Dara

• « Inapoi
• Inainte »

Dara

Oamenii lasa in urma lor un fel de dara. Dupa ce pleaca simti ca ramai cu ceva in tine. Iti transmit o stare - e ca un miros impalpabil, imaterial, ca insasi substanta invizibila din care provine. Potirul nevazut al sufletului se umple cu ceva nevazut. Si dara aceasta poate fi calda, buna, plina de pace sau, dimpotriva, sa-ti lase un gust rau, amarui, dominat de incrancenare, orgoliu, intr-un cuvant: ne-iubire.

Traversam lumea aceasta cu sufletul nostru, fara sa realizam ca el ne conduce pasii pe cararile vietii, ca el ne apropie sau ne departeaza de anumiti oameni. Ca el ne determina practic si forma corpului - infatisarea este o materializare a nevazutului, un vehicol creat pentru aceasta lume fizica, ale carei legi le respecta. Cand venim pe lume, scanteia de lumina coborata din samburele originar de energie divina, se incarneaza, capata o forma materiala. Sufletul nostru ramane ascuns si nestiut, uneori traim o viata intreaga fara sa fim constienti de existenta lui. El tine de o alta realitate, a non-formei, dar cat de important este... Cu el vom merge dincolo, ne vom integra din nou sferei divine.

Sufletul nostru, asa cum ni-l construim aici pe pamant, pornind de la acel dat initial, este un fel de martor invizibil al trecerii noastre prin lume... Si nu numai atat: el e cel care ne "conduce din umbra". Nu mai avem insa ochi capabili sa vada spre acest dincolo al energiilor.Traim numai in plan fizic si credem ca aceasta este singura lume care exista. Ne lasam dominati de materie, ne supunem ei...

Si totusi absolutul exista. Si o parte din el e in noi. Cum sa facem sa creasca aceasta lumina in noi?

Trebuie, mai intai, sa devenim constienti de exisenta ei, sa o luam in stapanire.

Apoi sa incercam sa dominam ceea ce e contrariul binelui, frumosului. Ceea ce se opune iubirii. E o lupta continua - viata intreaga e o lupta. Cu tine - cu ceea ce e rau acolo(afecte, ganduri, porniri), apoi cu cei din jur. Pe masura ce inaintam pe cale, pe masura ce reusim sa ucidem in noi raul si sa devenim mai buni, mai plini de iubire, si cei din jur se schimba. Devin si ei mai frumosi, mai capabili de sentimente nobile.

Cu fiecare experienta, cu fiecare victorie impotriva raului, sufletul nostru devine mai luminos. Din neguros si intunecat devine limpede ca acel cristal atat de evocat de literatura crestina. Se apropie de esenta care este Christos, devine "piatra cea din capul unghiului". Fiecare victorie este, deci, o izbanda a luminii. E importanta si pentru noi, fiindca ne apropie de divinitate, dar si pentru ceilalti, care vor primi si ei o raza si poate la randul lor o vor transmite si altora.

"Dara", pe care o lasam deci in urma noastra este "incarcatura" pe care o purtam cu noi in suflet. Daca acolo este pace, iubire, dara pe care o vom lasa va fi una benefica - ceilalti se vor impartasi din ea ca dintr-o apa vie. Daca, dimpotriva, sufletul nostru e haituit, macinat de conflicte, traumatizat, vom transmite, fara sa vrem poate, aceasta "zgura".

Fara Dumnezeu nimic nu are sens. Simti ca totul e sortit pieirii si te intrebi ce mai cauti aici pe pamant, daca totul se sfarseste intr-o zi. Pentru ce ai mai venit pe lume? Pentru a lumina o clipa intunericul si a te stinge apoi? O "inchipuire" - ai existat sau a fost totul o parere? Daca intelegi ca nimic nu e intamplator, sortit hazardului, ca existi pentru ca El a pus in tine o particica din Esenta Sa, ca trebuie sa o faci tot mai luminoasa, pana la a deveni un "far" ale carui raze pot strabate departarile.Ca esti de fapt sortit Luminii si ca trebuie sa o faci sa creasca in tine.Pana cand vei putea lasa in urma o dara de lumina...

• « Inapoi
• Inainte »