Sensul vietii

• « Inapoi
• Inainte »

Sensul vietii

Fiecare din noi isi pune intrebarea de ce a venit pe lume. Si fiecare incearca sa dea un raspuns pe masura puterii sale de intelegere, a experientei de viata, a modelelor pe care le are in fata: familie, societate, scoala. Pentru cei mai multi familia este esentiala: este implinirea prin dragoste. "Instinctul" creatiei se manifesta prin copii - simti ca astfel transgresezi moartea, ca cineva ramane dupa tine, te continua. "Instinctul" iubirii, se manifesta si el - te implinesti prin celalalt. Cuplul este, de fapt, revenirea la starea primordiala de "unul", spre care omul aspira constant . Se verifica astfel mitul androginului - fiinta prima, creata de Dumnezeu, era "una" si nu avea sex; Biblia arata si ea ca Eva este creata din coasta lui Adam, unicitatea devine, deci, scindare, dualitate.

Pe o alta treapta, poate mai sus dintr-un anumit punct de vedere, sunt artistii. Si la ei exista instinctul creatiei (se pare ca Dumnezeu Creatorul ne-a inzestrat El Insusi cu acest instinct). Si mai este aici un argument pentru originea noastra divina: faptul ca vrem chiar noi insine sa devenim creatori. Ca si in cazul parintilor, artistul pune in opera ceva personal, o parte din sufletul sau. Si el incearca sa-si depaseasca, astfel, moartea. Opera de arta reflecta creatorul - este o oglinda a lui, oferita lumii. Deosebirea, si intr-o oarecare masura superioritatea, ar consta in finalitatea artei: aceea de a crea ceva "frumos", ceva menit sa te inalte sufleteste (la inceputuri asa era , acum insa notiunea de frumos artistic imbraca forme dintre cele mai contradictorii), si a rolului ei de katharsis - tot la inceputuri, arta a avut si un rol de "indreptare", de infrumusetare interioara a omului.

Atat in cazul omului care aduce pe lume un copil, cat si in cel al artistului, poate exista si un fond narcisiac - dorinta, sau, poate, tot "instinctul" de a "arata" lumii ceva din tine, de a te "repeta", de a te sustrage timpului nemilos.

Exista si oameni care traiesc pentru bani, sau cei care gasesc in profesie sensul vietii. Acestia nu depasesc insa nivelul comun, nu au ajuns sa simta inca dorul,aspiratia catre "altceva".

Pe o alta treapta sunt cei care cred ca viata ne-a fost data ca sa ne indumnezeim. Acestia nu sunt o categorie aparte. De ce ar fi pe o alta treapta, mai inalta poate? Si aici apare, in primul rand, dorinta de asemanare cu Dumnezeu, prin creatie. Ei insa isi concep viata ca pe un drum ( o "cale"), cu urcusuri si coborasuri, dar care duce, inevitabil, in sus. Telul final este deci acesta, de a ajunge cat mai aproape de Dumnezeu. Fiecare are drumul sau interior, fiecare are mijloacele lui de a accede la tel, dar in esenta finalitatea ramane aceeasi: sa cresti in asemanarea cu Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu nu este materie, rezulta ca pentru a ajunge la El trebuie sa te inalti dincolo de aceasta, sa renunti incet-incet la tot ce te tine legat de ea. "Cel ce vrea sa vina dupa Mine, sa-si ia crucea, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze". Indumnezeirea inseamna, totodata, renuntarea la tot ce este negativ: defecte,vicii. Omul in sine nu este perfect si este constient in fiecare clipa de aceasta, insa fiecare simte in sine chipul lui Dumnezeu, scanteia divina. Important este sa reusesti sa faci sa creasca in tine aceasta lumina launtrica, care sa alunge raul.

O trasatura esentiala a acestora din urma este "deschiderea" catre iubirea neconditionata. Un om obisnuit nu este capabil sa iubeasca decat ceea ce "poseda" intr-un anumit fel, ceea ce este asemenea lui: te indragostesti pentru ca simti ca celalalt este, intr-un anume fel, oglinda ta si il iubesti atata vreme cat este asemenea cu tine. Nu suntem in stare sa-i iubim pe cei care sunt diferiti de noi, le gasim fel de fel de cusururi si in final ii alungam sau ne indepartam de ei. Iubirea prin Dumnezeu, insa, depaseste orice granita de sex, limba, culoare. Toti suntem creati de El, toti suntem copiii lui. Acesta este de fapt telul: sa ajungi sa iubesti ca Dumnezeu. Chiar si atunci cand simti ca celalalt ti-a gresit, ca este pacatos, ca este altfel decat tine, sa reusesti sa-l iubesti.

Indumnezeirea s-ar putea reduce astfel la un singur cuvant: iubire. El este cheia, capatul , limanul. Fiecare stie sau simte unde a ajuns pe calea aceasta - fiecare isi cunoaste limitele. Aspiratia spre desavarsire presupune o serie de incercari, ii poti consacra intreaga viata. Esentiala ramane insa iubirea.

• « Inapoi
• Inainte »