Monahismul ca mod de viata

• « Inapoi
• Inainte »

Monahismul ca mod de viata

Traim vremuri in care confuzia valorilor domneste, in care binele si raul sunt deseori intrepatrunse. Nici chiar un crestin practicant nu reuseste intotdeauna sa le distinga. Pentru aceasta avem nevoie de modele, de certitudini.

Desi atunci cand spui "manastire" te gandesti la niste oameni care au parasit lumea, care traiesc dincolo de tumultul si goana societatii, in ziua de azi nu mai este deloc asa. Monahismul a intrat in lume - de fapt s-a produs si fenomenul contrar , lumea a "dat navala" in manastire, aducand cu ea spiritul acestui veac. Poate ca "amestecul" acesta, caracteristic vremurilor noastre, ar putea duce la ceva pozitiv, daca am sti sa luam din viata de monah ceea ce ar putea fi aplicabil - si ne-ar imbunatati cu siguranta - viata de mireni.

Monahismul este, in primul rand, o atitudine interioara caracterizata printr-o stare de "asezare" sufleteasca, de pace. Un adevarat monah are pe chip o lumina, raspandeste lumina, are o bucurie interioara care radiaza. E bucuria intalnirii cu Hristos. Nu poate gandi negativ - nu are dreptul s-o faca - nici un gand de osanda, de judecata nu e lasat sa patrunda in suflet. Acesta devine un sanctuar, templu al Duhului Sfant, un spatiu privilegiat al iubirii. Nimic urat, nimic rau nu are voie sa patrunda acolo. Roada Duhului,a acestei iubiri care se instaleaza acolo, este, cum spune apostolul: "dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare...": un monah este "condamnat" la iubire. Si noi, chiar mireni fiind, ar trebui sa ne construim aceasta atitudine interioara. Sa ne construim sufletul. Sa-l facem frumos. Sa-l facem sa devina "camara" noastra de taina in care sa depozitam numai valori. "Aur, smirna si tamaie"- iubirea, pacea, smerenia, de fapt o stare de echilibru interior. Nimic facut in exces, totul la vremea lui, fara exagerare.

Aici afli o alta calitate a monahului pe care ar trebui s-o invatam: viata lui se inscrie intr-o ordine. Totul - programul de slujbe, de rugaciune, de insingurare, se desfasoara conform unor reguli destul de stricte in care timpul este "supus", devine slujitorul, nu cel care, ca in viata noastra obisnuita, are tendinta sa "devore", sa ne domine. In lume noi traim intr-o goana permanenta - poate ca ar trebui sa invatam sa supunem timpul, sa incercam sa-l folosim cat mai frumos. Daca o zi a trecut fara ca sa fi facut ceva bun, ceva pentru semenul nostru, atunci ziua aceea reprezinta intr-adevar un timp pierdut.

Nu totdeauna avem posibilitatea sa le oferim celorlalti ceva material. Putem sa le oferim insa altceva, cu mult mai pretios. Un gest, un gand frumos, o privire blanda, un cuvant bun - toate acestea nu ne costa nimic. Si mai presus de toate le putem oferi jertfa noastra de rugaciune. Se spune ca cea mai primita fapta de iubire in ochii lui Dumnezeu este rugaciunea pentru celalalt. Poate si fiindca este dincolo de trup, de material - este imateriala ca si sufletul nostru. Sa invatam sa ne rugam pentru semenul nostru aflat in suferinta, pentru prietenul nostru, dar si pentru vrajmasul nostru (daca exista, si ideal ar fi sa nu existe) - vom invata astfel ce inseamna iubirea.

Rugaciunea trebuie sa devina astfel o stare continua de comunicare cu Dumnezeu. Tot ceea ce vrem sa infaptuim - chiar si in plan material - trebuie subordonat Lui. Sa folosim "telefonul" acesta duhovnicesc in fiecare moment al vietii - acesta poate deveni si un criteriu de a afla daca ceea ce dorim sa realizam este cu adevarat in folosul nostru.

Ascultarea este un alt "pilon" al vietii duhovnicesti. Si noi, cei din lume, il putem aplica in mare masura. Daca toti copiii si-ar asculta parintii, daca la serviciu ne-am asculta sefii, daca elevii si-ar asculta profesorii, cu siguranta ca atmosfera ar fi mai detensionata,conflictele ar disparea, ar fi mai multa pace. Cu singura conditie ca parintii, educatorii, sefii sa fie persoane rezonabile care sa ceara de la cei "mai mici" in grad sau in varsta lucruri acceptabile, sa nu le ingradeasca libertatea sau sa devina tirani.

Ce ar trebui sa mai invatam de la un monah? Poate sa fim singuri (mono = unul, singur) si in acelasi timp in comuniune cu ceilalti. Sa stim sa imbinam aceste doua laturi ale firii umane - dorinta de singuratate si cea de traire alaturi de si prin ceilalti. In manastire, ele se pot imbina foarte frumos - exista un timp al trairii in comun, prin rugaciune, la masa, etc., dar exista si un timp al insingurarii, al linistii, al reculegerii. Probabil ca la inceputuri monahismul era centrat pe rugaciunea in singuratate. In zilele noastre, insa, calugarul e asaltat de credinciosi, viata nu-i mai apartine, trebuie s-o ofere celorlalti. Lumea cu "duhul" ei a dat buzna in manastiri. Acestea au devenit locuri de pelerinaj, un fel de muzee pe care le vizitam , inspiram putina liniste si plecam, grabiti sa ne reluam activitatile, goana de fiecare zi intre serviciu si casa, agitatia si stresul cotidian. Ar trebui sa constientizam ca "muzeele" acestea sunt vii, cu oameni carora le e greu uneori sa duca poverile lumii intregi. In concluzie, timpul insingurarii a ramas in urma si monahul de azi trebuie sa stie sa fie in lume, sa fie cu ceilalti, dar sa-si pastreze in acelasi timp o atitudine de interiorizare. Daca lumea cu pacatele ei a patruns in manastire, nu inseamna ca el trebuie sa se molipseasca de la ea. Dimpotriva, atata vreme cat va sti sa-si pastreze luciditatea, simtul valorilor, bunatatea, blandetea, va deveni pentru ceilalti un sprijin si un model de vietuire in conformitate cu principiile vietii crestine.

Asceza in sensul de infranare continua nu mai este nici ea de actualitate. Putem insa avea ca model, ca maniera de viata, un trai in cumpatare, o dieta cu alimente cat mai naturale - se pare ca pentru un asemenea mod de alimentatie ne-a creat Dumnezeu si nu pentru chimicale ( celebrele E-uri ). E drept ca organismul nostru s-a adaptat atat de tare, incat pare sa nici nu mai bage de seama cand il hranim atat de artificial. In realitate insa multe din bolile epocii noastre apar ca urmare a unei alimentatii gresite. Sa fim aproape de Dumnezeu intreaga viata inseamna si sa fim aproape de natura - creatia Lui - sa invatam s-o iubim, s-o protejam si sa o folosim in mod corect pentru existenta noastra.

Fiecare din noi, cei care mergem frecvent la o manastire, suntem in interiorul nostru, mai mult sau mai putin, monahi. Fiecare avem aceasta aspiratie catre Dumnezeu, catre desavarsire, catre pace interioara si iubire. Nu toti putem parasi lumea pentru a ne consacra in totalitate rugaciunii. Ceea ce ne este, insa, la indemana este sa incercam sa "aducem" in lume principii de viata care sa ne ajute sa traim mai frumos, mai aproape de Dumnezeu, in pace si armonie cu ceilalti. Sa incercam sa raspandim in jurul nostru blandete, iubire, sadind in sufletele celor ce ne inconjoara aceste valori - vom fi atunci cu adevarat "purtatori de Hristos", asemenea unui monah.

• « Inapoi
• Inainte »