Aparitia cartilor tiparite in romaneste determina introducerea limbii romane in biserica. "Incetul cu incetul", literatura bisericeasca "se imbogati cu tot felul de carti, toate in limba romaneasca, iar in biserica s-a intronat limba nationala"(p. 63). N-au intarziat sa apara operele monumentale: Noul Testament de la Balgrad din 1648 si Biblia de la Bucuresti din 1688, "cari au adunat sufleteste, prin viata culturala reprezentata de Biserica, pe toti romanii laolalta" (p.64).

Importanta extraordinara a cartilor tiparite este evidentiata in ultimul capitol, Incheiere: "prin aceste carti tiparite, mai mult decat prin vechile manuscrise, cari circulau greu si se copiau putin, s-a intemeiat o viata literara comuna tuturor romanilor. Prin ele, aceste cartulii urate, pastrate azi in putine exemplare, ferfenitoase, prin gaurile carora se plimba cariul, s-a intemeiat ceva nepretuit pentru orice popor, caci cuprind in sine aceea ce va da forma gandului si simtirii generatiilor cari se vor urma: limba literara" (p.64).

Continutul tezei si modul cum este scrisa ne demonstreaza ca autorul a alcatuit-o cu dragoste si pasiune. Explicatiile privind influentele straine (husita, luterana, calvina) sunt plauzibile, totusi Constantin C. Dimian nu a avut in vedere si conditiile interne, in primul rand, necesitatea poporului de a intelege limba cartilor sfinte. Astazi, majoritatea filologilor romani au convingerea ca deprinderea de a scrie in limba materna este de data mai veche. "De fapt, trebuie sa se fi scris romaneste intotdeauna, sporadic si pentru nevoi particulare", afirma cu autoritate Al. Rosetti in volumul Istoria limbii romane de la origini pana in sec. al XVII-lea (1968).

In concluzie, mentionam ca teza de licenta a preotului Constantin C. Dimian, absolvent al Facultatii de Teologie din cadrul Universitatii Bucuresti, din 1906, este o lucrare valoroasa, folositoare si astazi pentru cei interesati de primele scrieri in limba romana si de originea limbii romane literare. Teza ne mai demonstreaza ca un fiu al meleagurilor noastre, din curbura Carpatilor, a preferat, inaintea Unirii, sa studieze Teologia la Bucuresti, numarandu-se printre cei mai buni studenti.

Prof. Dr. Luminita Cornea

• « Inapoi
• Inainte »