Cunoasterea si iubirea

• « Inapoi
• Inainte »

Cunoasterea si iubirea

Fiecare dintre noi isi orienteaza viata catre ceva, fiecare isi cauta un sens vietii. Toti ne dorim o viata frumoasa, fara "hopuri", fara evenimente de natura sa o perturbe. Pentru a trai frumos trebuie sa reusim sa imbinam, sa armonizam - nu intamplator, termenul "armonie" desemneaza o stare de echilibru intre doua contrarii.Poate cheia ar fi imbinarea celor doua potentalitati: cunoasterea si iubirea. Fiecare dintre ele este la fel de importanta.

Mintea omului este un rezervor urias in care se "inghesuie" trecut, prezent, viitor, fapte, trairi, oameni. O actiune din prezent poate fi reflexul uneia din trecut: eterna intoarcere, despre care vorbea si Mircea Eliade ( l´éternel retour). Existenta este, de fapt, o suma a unor experiente traite, pe care le reluam , sau care se sterg din memoria subiectiva. Sunt acele legaturi despre care vorbeste Iisus. Cu locuri, cu oameni. Fiecare clipa inghesuie in substanta ei efemera ceea ce noi numim trecut, prezent, viitor. In realitate sunt numai concepte. Noi, cu mintea noastra omeneasca le inventariem astfel . Probabil mintea, inteligenta cosmica numita Dumnezeu nu are aceste categorii. Acolo totul este linear si fara limite.

Totul este, deci, in mintea noastra: viata, moartea,totul. Ea este cea care ne organizeaza existenta, conform unor principii, legitati care se inscriu in planul dumnezeirii. Ea este sediul actiunilor noastre. Toate actiunile din planul concret, material, se nasc mai intai acolo. Mintea este sediul gandurilor si acestea fac legatura intre imaterialul mintii si concretul existentei.

Daca mintea nu "coboara in inima", cum spun isihastii, deci daca omul ramane dominat numai de minte, el va fi asemenea Luceafarului lui Eminescu, "nemuritor si rece". Fara sentimente, in speta fara iubire, suntem aproape fara viata. Aceasta este, de fapt, lectia lui Iisus: este lectia iubirii. Prin iubire, totul capata sens.

Eminescu insusi va fi trait experienta traumatizanta a cunoasterii lipsite de iubire. Eva, in paradis, prin greseala, manata de curiozitate, a orientat intreaga umanitate de dupa ea spre cunoastere. Doctrinele orientale anterioare crestinismului privilegiaza aspectul cunoasterii. A trebuit sa vina Iisus ca Iubirea sa fie reinstaurata ca esenta a trairii religioase. Totul se rezuma la acest sentiment atat de frumos, dar atat de greu de atins: "daca dragoste nu e, nimic nu e".

Cunoasterea este, insa, la fel de importanta. Daca ne-am intreba de fiecare data pentru ce infaptuim ceva , lipsa de sens a multora din actiunile noastre ar iesi la iveala . Traim uneori ca niste orbi, intr-o lume ale carei legi ne scapa. Nu facem nici cel mai mic gest pentru a le afla. Ne lasam "traiti", ne lasam dusi fara nici cel mai mic gest de revolta. Dorinta de cunoastere ne lipseste cu desavarsire. Dependentele de toate felurile, ca o trasatura a acestui veac in care traim, sunt expresia suprema a acestei neputinte: ajungem sa fim stapaniti de obiceiuri, fara a mai avea constiinta lipsei lor de sens si fara a ne mai intreba daca ceea ce facem este bine sau rau.

Solutia ar fi sa ne intrebam mereu, sa cautam dincolo de actiunile noastre concrete, sensul lor profund. Daca am cauta sa constientizam ceea ce facem, chiar si in actele simple, cum este acela de a manca, ne-am reorienta probabil modul de hranire, am cauta sanatatea si nu placerea. Daca ne-am intreba de fiecare data "De ce fac lucrul acesta, imi este folositor trupului, sufletului, este indreptat catre binele meu sau al celor din jur?".

Existenta trebuie orientata catre aspecte superioare: arta, religie. De fapt catre valorile esentiale: Frumosul, Binele. Si nu numai atat. Pentru a ne asigura ca ceea ce facem este intotdeauna pozitiv, ar trebui sa ne orentam catre fapte menite sa serveasca binele general si nu, dimpotriva, interese egoiste. Vom simti atunci ca nu traim in zadar. Si starea de echilibru psihic o va marturisi. Un om care isi dedica viata semenilor nu poate fi decat un om echilibrat, o personalitate pozitiva. Este cazul artistilor, al oamenilor de stiinta, care incearca sa faca ceva, sa daruiasca ceva din ei pe altarul iubirii de semeni. Este cazul, mai ales, al oamenilor religiosi, preoti, prelati, dar si oameni simpli, umili si necunoscuti, care daruiesc celorlalti propriul suflet, prin rugaciune.

Rugaciunea este, probabil, forma cea mai inalta de jertfa pe altarul iubirii, forma cea mai profunda de iubire. Si aceasta pentru ca, de multe ori, actiunile noastre din planul real, material, desi indreptate spre bine, pot sa nu-l slujeasca, asa cum ne-am astepta. De multe ori faptele noastre crestine se reduc la niste automatisme, pentru ca "asa trebuie", "asa se face"sau prin actiuni presupus caritabile, nu facem altceva decat sa sporim un viciu. De aceea rugaciunea este forma cea mai adanca si mai frumoasa de jertfa: ne adresam lui Dumnezeu, rugandu-l pe El sa indeplineasca ceea ce, de multe ori, nu ne sta noua in putinta. Prin trairea religioasa, nu mai suntem niste bieti orbi care nu vad nimic din ceea ce-i inconjoara, ajungem sa avem un sistem de valori, sa constientizam mai intens ceea ce facem in plan material, pentru ca ne raportam si la un "dincolo" care va fi o consecinta a ceea ce facem aici. Raportandu-ne mereu la Dumnezeu ca Esenta, ca sursa a Binelui suprem, avem niste "chei" care ne deschid noi orizonturi. Prin Dumnezeu avem si cunoastere si iubire.

• « Inapoi
• Inainte »