Rolul si importanta marturisirii de credinta

Rolul si importanta marturisirii de credinta Mareste imaginea.

 

 

 

Rolul si importanta marturisirii de credinta in teologie si viata bisericii 

           

1. Importanta si actualitatea problemei

 

Departe de a fi o chestiune secundara si pur teoretica, marturisirea credintei are un rost si o importanta esentiala in teologie si viata Bisericii, cu profunde semnifi­catii si implicatii soteriologice, eclesiologice si ecumenice, deoarece credinta si mar­turisirea ei determina nu numai esenta vietii crestine, ci reprezinta si elementul de unitate intre crestini.

 

De asemenea semnificatia si rolul ce se atribuie marturisirii de credinta comune in teologia contemporana si ecumenica este de importanta capitala, mai ales astazi cand dialogul teologic interconfesional se diversifica si intensifica tot mai mult, de la nivel bilateral la cel multilateral, precum si din cauza "neutralitatii teologice" in care continua sa se mentina C.E.B. In fata marii diversitatii confesionale din sanul sau, care de teama de a ajunge confesional tinde sa devina aconfesional si adoctrinar. Aceasta are ca urmare minimalizarea si relativizarea valorii si importantei marturisirii de cre­dinta in structura si viata Bisericii. Ezitand sa se opteze pentru o doctrina si marturi­sire de credinta universal obligatorie, se pledeaza insa pentru diversitatea doctrinara si confesionala, intrucat aceasta nu impiedica totusi pe crestini sa fie una in actul subiectiv al credintei si nadejdii crestine. S-a ajuns sa se afirme chiar ca Noul Testa­ment fundamenteaza o unitate a Bisericii bazata pe o anumita pluralitate confesionala tensionala sau de exprimari diferite ale credintei, ba mai mult, se vorbeste chiar de o imposibilitate de a determina mesajul revelational obiectiv -al marturisirii de credinta. Dar aceasta reprezinta o deplasare totala a centrului poblemei ecumenice si un obsta­col serios in calea apropierii si unitatii crestine.

 

De aceea, azi, in dialogul teologic ecumenic, interconfesional, trebuie sa se de­termine de la bun inceput o reconsiderare a importantei marturisirii credintei integrale apostolice, comune, pentru viata si unitatea Bisericii crestine, precum si a legaturii stranse, organice, intre marturisirea credintei comune integrale si ecumenism.

 

 

2. Credinta si marturisirea ei plenara, in  actul si continutul ei

 

Credinta si marturisirea ei plenara reprezinta unul din conceptele biblice funda­mentale si unul din elementele constitutive ale Bisericii crestine. Mantuitorul Iisus Hristos si-a inceput propovaduirea prin cuvintele : "pocaiti-va si credeti in Evanghe­lie" (Marcu 1, 15), considerand credinta si marturisirea ei conditie esentiala a mantuirii (Marcu 16, 16) si "piatra" pe care este zidita Biserica Sa (Matei 16, 16-18). Credinta este atat o experienta spirituala a intalnirii dintre om si Dumnezeu in Iisus Hristos prin harul Sau, cat mai ales o participare personala la marturisirea adevarului integral pe care Iisus Hristos l-a incredintat Bisericii Sale prin Duhul Sfant. Credinta aceasta sus­tinuta de harul divin este proces dinamic de crestere in viata in Hristos si in trupul Lui eclesial, care nu se limiteaza la viata interioara a credinciosului, in mod izolat, ci i-a forma comuniunii in ascultarea si marturisirea credintei Bisericii, deci numai in Biseri­ca si in comunitatea credinciosilor, pentru ca "credinta vine din predica auzita" (Rom. 10, 17). Biserica fiind spatiul, mediul si vatra credintei noastre prin Duhul Sfant. Cre­dinta marturisita de comunitatea bisericeasca starneste si provoaca credinta insului, iar la randul sau credinta marturisita a insului intareste credinta comunitatii si poate constitui izvorul credintei altcuiva care este lipsit de ea. In acelasi timp prin martu­risirea credintei ne incorporam in trupul eclesial al lui Hristos, crestem si ne desavarsim prin har in comuniunea cu Hristos si cu toate madularele trupului Sau. Credinta este deci dar dumnezeiesc si marturisire, darul este a lui Dumnezeu, iar marturisirea este a omului, zice Sf. Grigorie Sinaitul.

 

In aceasta privinta Sfintii Parinti ai Bisericii au subliniat  raportul strans intre credinta personala si marturisirea invataturii predate si propovaduite de Biserica. Sf. Chiril al Ierusalimului spune ca, credinta desi una, se imparte in doua : credinta "ca dar al lui Hristos prin har", in care accentul cade pe atitudinea receptiva a omu­lui si "credinta dogmatica", in care accentul cade pe invatatura crezuta sau pe continu­tul ei revelat, asa cum s-a pastrat si invatat de Biserica, si cu care sufletul se declara de acord si-l marturiseste cu toata fiinta sa. In acest sens, el cere candidatilor la Botez sa marturiseasca numai aceea credinta care este predata de Biserica si intarita de intreaga Sf. Scriptura. "Dobandeste si pastreaza numai credinta pe care ai invatat-o si ti-a fost propovaduita, aceea ce ti-a fost predata acum de Biserica si intarita de toata Scriptura" (Cateh. V, 10).

 

Credinta si marturisirea de credinta ca simplu act personal, fara continutul ei dogmatic, obiectiv, precizat de catre Biserica, este deci o credinta si marturisire care nu mantuieste, fiind o credinta goala fara continutul ei revelat definit si fara mesajul soteriologic al Evangheliei lui Hristos bine conturat. De aceea numai cel care are cre­dinta aceasta dogmatica deplina, formulata de catre Biserica, "marturiseste - dupa Sf. Chiril - marturisirea mantuitoare." (Cateh. XX, 4).

 

3. Forma si continutul doctrinar al Marturisirii de credinta, locul, functia si autoritatea ei in viata Bisericii

 

Din cele spune de Sf. Chiril retinem doua lucruri importante : intai ca obiectul sau continutul Marturisirii de credinta il constituie "Invatatura propovaduita si predata acum de Biserica, intarita de intreaga Sf. Scriptura". Al doilea, ca Biserica inca de la inceput a fost preocupata de fixarea continutului marturisirii de credinta, care sa redea intr-o forma concentrata si concisa mesajul Evangheliei descoperit de Hristos, predat si propovaduit noua de Sfintii sai Apostoli.

 

De altfel, inca din scrierile Noului Testament aflam unele marturisiri de credinta scurte, privind cuprinsul predicii Apostolilor, ca de ex. : "Acesta este cuvantul cre­dintei pe care-l predicam : daca marturisesti cu gura ta ca Iisus este Domnul si crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat pe El din morti, vei fi mantuit" (Rom. 10, 8-9). Asemenea scurte marturisiri de credinta, in Noul Testament, au devenit cu timpul fie singure, fie combinate, "reguli de credinta", care au fost concentrate de catre Biserica pe cate o idee si legate apoi intre ele intr-un simbol de credinta, pentru a putea fi usor retinute de catre toti. «Pentru ca nu pot toti sa citeasca Scripturile, - zice Sf. Chiril - deoarece ii impiedica de la cunoasterea lor, pe unii simplitatea mintii, iar pe altii ocupatiile, pentru aceea am strans in citeva fraze toata dogma credintei (adica in  Simbolul credintei)  ca  sa nu se piarda  sufletul  din pricina nestiintei. Vreau sa va amintesc ca aceste cuvinte sa fie recitate de voi cu toata ravna, sa nu fie scrise pe hartie, ci sapate, cu ajutorul memoriei, in inima voastra. Alta invatatura afara de aceasta sa nu primiti, nici chiar daca noi, care va invatam acum, ne-am schimba, si am grai invataturi contrare acestora. Auzind aceasta aminiteste-ti de Simbolul credin­tei si primeste la timpul potrivit din dumnezeiestile Scripturi demonstrarea fiecarui punct de credinta. Caci invataturile credntiei n-au fost alcatuite asa cum li s-au parut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toata Scriptura si implinesc o singura invatatura a credintei. Si dupa cum samanta de mustar dintr-un graunte isi intinde imprejur multe ramuri, tot astfel si acest simbol de credinta, in putine cuvinte, a cuprins ca intr-un san, toata cunostinta evlaviei din Vechiul si Noul Testament" (Cateh. V, 12).

 

Marturisirea de credinta poate avea deci o extensiune mai mare sau mai mica. De la extensiunea din Sf. Scriptura, greu de cuprins de catre toti s-a trecut la forma concentrata a Simbolului de credinta, iar de la forma foarte concentrata a acestuia, la forma tot mai desfasurata in propovaduirea Bisericii si expunerea teologiei. Si intr-un caz si in altul marturisirea Bisericii era completa si sprijinita ferm pe Desco­perirea dumnezeiasca.

 

Dogmatistul rus Macarie arata si o alta cauza a aparitiei simboalelor de credinta si concentrarii apoi a tuturor in unul singur si anume : ivirea marilor erezii trinitare. Caci pentru a feri pe crestini de nesiguranta, spre a li se arata ce si cum sa creada, rezimati pe, Descoperire, Biserica le-a propus de la inceput, urmand Traditiei Sfintilor Apostoli, modelele prescurtate sau simboale de credinta. Aici, in putine cuvinte se expunea in totalitatea lor toate dogmele fundamentale ale crestinismului, fiecare arti­col avand un indoit aspect, pe de o parte arata adevarul Descoperirii, iar pe de alta parte ii ferea de vreo erezie, contra carora era indreptat. Ivindu-se arianismul si macedonianismul, Biserica s-a vazut silita sa formuleze un simbol de credinta care sa serveasca de norma pentru toti credinciosii, fixand totodata si terminologia sacra si teologica. Astfel, Simbolul niceo-constantinopolitan, care contine aceeasi invatatura ca si simboalele anterioare, dar este mai precis si amanuntit contra noilor erezii, le-a in­locuit pe celelalte, devenind norma credintei crestine si compendiul tuturor dogmelor, in el cuprinzndu-se virtual toate dogmele si baza dezvoltarii ulterioare a intregii inva­taturi crestine.

 

In felul acesta marturisirea de credinta a Bisericii postapostolice se identifica cu marturisirea Bisericii apostolice, mentinindu-se nu numai continuitatea in timp cu ea, ci si identitatea si integritatea continutului doctrinar al marturisirii ei de credinta.

 

Apoi, in afara atacurilor altor erezii si pentru nevoile credinciosilor, Biserica a dezvoltat pe larg, in celelalte Sinoade ecumenice, precum si in Sinoadele locale prin "consensul Bisericii de pretutindeni", invataturile cuprinse pe scurt si virtual in Sim­bolul de credinta, incat si obiectul si continutul marturisirii de credinta al Bisericii devine si el acum tot mai explicit, cuprinzand intreaga invatatura bisericeasca dez­voltata.

 

Dar, Biserica a invatat totdeauna si invata si astazi intr-o forma mai desfasu­rata despre sine, despre felul cum se infaptuieste mantuirea in Hristos si in Biserica, despre Sf. Taine, despre viata viitoare si inviere, decat invata in Simbolul niceo-constantinopolitan si in definitiile Sinoadelor ecumenice. Aceasta invatatura mai des­fasurata - care n-a mai primit insa forma exacta si nuantata a triadologiei sau hristologiei de la Sinoadele ecumenice - a fost consemnata si expusa mai mult sau mai putin pe larg in Marturisirile de credinta ortodoxe din sec. XVII, ce au primit apro­barea oficiala a Bisericii Ortodoxe locale.

 

Inainte de a intra mai in amanunt in problema noastra, doua lucruri trebuiesc retinute din cele expuse mai sus: intai, ca Marturisirile de credinta, fie in forma concentrata in Simbolul de credinta, sau mai desfasurata din definitiile dogmatice ale Si­noadelor ecumenice sau ale Sinoadelor locale de mai tarziu, reprezinta o necesitate si un terminus ad quem al Descoperirii dumnezeiesti si al traditiei dogmatice dinamice, care se cere fixata de catre Biserica in formulari cuprinzatoare, clare, concise si fara echivoc, ca raspuns in fata ereziilor si posibilitatii de interpretare diferita a datului revelat pur, precum si a nevoilor credinciosilor de aparare, ca si de concentrare si, explicare mai pe larg a ceea ce trebuie sa creada. Nevoia lor a fost constanta, din momentul in care s-a constatat ca, dupa caderea omului in pacat si din pricina ei, Cuvantul lui Dumnezeu se poate intelege gresit si chiar si simboalele de credinta, din pricina scurtimii lor, golurile lasate de formulele lor generale, pot fi umplute de erezii. De fapt, toate Marturisirile de credinta au fost socotite totdeauna ca o dez­voltare si explicare, intr-o forma mai explicita a invataturilor cuprinse pe scurt si virtual in Simbolul niceo-constantinopolitan. Si al doilea, ca singura autoritatea Bise­ricii, in calitatea ei de "stalp si intarire a adevarului" (1 Tim. 3, 15), ca una ce are pe Iisus Hristos capul ei si pe Duhul Sfant, care o calauzeste "spre tot adevarul" (Ioan, 16, 17) si este izvorul infailibilitatii ei, are dreptul si indatorirea, ca in anumite momente ale existentei sale, sprijinindu-se ferm pe Revelatia dumnezeiasca si intrunita in sinoade sub asistenta Duhului Sfant, sa creeze si sa aprobe astfel de Marturisiri de credinta, ca mijloace de paza a dreptei credinte si carora consensul intregii Biserici de pretutindeni le da autoritatea de calauze vrednice de toata increderea. Evident, Biserica este infailibila numai si pentru pazirea si exprimarea fara gresala a ade­varului revelat, primit de la Hristos, deci pentru ca este si ramane permanent in adevarul lui Hristos. De aceea, pe de o parte Biserica este "stalp si intarire a adeva­rului", iar pe de alta parte adevarul descoperit si credinta dreapta este stalp si intarire a Bisericii. De aceea hotararile de credinta ale Sinoadelor ecumenice nu sunt socotite infailibile dinainte, ci numai dupa aceea de catre constiinta comuna a Bisericii, daca si intrucat exprima fidel credinta dreapta, transmisa in Sf. Scriptura si Sf. Traditie in Biserica, si sunt acceptate de catre pleroma Bisericii ca  "Cuvant  al Domnului".

 

Termenul de "marturisire de credinta" - care vine de la cuvantul grecesc omologhia, semnificand acordul, adeziunea si consimtamantul mai multor persoane, de afirmare in public, prin cuvant si cu insasi viata, a unui fapt sau a unei convingeri sau credinte religioase - dogmatic insemneaza cartea care cuprinde invatatura de credinta, formulata de Biserica pe baza Revelatiei si pe care credinciosii sunt tinuti s-o marturiseasca inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor, dupa porunca Mantuitorului: "Tot cel ce Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor si Eu voi marturisi pentru el inaintea Tatalui Meu din ceruri" (Matei 10, 32). Fiindca nu-i suficient numai sa pri­mim cuvantul lui Dumnezeu si sa-l rostim "intru marturisirea inimii", ci trebuie sa se dea si o buna marturie despre adevarul lui inaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), dupa pilda lui Hristos care "a venit in lume sa marturiseasca adevarul" (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atat pe actul personal al marturisiri credintei cat si pe continutul sau adevarul credintei marturisite.

 

In ordine cronologica, limitandu-ne aici numai la Marturisile de credinta orto­doxe aparute in epoca postbizantina, adica in sec. XVI-XVII, fara a aminti pe cele din epoca de dinainte, din timpul sau imediat dupa Sinoadele ecumenice fiind in stransa legatura cu acestea - ele sunt urmatoarele : Cele trei Raspunsuri ale patri­arhului Ieremia al II-lea catre teologii luterani din Tubingen (1573-1581), Marturisirea de. credinta a lui Mitrofan Kritopulos scrisa la cererea profesorilor luterani teologi din Halmstadt (1625), Marturisirea ortodoxa a mitropolitului Petru Movila (1642), Mar­turisirea de credinta a patriarhului Dositei al Ierusalimului (1672) si Enciclica patri­arhilor ortodocsi de la 1848, ca raspuns la enciclica papei Pius al IX-lea.

 

Importanta lor istorica si teologica vine din faptul ca, datorita conditiilor isto­rice vitrege, Biserica ortodoxa fiind in imposibilitate de a mai tine Sinoade ecume­nice, a cautat sa raspunda totusi, si sa ia pozitie in fata noilor probleme ridicate de luptele religioase dintre Reforma protestanta si Contrareforma catolica din Apus, care s-au deplasat treptat si in Rasarit, angajand-o si pe ea si credinciosii ei in aceasla disputa.

 

Ele nu au insa nici pe departe valoarea de Simbol de credinta sau de "carti simbolice" cu valoare de Simbol de credinta - cum gresit si in mod abuziv au fost numite de unii eterodocsi, dupa uzul confesiunilor, apusene, dar si de unii teologi ortodocsi - teologii ortodocsi mai vechi si mai noi ca P. Ponomarev, N. Glubokovski, S. Bulgakov, S. Tankov, A. Lykurgos, C. Diovuniotis, H. Andrutsos, G. Florovski, V. Krivosein, I. Karmiris, N. Chitescu, D. Staniloae, s.a., au aratat intemeiat ca ele nu pot fi asimilate cu acestea, din doua motive: intai, pentru ca au unele lipsuri in aprofundarea si formularea invataturii ortodoxe, reflectand nivelul de dezvoltare a teologiei ortodoxe din epocile lor si al doilea pentru ca Marturisirile de credinta ortodoxe n-au caracterul unor constitutii doctrinare al unei noi forme crestine de existenta si de definire a liniilor directoare pentru cei ce vor adera la ea, precum si de legitimare a credintei lor fata de autoritatile de stat, cum sunt confesiunile de credinta apusene.

 

Marturisirile de credinta ortodoxe au alta finalitate, ele tin sa exprime Traditia de totdeauna a Bisericii si ramanerea ei neintrerupta in ea, fiind doar o noua afirmare a ei, fara sa se substituie insa acesteia. Ele nu aduc o invatatura noua, ci redau rezu­mativ traditia in care a trait neintrerupt Biserica Ortodoxa din epoca apostolica. De aceea autoritatea lor este limitata si formularile lor n-au valoare de dogme absolute, ci numai  intrucat sunt  conforme  cu  invatatura  de  totdeauna  a Bisericii,  cuprinsa  in Sf.  Scriptura si  Sf.  Traditie.  Pana  la  acceptarea  lor  deplina  de  un  Sinod  ecumenic, fireste numai dupa o prealabila diortosire  a lor,  ele au fost  insusite  in  chip  oficial de autoritatea Bisericii si recomandate credinciosilor ca indreptare sau  "calauze"  ale unicei invataturi adevarate fata de invataturile eterodoxe.  O  calauza fereste de pri­mejdii, aratand calatorului calea cea buna. Ea are un domeniu propriu si un scop adesea limitat, alta ii poate lua locul indrumand mai bine pe alte fagasuri. Tot astfel si Mar­turisirile  ortodoxe   arata  si   azi   credinciosilor  directiile  in  linii  mari,   chipurile   cre­dintei, vietuirii si inchinarii ortodoxe, insa in amanunte slabesc pasul. Ele nu imbratiseaza si dezvolta de ex. toate problemele si aspectele pnevmatologiei,  ecleziologiei sau ecumenismului contemporan, in aceasta privinta ele dau doar cateva indicatii sau nu spun nimic. Cu toate  acestea ele nu si-au pierdut nici  astazi  autoritatea, dar au numai una relativa, istorica si teologica.    

                                        

Marturisirile de credinta ortodoxe nu fac parte deci dintre izvoarele Traditiei dumnezeiesti apostolice, ca Simbolul de credinta si definitiile dogmatice ale Sinoade­lor ecumenice, ci din traditia dogmatica dinamica a Bisericii si se situeaza intre izvoa­rele Traditiei dumnezeiesti, si simplele catehisme sau tratatele dogmatice, ca expresii ale traditiei dinamice bisericesti.

 

Nefiind ele insele izvoare, inseamna ca izvorul Marturisirilor de credinta orto­doxe este Revelatia dumnezeiasca insasi, Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie aposto­lica, pe care cauta sa o exprime fie in mod concentrat, fie mai desfasurat, aparand adevarul revelat de rastalmaciri si pe credinciosi de rataciri. De fapt Marturisirea de credinta ortodoxa se intemeiaza tocmai pe Revelatia dumnezeiasca in unitatea ei indestructibila, adica pe unitatea stransa dintre Scriptura, Traditie si Biserica, unitate pe care o exprima si valorifica mereu in formule noi. Pentru ca din punct de vedere ortodox Sfanta Scriptura contine Traditia in forma predicata de Apostoli in Biserica, iar Traditia contine Scriptura in forma interpretata, valorificata si traita de catre Bise­rica. Continutul Traditiei apostolice nu este in esenta decat continutul Scripturii aplicat in viata credinciosilor sau trecut in aceasta prin Biserica. Biserica tine deci prin Duhul Sfant Scriptura aplicata prin Traditie, mereu noua si totusi mereu aceeasi. O tine prin structurile ierarhic-sacramentale precizate de Apostoli, ca mijloace de tre­cere a continutului Revelatiei sau a lui Hristos insusi in viata credinciosilor.

 

 

4. Necesitatea innoirii si dezvoltarii necontenite a Marturisirii de credinta prin adancirea continua a Scripturii si Traditiei - sarcina permanenta a Bisericii.

 

O marturisire de credinta, zice teologul ortodox S. Bulgacov, este o scurta ex­presie a continutului traditiei bisericesti. Insa Traditia nu se epuizeaza niciodata intr-o carte, ci ea este o carte care se scrie mereu in conformitate cu nevoile cre­dinciosilor din fiecare epoca, fiind indentitatea perpetua a vietii Bisericii cu ea insasi. Ceea ce inseamna ca si o Marturisire de credinta - spre deosebire de Simbolul cre­dintei si definitiile Sinoadelor ecumenice - se scrie mereu sau se reactualizeaza continuu in conformitate cu nevoile credinciosilor din fiecare epoca.

 

Din punct de vedere ortodox chiar si definitiile dogmatice ecumenice, desi odata promulgate nu se mai schimba in vecii vecilor, sunt susceptibile de un progres formal nelimitat, formulele lor putand fi intregite si amplificate dupa aceea cu alte formule mai cuprinzatoare, cu atat mai mult Marturisirile de credinta ulterioare Sinoadelor ecu­menice sunt susceptibile de o innoire si dezvoltare teologica permanenta. Dealtfel, asa cum am vazut, chiar prin Marturisirile de credinta ortodoxe amintite, cu toate lipsurile inerente epocii lor, a fost dezvoltata simtitor invatatura ortodoxa care n-a fost formulata de catre Sinoadele ecumenice, indeosebi in acele puncte de credinta oare au fost intelese si formulate gresit de eterodocsi. Dar dezvoltarea teologica nu s-a oprit nici la Sinoadele ecumenice si nici la Marturisirile de credinta ortodoxe din veacul XVII, ci ea s-a continuat si se continua in Biserica pana la sfarsitul veacurilor, intrucat continutul dumnezeiesc al Scripturii si Traditiei nu se epuizeaza in nici o formula sau scriere si intrucat apar noi probleme care solicita raspunsuri noi si nici erorile nu s-au sfarsit.

 

Cercetarie teologilor ortodocsi in ultima vreme, ca S. Bulgakov, V. Lossky, D. Sta-niloae, I. Todoran, N. Chitescu, I. Bria, s.a. au scos in evidenta ca Traditia nu este numai un factor de identitate si unitate a Bisericii in credinta apostolica de la inceput, ci si un factor de continuitate si innoire permanenta in Biserica, adica tocmai aspectul mereu innoitor al Traditiei apostolice care continua neintrerupt in Biserica ca tradi­tie bisericeasca, fiind mereu un izvor inepuizabil de viata noua prin Duhul Sfant, din care Biserica a scos si scoate mereu raspunsuri noi la problemele noi pe care le ridica viata si societatea umana in dezvoltarea ei. Evident, raspunsurile acestea noi nu se afla de-a gata in Sf. Scriptura, ci ele trebuiesc elaborate pe baza acesteia si a interpretarii autentice a Traditiei apostolice, de catre Biserica.

 

Daca Traditia apostolica devenita normativa pentru intelegerea si trairea Sfintei Scripturi, a dat raspunsuri marilor probleme ale Bisericii in epoca ecumenicitatii, tradi­tia bisericeasca de dupa aceea a dat si da raspuns problemelor noi pe care le ridica fiecare epoca in conformitate cu Revelatia divina si nevoile credinciosilor. In acest sens Traditia nu este numai trecutul, ci si prezentul in care locuieste deja viitorul. Desigur dezvoltarea aceasta neincetata a invataturii ortodoxe, prin adancirea neintre­rupta a Sfintei Scripturi prin Traditia apostolica, care nu se termina niciodata, nu inseamna o schimbare a continutului ei revelat sau o adaugare de ceva care nu se armonizeaza cu invatatura de la inceput, ci este crestere organica a acesteia, o inain­tare a Traditiei in ea insasi si nu o iesire din ea, insa invatatura de la inceput se im­bogateste cu noi sensuri si semnificatii care n-au fost sesizate toate initial sau numai partial, orice formulare bisericeasca fiind in functie de nevoile si problemele unei anumite epoci.  

                             

De altfel progresul nelimitat in adancirea si formularea Traditiei si invataturii Bisericii este posibil si necesar, pentru ca continutul ei revelat este infinit si ca atare apofatic (negrait), cu neputinta de a putea fi cuprins vreodata in invataturi sau for­mule care sa-l epuizeze deplin, la care se adauga si conditionarea istorica a formu­larilor bisericesti. De aceea este necesar ca marturisirea de credinta a Bisericii sa fie exprimata in fiecare epoca in limbajul si formulele care au sens pentru credinciosii din acel timp si prin care se scot la iveala noi laturi si aspecte implicate in misterul revelat, dar numai partial sau insuficient puse in lumina de formulele vechi.

 

Intrucat o marturisire de credinta este o tinta spre care tinde Biserica in dezvol­tarea fireasca a trairii si gandirii ei teologice, un drept si chiar o indatorire, atunci cand nevoile credinciosilor o impun, Bisericile ortodoxe si-au creat totdeauna astfel de Marturisiri, e adevarat mai mult la nivel catehetic, care sa raspunda noilor cerinte ale epocii si sa indrume mai bine viata si activitatea credinciosilor in conditiile si  problemelor noi ale societatii in care traiesc.

 

In acest sens pot fi amintite la rusi "Catehismul dezvoltat" al Mitropolitului Filaret al Moscovei (1848) ; la noi "Invatatura de credinta crestina ortodoxa", Bucu­resti, 1952, p. 481 ; "Invatatura crestina ortodoxa", Timisoara, 1971, p. 142 si "Cartea de invatatura crestina ortodoxa", Bucuresti, 1978, p. 206, iar la greci, "Marturisirea de la Tiatira" a Arhiepiscopului Atenagoras, Londra, 1975, p. 286, care toate reprezinta un model de abordare, adancire si expunere a credintei ortodoxe, tinand cont de con­textul ecumenic si social-cultural diferit in care isi desfasoara activitatea Bisericile Ortodoxe autocefale respective.

 

Tot pe linia innoirii permanente a Marturisirii de credinta ortodoxe se poate aminti aici de propunerea romaneasca, pornind de la Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului, de mai bine de cinci decenii si anume inca din 1923, pentru intocmirea unei Marturisiri de credinta ortodoxe comune» oficiale, care sa tina seama de intreaga dez­voltare teologica din epoca Sinoadelor ecumenice si de situatia noastra diferita de azi si care sa contribuie la intarirea unitatii de gandire si de actiune a Ortodoxiei ecumenice. Chiar daca difera inca parerile intre teologii ortodocsi in privinta necesi­tatii, utilitatii, greutatii si modalitatii practice de a realiza o astfel de Marturisire, si mobilitatii ei in principiu, nu se poate contesta ca Bisericile toate, inclusiv cele ortodoxe, pot si trebuie sa-si innoiasca permanent formele de exprimare si valorificare a credintei lor   atat la nivel local cat si general al Bisericilor respective, in conformite cu nevoile credinciosilor si in contextul diferit al lumii de azi. Desigur teologia ortodoxa prin adancirea continua a Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii ofera un ras­puns tuturor acestor nevoi si probleme noi ale credinciosilor in situatiile lor diferite, dar este nevoie si de un raspuns comun al intregii Ortodoxii ecumenice, cel putin in genul Marturisirii Ortodoxe de la 1642, in fata marilor probleme ale lumii contempo­rane cu care sunt confruntate azi toate Bisericile.

 

 

5. Marturisirea de credinta comuna in teologia protestanta si ecumenica contemporana.

 

Dat fiind importanta majora a Marturisirii de credinta pentru teologie si viata Bisericii in general, ea a devenit mai ales in ultimile decenii obiectul unei susti­nute preocupari atat in cadrul teologiei catolice si protestante contemporane, cat si ecumenismului contemporan. Imbucurator este faptul ca accentul cade acum, in general, nu numai pe lucrarea de innoire a formelor de exprimare si valorificare a credintei crestine in contextul lumii de azi, ci si pe precizarea continutului lor dogmatic con­fesional, precum si al fondului doctrinar comun al Bisericilor crestine in efortul ecu­menic actual de apropiere si unire a acestora.

 

a)  Desi mai exista inca unii teologi protestanti, care in efortul de modernizare a teologiei militeaza pentru o intelegere strict personalist-existentialist-actualista a cre­dintei si  a  marturisirii  ei,  totusi  preocuparea  dominanta  a  teologilor  si  autoritatilor oficiale bisericesti, luterane si reformate de astazi, este grija pentru pastrarea si apa­rarea continutului doctrinar specific al marturisirii lor de credinta, ca mijloc de afir­mare  a  identitatii  lor  bisericesti.  Merita  amintite  aici  cercetarile  in  acest  sens  ale unor teologi ca : W. Elert, E. Schlink, W. Meinhold, P. Brunner, V. Vajta, H. Weissgerber, L. Gunnar, H. Huschemenger, G. Kretschmar, G. Gasmann, N. Ehrenstrom, K. Barth, L. Vischer, Istvan Tokes, s.a. care au scos in evidenta revelatia istorica, teologica, eclesiologica si  ecumenica  a  Marturisirii lor  de  credinta,  ca raspuns  la cuvantul  lui Dumnezeu si de intarire a unitatii si identitatii Bisericii lor confesionale.

 

Din cercetarile acestea mai noi pot fi retinute cateva puncte pozitive importante in problema noastra, ca si pentru dialogul ortodox-luteran :

 

1.  Recunoasterea din partea Bisericii Evanghelice a Simboalelor vechi de credinta ca legatura cu Traditia si Biserica veche apostolica si ca mostenirea noastra comuna si prin aceasta o anumita recunoastere a Traditiei apostolice.

 

2.  Accentul pus pe continutul de adevar apostolic al Marturisirii de credinta si importanta acesteia pentru normarea predicii si vietii bisericesti, prin  care  se pas­treaza  de-a lungul veacurilor identitatea  adevarului  revelat  in  Biserica  ca  Traditie dinamica.

 

3.  Accentuarea unei legaturi mai stranse intre Scriptura si Biserica, in sensul ca Scriptura   este   suficienta  numai  in   si   prin  Biserica.  Marturisirea  fiind   interpretarea Scripturii de catre Biserica si are autoritate intrucat este in acord cu adevarul revelat.

 

4.  Afirmarea importantei autoritatii doctrinare a Bisericii si a functiei ei invatatoresti, fara institutionalizarea acesteia insa.

 

De asemenea merita amintit si efortul remarcabil de innoire si reactualizare a Marturisirilor de credinta protestante in contextul lumii de azi, cum este de ex. "Manualul de credinta sau catehismul evanghelic pentru maturi", aparut in 1975, 1356 p., desi acesta din cauza tendintei lui de modernizare care s-a extins nu numai asupra formei de exprimare ci si asupra substantei credintei evanghelice, a starnit multe discutii chiar in sanul teologiei evanghelice : Noua carte de credinta crestina comuna», a aparut in 1972, 520 p. in contextul dialogului si conlucrarii ecumenice intre catolici si protestanti in Apus, precum si eforturile in acelasi sens intreprinse de teologi si ierarhi ai Bisericii Romano-Catolice pentru recunoasterea in 1980 de catre Biserica Romano-Catolica a Confesiei Augustane ca o expresie, legitima a cre­dintei catolice.

 

b)  In cadrul ecumenismului contemporan problema Marturisirii de credinta comuna a fost de asemenea o preocupare majora si constanta a Comisiei "Credinta si Consti­tutie"  a CEB, chiar de la prima intrunire a acesteia la Lausanne in  1927,  in cadrul sectiei a patra :  "Marturisirea  de  credinta  comuna  a Bisericii". Insa raportul  acestei sectii s-a exprimat intr-o forma echivoca cand afirma ca in ciuda deosebirilor doctri­nare, Bisericile sunt totusi una in credinta comuna, asa cum s-a pastrat ea in sim­bolul apostolic, si niceo-constantinopolitan. Numai ca simpla acceptare a acestora fara intreaga Traditie apostolica pe care o concentreaza in ele, nu suprima deosebirile interconfesionale, nici nu reprezinta formula unirii Bisericilor si nici Marturisirea de credinta comuna spre care nazuieste miscarea ecumenica, totusi retinem ideea expri­mata in finalul raportului ca Duhul Sfant v-a calauzi Bisericile sa gaseasca noi forme de exprimare comune a adevarurilor Revelatiei in conformitate cu problemele noi dare apar. Aceste formule noi vor fi tot atatea trepte care vor contribui la largirea consensului lor dogmatic si la imbogatirea continua a Marturisirii de credinta ecume­nice, care in final trebuie sa coincida in esenta cu Marturisirea de credinta a Bisericii apostolice si sobornicesti, una si nedespartita.

 

Desi, intre timp s-au realizat unele progrese in directia largirii bazei teologice a CEB si .a consensului doctrinar intre Bisericile membre, ca de ex., in privinta Botezului, Euharistiei si Preotiei, cu toate acestea "contrastele dintre Biserici - zice directorul Comisiei "Credinta si Constitutie" V. Vischer - sunt departe de a fi invinse. Confesiunile singulare stau acum ca si inainte ca entitati mai mult sau mai putin iden­tificabile si toate eforturile de a ajunge la o marturisire comuna a credintei n-au fost in stare sa schimbe ceva esential in aceasta privinta. Comunitatii noastre "ecumenice ii lipseste baza doctrinara solida ca sa se poata dezvolta plenar, pentru ca nu este fundamentara in una si aceeasi Marturisire de credinta ci cuprinde o pluralitate de marturisiri care se contrazic intreolalta". Fara sa contestam aceasta lipsa de baza solida in CEB, totusi folosirea termenului de "marturisire de credinta comuna", inainte de a se fi realizat unitatea deplina in credinta apostolica, este confuz, ambiguu si echivoc, intelegandu-se prin aceasta fie o schema dogmatica minimala, fie o formula de acord realizata din suma tuturor traditiilor confesionale. Si intr-un caz si in altul, se revine la vechea teza minimalist-sineretista a lui G. Calixt, relativandu-se diferentele doctrinare si confesionale si simplificandu-se nepermis credinta integrala apostolica.

 

In general, problema "Marturisirii de credinta comuna", este vazuta si solutionata azi in teologia ecumenica, in termenii si in spiritul "Comunitatii conciliare", ambiguu si echivoc si aceasta. Confuze sunt si structura si functia pe care o are aceasta noua marturisire de credinta comuna in cadrul Bisericilor. Ea nu va lua locul Marturisirilor particulare ci va subsista alaturi de acestea provocand Bisericile sa-si recepteze intr-un chip nou Marturisirile de credinta proprii si pe ale celorlalte. In felul acesta marturi­sirea fiecaruia isi va imbogati si largi mereu continutul, devenind ecumenica.

 

Dar din punct de vedere ortodox nu se poate ajunge la o marturisire de credinta comuna daca nu s-a ajuns in prealabil la unitate deplina de credinta. Ce fel de credinta marturisesc crestinii in comun daca ei sunt si raman in continuare deosebiti doctri­nar ? Apoi, marturisirea de credinta comuna nu este o cale sau mijloc prin care se ajunge la unitatea de credinta, ci mijlocul prin care se exprima unitatea noastra deplina in credinta, la care ajungem insa prin dialogul teologic largit treptat asupra intregii sfere a credintei apostolice integrale, pana la obtinerea consensului teologic deplin asupra acesteia.     

                                                                        

Termenii trebuie deci inversati : nu prin marturisirea de credinta comuna la unitatea crestina, ci prin unitatea deplina in credinta dogmatica la marturisirea de credinta comuna. O marturisire de credinta ecumenica are deci un sens numai daca ar exprima unitatea doctrinara deplina a Bisericii, care este scopul insusi al ecumenismului.

 

De aceea, astazi consensul teologic in credinta integrala apostolica sau cres­terea impreuna in plinatatea Traditiei comune apostolice, constituie tinta primor­diala a tuturor eforturilor ecumenice, atat la nivel bilateral sau multilateral, fiind singura cale,care duce cu adevarat la refacerea unitatii vazute a crestinilor prin martu­risirea comuna a credintei apostolice. Numai cand continutul marturisirii noastre de credinta va fi identic cu continutul marturisirii de credinta apostolice, ea va fi cu adevarat o marturisire de credinta comuna, in temeiul careia toate Bisericile locale vor putea marturisi la fel pe Hristos in comun, inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor si vor putea participa impreuna la comuniunea euharistica deplina cu Hristos si prin El cu intreaga Sfanta Treime si toti intreolalta in trupul Sau eclesial.

 

"Sa tinem deci adevarul, in iubire si sa sporim intru toate, pentru El, Care este capul - Hristos. Caci din El, tot trupul bine alcatuit si bine incheiat, prin toate lega­turile care ii dau tarie, isi savarseste cresterea potrivit lucrarii masurate fiecaruia din madulare si se zideste intru dragoste" (Efes. 4, 15-16).

 

Pr. Prof. Dr. IOAN I. ICA

 

 

 

 

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 17488

Voteaza:

Rolul si importanta marturisirii de credinta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE