Importanta unirii celor doua firi in Hristos pentru mantuire

Importanta unirii celor doua firi in Hristos pentru mantuire Mareste imaginea.


Importanta unirii celor doua firi in Hristos pentru mantuire

 

1. Realitatea intruparii sau umanizarii Fiului lui Dumnezeu

 

Intruparea, propriu-zis umanizarea Fiului, arhetip al omului, reactuali­zeaza si consfinteste din nou sintagma legata de crearea omului "dupa chipul lui Dumnezeu". Potrivit exprimarii lui Tertulian, sufletul omului este prin natura sa crestin: anima naturaliter christiana, adica, firea omeneasca, de la crearea ei este orientata spre Hristos. Dar intruparea desco­pera si familiaritatea lui Dumnezeu cu omul, "Fiul S-a putut face om si S-a putut face inteles de oameni, pentru ca El apus pecetea Sa de chip al Tata­lui in oameni, fiind creati prin El si deci si sustinuti in dezvolatarea lor prin El si pentru ca fiind Persoana necreatei si vesnicei dependente de Tatal, ca Unul-Nascut, a putut trai si ca om aceasta dependenta, putand realiza prin aceasta si cu oamenii o comunitate de simtire fata de Tatal, supremul izvor al existentei".

 

Pe de alta parte. Dumnezeu insusi iese in intampinarea omului in vir­tutea calitatii Sale de Persoana iubitoare: "Caci Dumnezeu asa a iubit lu­mea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nupiara, ci sa aiba viata vesnica" (Loan 3, 16). Dumnezeu Se manifesta ca persoana mai ales prin iubirea Sa fata de om si de aceea, intruparea este actul in care Dumnezeu Si-a descoperit in grad maxim iubirea fata de om, caracterul personal al Lui ca Dumnezeu, asigura prin in omenire caracterul personal-al Sau ca om si deci al tuturor oamenilor.

 

Intruparea este actul dumnezeiesc, tainic, negrait prin care a intrat in isto­rie o existenta personala, concreta, unica, Persoana lui Dumnezeu-Cuvantul, Persoana care din momentul intruparii traieste o viata personala dum­nezeiasca si omeneasca si in Care s-au intalnit, s-au unit si locuiesc impreuna cele doua firi: dumnezeiasca si omeneasca. Aceasta coabitare dovedeste cinstea deosebita acordata de Dumnezeu umanitatii, prin trairea umanului de Dumnezeu insusi si anume, facand umanul propriu Persoanei Sale.

 

Intruparea nu este acelasi lucru cu unirea firilor; prin "intrupare" se ex­prima unirea Cuvantului cu trupul, iar unirea firilor este consecinta intruparii: Sfantul Ioan Damaschin face astfel deosebirea dintre intrupare si unire: "Altceva este unirea si altceva este intruparea. Unirea indica numai legatura; ea nu indica si cu cine s-a facut legatura. Intruparea insa este acelasi lucru cu a spune inomenire si indica unirea cu trupul, adica cu omul, dupa cum si inrosirea focului indica unirea cu focul". De aceea, Sfantul Ioan Damasclim spune ca "a Se face Cuvantul trup,inseamna ca in­sasi ipostasa Cuvantului a devenit in chip neschimbat ipostasa trupului". Hristos a asumat omenescul in intregul sau, adica din umanitatea Sa nu a lipsit nimic din ceea ce este omenesc.               

               

Faptul ca intruparea a fost reala si ca Fiul lui Dumnezeu a asumat umanul in intregul Sau are o importanta capitala pentru valoarea actelor sa­varsite de Persoana lui Hristos. Prima consecinta a intruparii este unirea firii dumnezeiesti cu firea omeneasca, din care decurg apoi multe alte con­secinte. Numai daca Cuvantul a asumat umanul real si complet, a putut participa El ca om deplin la viata dumnezeiasca si numai asa a putut uni in El in mod deplin firea omeneasca cu firea dumnezeiasca.

 

Data fiind importanta dogmatica a acestei teme, Sfintii Parinti i-au acordat o deosebita atentie in scrierile lor. Centrul hristologiei Sfantului Chiril al Alexandriei il ocupa Logosul, Dumnezeu desavarsit, Care este identic cu Iisus Hristos. In consens cu ceilalti Sfinti Parinti, el invata ca unirea intre Logos si trup este indisolubila desi ea uneste lucruri nease­manatoare. Aceasta unire a umanitatii cu dumnezeirea este atat de reala, atat de intima, incat ne da impresia ca Logosul ar fi intrupat din vecie, ca ar fi adus trupul din cer, in loc de a-l fi luat din trupul Fecioarei.

 

Tot Sfantul Chiril al Alexandriei precizeaza ca "Cuvantul S-a pogorat din cer si S-a facut ca noi, slujitor (liturghisitor) al celor sfinte si in cortul adevarat pe care l-a zidit Domnul si nu omul". Acest cort este trupul omenesc, care ca si cortul marturiei a fost ales ca loc special in care sa se slu­jeasca lui Dumnezeu. In Vechiul Testament, misiunea si semnificatia cor­tului au trecut la templul sfant si de aceea si Sfantul Chiril al Alexandriei -ca si alti Parinti - numeste trupul lui Iisus Hristos templu: "Cel netrupesc S-a facut vizibil, si Cel inteligibil, pipaibil, trupul Sau cel pamantesc nemaifiindu-I un vesmant strain, ci facandu-Si-l templul Sau propriu si im­preuna cu El facandu-Se cunoscut ca Dumnezeu si Domn".

 

Adevarul fundamental privind intruparea este acesta: trupul nostru a devenit trupul lui Hristos. De aici decurg toate consecintele privind efi­cienta Rascumpararii. Caci daca Hristos a luat trupul nostru, il modeleaza si il sfinteste din interior, transforma firea umana fiindca a asumat-o facandu-Si-o proprie, actualizand-o si personalizand, ceea ce face posibil refacerea si restaurarea cosmosului si redeschiderea perspectivei indumnezeirii. De aceea intruparea este temelia indumnezeirii. "Pe de alta parte, Hristos pastreaza trupul omenesc neschimbat pentru eternitate, incat se poate spune ca in El, omul a umplut lumea de sus". Prin toate acestea, Hristos a revalorificat posibilitatile si capacitatile pozitive ale trupului, l-a redescoperit ca valoare care depaseste cadrele lumii finite si a reactivat in; el aspiratiile spre vesnicie.

 

Intr-adevar, conform Sfantului Maxim si parintilor bizantini, intruparea nu este numai un mijloc de mantuire, ci conditia implinirii ultime a creatiei. Umanizarea lui Dumnezeu si indumnezeirea omului sunt corelative. In functie de acest plan divin se proiecteaza omul la a ajunge indumnezeit. Pentru Sfantul Maxim diofizismul si diotelismul sunt cerute cu necesitate absoluta si marturisesc despre plenitudinea umanitatii in Hristos. Justificarea acestora nu este doar soterielogica, ci, de asemenea, ontologica. Trupul omenesc indumnezeit in Hristos este si el invesnicit prin unirea cu Fiul lui Dumnezeu, iar in virtutea consubstantialitatii tuturor oamenilor cu omenitatea lui Hristos, din aceasta s-a transferat ontologic fratilor intru omenitate in mod obiectiv, iar subiectiv, tuturor celor ce se lipesc de Hristos, pana.la sfarsitul veacurilor, sfintenie si puterea indumnezeirii.

 

2. Rolul unirii dintre firea umana si firea divina in Ipostasul divin al Cuvantului

 

Am vazut ca marturisind adevarul intruparii marturisim in primul rand unirea trupului omenesc cu ipostasul divin al Cuvantului si ca trupul Dom­nului Hristos este organ al mantuirii sau rascumpararii ca urmare a unirii lui cu Cuvantul lui Dumnezeu. Dar unirea aceasta nu indica numai unireatrapului ea materie cu Persoana Cuvantului, ci si unirea firii umane cu firea dumnezeiasca.     

                                                                                

Prin fire se intelege mai mult decat prin trup, fiindca cuprinde pe langa toate cele materiale ale trapului (organe, tesuturi, sange, celule etc), si pe cele nemateriale: sufletul, functiile si trasaturile specifice omenesti ale acestuia, viata insasi si tot ceea ce constituie particularitatile speciei umane. Astfel, unirea firii omenesti cu firea dumnezeiasca inseamna ca Fiul lui Dumnezeu Si-a facut proprii nu numai organele trupesti umane si sangele omului, ci Si-a asumat viata umana in toata complexitatea ei, gandirea, vointa si vorbirea umana, simturile umane si tot ceea ce constituie mani­festare si traire sufleteasca umana. Pe toate Si le-a facut proprii si ii erau atat de impropriate incat Se manifesta si ca Dumnezeu prin ele. Aceasta unire intima dintre cele ale firii omenesti si firea dumnezeiasca constituie temeiul pe care se sprijina caracterul mantuitor al intruparii.

 

Firile nu stateau unite prin ele insesi in Hristos, ci erau unite prin inter­mediul Persoanei Cuvantului intrupat. Conform Sfantului Maxim Marturi­sitorul, "nu e acelasi lucru a voi si a voi de fapt, precum nici capacitatea de a grai si a grai de fapt. Caci capacitatea de a grai o are cineva pururea, dar nu graieste pururea... E propriu firii a putea vorbi totdeauna; dar e propriu ipostasului cum se vorbeste...". Cu alte cuvinte, ipostasul sau persoana nu e numai starea de sine sau existenta reala a firii, ci si cel ce aduce inevitabil virtutile intr-o actualitate proprie. Pot voi purarea prin fire, dar voiesc intr-un anumit mod propriu mie ca ipostas. Ipostasul este deci si existenta par­ticularizata a firii.

 

Prin ipostaziere firea primeste im mod de existenta personal, specific unei entitati in care desi firea ramane aceeasi cu intreaga fire a speciei umane,"primeste pecetea ipostasului sau caracterulpersonal. In Hristos, firea umana a fost personalizata in cel mai inalt grad, fiindca in ea s-a imprimat modul de existenta sau caracterul personal al Persoanei Cuvantului intrupat. De aceea, in Ipostasul divin al lui Hristos, firea umana a fost valorificata la maximum, actualizata potrivit vointei divine si deci adusa la starea de con­formitate deplina cu Persoana divina, care era baza sau suportul ei ipostatic.

 

Cand ziceam ca "Dumnezeu S-a aratat in trup" (I Tim. 3, 16) si ca "Cu­vantul S-a facut trup" (Ioan 1, 14), implicit afirmam ca "Dumnezeu a pa­timit in trup". Toate aceste formule pot fi intelese corect numai daca admitem o distinctie reala intre "fire" si "ipostas", pentru a putea spune ca ipostasul, subiect al intruparii si patimirii, era cel al Logosului care ra­manea nepatimitor in firea Sa dumnezeiasca, intrucat firea dumnezeiasca este nepatimitoare. Subiectul intruparii si mortii lui Hristos este Cuvantul preexistent, caci in Hristos nu exista alt subiect personal in afara de Cu­vant; numai o persoana, o fiinta poate muri si nu o fire sau un trup. Avand la baza aceste elemente distinctive, teologia ortodoxa descopera temeiurile mantuirii in insasi Persoana unica a Logosului intrupat si implicit valoarea soteriologica a intruparii.

 

Unirea firilor, in mod neamestecat si neschimbat, neimpartit si ne­despartit, "intr-o persoana si intr-un ipostas"..., formulata de Sinodul ecu­menic de la Calcedon (451) in cadrul definitiei dogmatice despre Persoana lui Iisus Hristos, are o importanta capitala pentru intreg edificiul doctri­nar si practic al Bisericii. Fara definitia hristologica de la Calcedon, care face deosebire intre ipostasul lui Hristos care este unul si fire, care sunt doua, nu s-ar fi putut clarifica functia ipostasului in unirea firilor si vointe­lor in Hristos. Ipostasul lui Hristos uneste vointele celor doua firi si armo­nizeaza tendintele lor prin cuprinderea lor in aceeasi Persoana.

 

Distinctia si unirea firilor in Persoana Cuvantului intrupat constituie fundamentul afirmarii dumnezeirii si umanitatii lui Hristos. Cand Sfantul Apostol Pavel spune ca "Unul este Dumnezeu, Unul este si Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni: Omul Hristos Iisus" (I Tim. 2, 5), il intelege pe Hristos atat ca Dumnezeu cat si ca Om, asa cum se vede si din alta rnarturi-sire a sa: "Omul cel de-al doilea este din cer" (I Cor. 15, 47). Peste tot, cand vorbim de Omul-Hristos, intelegem si Hristos-Dumnezeu si invers, fiindca intr-adevar, Hristos ni S-a descoperit ca "omenitate dumnezeiasca" si tot­odata ca Dumnezeire omeneasca.   

        

Intreaga hristologie patristica prezinta intruparea ca suprema comuni­care a vietii divine ad extra si totodata ca teofania deplina, cu totul noua si unica, prin care Dumnezeu S-a aratat in trup omenesc. Pentru aceasta teofanie, "Tatal a trimis pe Fiul Mantuitor al lumii" (T Ioan 4, 14).: Astfel, "Cuvantul care a fost trimis pentru mantuire e Mantuitorul si Mantuitorul nascut in trup prin comuniunea cu Cuvantul Se numeste Fiul lui Dum-nezeu". In virtutea unirii lui Dumnezeu cu omul in Hristos, nu numai ca El Se numeste Dumnezeu, dar tot ce ne descopera este de la Dumnezeu, El ne vorbeste Dumnezeu si unirea eu El inseamna unirea cu Dumnezei

Dat fiind faptul ca Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, "crestinii nu cred pur si simplu in taina lui Dumnezeu, ci in taina lui Dumnezeu in Hristos... Taina lui Dumnezeu nu este pur si simplu problema transcendentei, nici chiar pur si simplu misterul imanentei...; mai degraba misterul lui Dumnezeu se dezvaluie intr-o viata de om traita in istorie".

 

Intrunirea cu Hristos ca om inseamna intalnirea cu taina lui Dumnezeu.

 

Importanta dumnezeirii si omenitatii lui Hristos este cruciala pentru mantuire, fiindca pentru a fi uniti in El cu Dumnezeu trebuia ca El insusi sa fie Dumnezeu, iar ca sa ne poata purta in Sine in vederea unirii trebui sa fie si om. Numai daca Hristos este -deofiinta cu Tatal si daca este Fiu Lui, Tatal ii va putea da slava si imparatia Lui. "Dar fiindca Fiul Tatalui S-a facut si om, slava si imparatia aceasta o va avea si ca om si deci va face parte de ea si oamenilor cu care S-a unit prin intrupare pe veci,. Daca Hristos nu e Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut si om ca noi, intrand in co­muniune vesnica cu noi, nu exista pentru noi putinta de a scapa de moarte si de a ne impartasi de slava Lui in vesnica Lui imparatie. Dumnezeirea Celui intrupat ca om e singurul eveniment care da aceasta perspectiva si deci un sens existentei noastre".                                           

        

Marturisind ca Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, funda­mentam posibilitatea pe care o are El de a-i atrage pe oameni la Tatal in Duhul Sfant, capacitatea de a-i conduce prin toate starile prin care a trecut El de bunavoie, asiguram premisele unirii Sale cu oamenii care cred in El. Daca Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, omul nu ramane in­chis in limitele unei existente monotone, ci se inscrie intr-o viata care de­paseste limitele naturalului, iar persoana sa, capata valoare prin bogatia spirituala a carei innoire nu are limite si nici sfarsit.

 

Daca Hristos este Dumnezeu si om, in mantuire lucreaza natura divina cat si cea umana. Hristos, ca Dumnezeu-Om, descopera ca nu apartine doar lumii pamantesti, caprin harul Lui, Omul Spiritual locuieste in profunzi­mea realitatii divine. Cuprinzandu-i in El pe toti oamenii, Hristos este pentru ei nu numai model, ci Forta transformatoare care le da si puterea de a se inscrie in efortul eroic de lupta impotriva raului si mortii.

 

Una din cauzele care au dus la aparitia omului autonom este si erezia nestoriana, preluata de o parte a teologiei apusene, erezie care consta in se­paratia dintre divin si uman in Hristos. "Consecintele acestei separatii nestoriene sunt extrem de grave, fiindca daca omul se separa de Dumnezeu, daca unul este Iisus al istoriei si altul este Hristos al gloriei, atunci devine imposibila sfintirea naturii umane, fie pentru ca aceasta natura ar fi ramas intacta dupa pacatul stramosesc, cum sustin unii, fie ca este atat de decazuta incat nu mai poate fi sfintita, cumpretind altii".De aici rezulta lipsa de preocupare a omului contemporan-influentat de teologia amintita - fata de cautarea sfinteniei.         

                                                     

Dar "pe langa faptul ca Hristos astfel inteles nu mai poate ridica omul deasupra legilor naturale, fiindca se face abstractie de dumnezeirea Sa, crestinismul se transforma intr-o religie secularizata si agresiva care se in­tereseaza mai mult de politica decat de spiritualitate". Asa se explica diluarea institutiei Bisericii ca Trup tainic al Domnului in organizatii cu ca­racter cultural, social, politic, cu specific pur omenesc, in care se vorbeste despre Hristos, dar nu se poate trai in Hristos. Reductioriisrhul hristologic a.generat reductionismul eclesiologic si misteriologic.

 

Intreg edificiul doctrinar si practic al mantuirii noastre se fundamen­teaza pe credinta ca Iisus este Dumnezeu adevarat si om adevarat, fiindca daca Hristos este Dumnezeu, prin El suntem ancorati in viata Sfintei Treimi, iar daca este Om, este Fratele nostru. Hristos este Unul din Treime prin faptul ca e om adevarat. Noutatea absoluta adusa de El in lume consta in faptul ca. in El dumnezeirea si umanitatea sunt unite in Aceeasi Persoana, a Logosului intrupat. Faptul ca poseda umanitatea nu-I micsoreaza lui Hristos calitaea de Dumnezeu si nici faptul ca poseda dumnezeirea nu-I micsoreaza calitatea de om.

 

Nici un cuvant al Sau nu este numai al lui Dumnezeu sau numai al omului, nici o fapta, nici o minune, nici o lucrare, ci toate sunt ale Per­soanei divino-umane. "Acelasi e Omul care lucreaza prin dumnezeirea Lui si Acelasi Dumnezeu care lucreaza prin umanitatea Lui. E ca om subiectul minunilor dumnezeiesti si Acelasi, ca Dumnezeu, subiectul patimirilor omenesti. Dar se simte ca e Dumnezeu in patimiri si ca e om in minuni. Traieste dumnezeieste patimirile noastre si omeneste inaltimea faptelor mi­nunate". Deci, tocmai in virtutea unirii din Hristos a firii dumnezeiesti cufirea omeneasca sau a faptului ca El este si Dumnezeu si om, nu putem ta­gadui ca El este Dumnezeu cu toate ca flamanzeste, inseteaza, este lovit, lacrimeaza, adoarme si moare si nu putem nega nici faptul ca este om cu toate ca a facut minuni si a inviat, S-a inaltat, S-a schimbat la fata, Si-a afir­mat deschis dumnezeirea si a confirmat-o prin intreaga Sa activitate si invatatura.

 

Pentru a nu ne lipsi de insusi fundamentul mantuirii, este absolut nece­sar sa credem in El fara sa-L micsoram sau despartim, ci sa-L adoram asa cum este: Dumnezeu-Om, adica nici numai Dumnezeu nici numai Om, nici eliminand ceea ce depaseste caracterul uman al lui Hristos si nici ceea este strict uman in El. Hristos Si-a indumnezeit firea umana si S-a desavarsit ca om, dar a ramas Om autentic. Si este Om autentic fiindca e Dumnezeu. Implinirea si desavarsirea Sa ca om a fost posibila prin aportul Dumnezeirii cu care este unita in el umanitatea.

 

3. Legatura dintre chenoza si unirea firilor in Hristos, ca baza a mantuirii

 

Scopul suprem al intruparii Fiului lui Dumnezeu a fost indumnezeirea omului. Inomenirea sau umanizarea Fiului lui Dumnezeu a inclus atat cobo­rarea Lui, cat si unirea cu umanul in Ipostasul Sau divin. Astfel, indum­nezeirea omului in Hristos este consecinta umanizarii Fiului lui Dumnezeu si unirii firii dumnezeiesti cu firea omeneasca in Persoana Logosului intrupat.

 

Firea omeneasca intrata in comuniune cu firea dumnezeiasca nu este "modificata in ceea ce priveste caracteristicile sale naturale", ci restaurata intru slava dumnezeiasca ce i-a fost destinata inca de la creatie. In contact cu Dumnezeu, omenitatea nu dispare: dimpotriva, ea devine deplin umana, caci Dumnezeu nu distruge ceea ce a facut. Faptul ca omenitatea lui Iisus este "enipostaziata" in Logos nu suprima firea omeneasca ci, dimpotriva, ii garanteaza propria perfectiune umana si, implicit, "asemanarei" cu intrea­ga specie umana. Umanul s-a dovedit capabil sa primeasca divinul si sa conlucreze cu el in Persoana lui Hristos, si s-a manifestat ca mediu al lu­crarii lui Dumnezeu.

 

In chenoza se imbina in mod paradoxal smerenia cu puterea. Fiul lui Dumnezeu intrupat patimeste, se intristeaza, lacrimeaza, manifesta mila ca un om, flamanzeste, inseteaza, dovedind chiar prin suportarea acestora taria Sa. El se foloseste de patimirile in trup pentru a fortifica firea umana.

 

Astfel, tocmai prin smerirea Sa,: Fiul lui Dumnezeu S-a desavarsit ea om, fiindca "desavarsirea persoanei sta in renuntare. Dat fiind ca este distincta de fire, in calitatea ei de a fi ea insasi, persoana se exprima in renuntarea la existenta-pentru sine. Aceasta inseamna desertarea persoanei Fiului, chenoza dumnezeiasca". Iar daca renuntarea la existenta pentru sine pre­supune impartasirea iubirii si milei proprii semenilor, inseamna ca nu exista desavarsire personala fara acestea. Calea spre putere prin smerenie este valabila si pentru om, dar faptul ca a fost experimentata pentru prima data in Hristos ca om care era si Dumnezeu, inseamna ca nimeni nu devine puternic smerindu-se decat in Hristos.

 

Importanta unirii firilor consta, astfel, din aceasta perspectiva, in fap­tul ca la baza indumnezeirii s-a aflat umanizarea. Fiul lui Dumnezeu intru­pat a unit firile coborandu-Se mai intai ca sa ridice firea omeneasca la indumnezeire si nu invers. "El vine la propriul Sau chip si poarta carne din pricina carnii si se amesteca cu sufletul cugetator din pricina sufletului meu, ca prin cel asemenea sa curete pe cel asemenea... pasind in lume Dumnezeu cu firea omeneasca luata asupra-Si, una din doua firi potrivnice, din carne si din Duh, una indumnezeind, iar alta indumnezeindu-se". Hristos a intarit trupul Sau si firea omeneasca in El in baza unirii Sale ca Dumnezeu cu trupul si firea omeneasca, ajutandu-le pe acestea sa exprime omeneste vointa dumnezeiasca si astfel sa se umple de ecourile sfinteniei; dumnezeiesti. Prin faptul ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut Subiect al firii omenesti a putut activa in aceasta vointa Sa dumnezeiasca.

 

Umanizarea Fiului lui Dumnezeu prin unirea firilor a descoperit nu nu­mai conformitatea dintre divin si uman si posibilitatea umanului de a fi mediu in care sa se manifeste divinul, ci si capacitatea umanului de a fi transparent al divinului. "Aceasta transparenta a Dumnezeirii prin umani­tatea Sa a aratat-o Hristos la Schimbarea la fata pe Tabor. El a aratat prin aceasta ca e si Dumnezeu si om, deci a aratat si coborarea Sa ca Dumnezeu la umanitate si inaltarea umanitatii Sale la starea indumnezeirii". Schim­barea la fata este momentul unic din viata pamanteasca a lui Hristos in care El ne-a descoperit ca umanizarea si indumnezeirea sunt corelative.

 

Faptul ca Fiul lui Dumnezeu a coborat ca sa ne inalte este redat printr-o admirabila exprimare metaforica de Sfantul Apostol Pavel: "... El, bogat fiind, pentru voi a saracit, ca voi cu saracia Lui sa va imbogatiti" (II Cor. 8, 9). Nu putea sa ne imbogateasca decat aducand la noi aceasta bogatie intr-o forma care ne-o putea comunica sau o putem primi. De aceea, El s-a desertat de "bogatia" dumnezeiasca, si totusi a lucrat prin ea "imbogatirea" noastra. Sf. Atanasie cel Mare numeste aceasta "imbogatire" "un mare adaos" care s-a facut trupului omenesc "din comuniunea si unirea Cuvantu­lui cu el. Caci din muritor l-a facut nemuritor si fiind sufletesc l-a facut du­hovnicesc si, alcatuit fiind din pamant, a trecut prin portile ceresti".

 

Legatura aceasta dintre coborarea lui Dumnezeu si indumnezeirea omului in Hristos este explicata cu multa claritate tot de Sfantul Apostol Pavel in textul celebru din Epistola catre Filipeni: "... S-a descoperit pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce. Pentru aceea, si Dumnezeu L-a prea-inaltat si I-a daruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; Ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti si al celor pa­mantesti si al celor de dedesubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu-Tatal" (2,7-11). Din inter­pretarea pe care o dau Sfintii Parinti chenozei reiese ca preaslavirea lui Hristos nu a fost o rasplata exterioara, juridica, ci urmarea faptului ca prin coborarea si asumarea chipului de rob, Fiul lui Dumnezeu a activat in oa­meni simtirea de fii ai Tatalui. Coborarea a avut rostul de a-L face pe Fiul Tatalui Frate al oamenilor, pentru a trezi in ei constiinta ca sunt si ei fii ai Tatalui dupa har.  

          

In Hristos, firea umana fiind unita cu firea dumnezeiasca in persoana Cuvantului intrupat, tot ceea ce a izbutit Hristos prin patimiri si moarte asupra firii s-a rasfrant asupra omului, fiindca El purtand parga firii umane ii avea in El in mod virtual sau ii recapitula in Sine pe toti oamenii. "In Hristos, facandu-Se Dumnezeu insusi om, toate se readuna: omul cu Dum­nezeu, omenescul in sine insusi, omul cu semenii sai. Spiritul Lui omenesc intarit de ipostasul divin poate invinge moartea, armonizeaza pe om cu om, pe om cu natura, cu fortele naturii. Readunandu-se in El, ca in Dumnezeu, se armonizeaza toate". Operand asupra firii, Fiul lui Dumnezeu opereaza asupra omului fiindca in el firea umana era actualizata si personalizata.

 

Coborarea Fiului lui Dumnezeii a fost calea aleasa de El pentru ca unind firile sa innoiasca firea umana activand in interiorul ei. Pentru a pe­netra deplin firea umana si a o curati, era nevoie de a o supune pe ea insasi la incercarile provocate de afectele firesti, pentru ca prin incordarea im­potriva raului sa se statorniceasca in hotararea de a alege binele. Lucrarea lui Dumnezeu prilejuita de patimire si minuni in firea omeneasca cu aju­torul harului, a inaltat umanul in planul dumnezeiesc. Aceasta inaltare a fost desavarsita prin moarte si inviere, adica prin suportarea mortii ca ul­tima incordare in lupta cu suferinta si prin biruinta asupra ei. Acceptarea mortii de bunavoie, adica a unei morti neimpuse de pacat reprezinta trairea pana la capat a starii de chenoza sau coborarea pana la nivelul cel mai de jos posibil omului.

 

Dar tocmai aceasta coborare a constituit baza innoirii si inaltarii, indumnezeirii firii umane. Innoirea firii umane inseamna amplificarea fa­cultatilor si functiilor firii umane in vederea compatibilitatii cu Persoana dumnezeiasca a Cuvantului, sau ca urmare a unirii cu firea dumnezeiasca in aceeasi Persoana. Fiindca Hristos este Cuvantul coborat la nivelul firii umane zicem despre El ca "S-a umanizat". Dar nu S-a umanizat devenind El compatibil cu firea umana cazuta, ci a ridicat in El firea umana, facand-o si pe ea "umana". "Coborarea" Cuvantului e inaltarea firii umane" - zice Parintele Staniloae.

 

Dar scopul direct al coborarii a fost unirea firilor. Astfel, coborarea a facut posibila unirea firilor, iar consecinta acesteia a fost indumnezeirea firii umane. invatatura despre indumnezeire a Sfantului Maxim Marturisi­torul se fundamenteaza pe premisa patristica de baza, ca partasia (comu­niunea) cu Dumnezeu nu diminueaza, nici nu distruge omenitatea, ci o face pe deplin umana. In Hristos, unirea ipostatica presupune comunicarea insusirilor. Trasaturile divinitatii si ale omenitatii se exprima "in comuniune reci­proca" (dupa expresia calcedoniana), iar faptele omenesti il au ca Subiect pe Dumnezeu insusi. De aceea, se poate spune ca "Dumnezeu S-a nascut", ca Maica Domnului (Maria) este Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos) si ca "Logosul S-a rastignit" - cu toate ca nasterea si moartea raman simple realitati omenesti. Dar se poate spune si faptul ca un om a inviat din morti si ca sade de-a dreapta Tatalui, dupa ce a dobandit insusiri care "in chip firesc" apartin numai lui Dumnezeu: nemurirea si marirea. Unirea ipos­tatica, din care decurg toate consecintele mantuitoare ale intruparii, a fost posibila fiindca firea umana e facuta pentru partasia cu divinul, sau pentru indumnezeirc, adica indumnezeirea este realizarea ei deplina, starea care I se potriveste. Aceasta arata ca intre divin si uman este o compatibilitate si nu numai atat, ci omul cauta in mod firesc prezenta lui Dumnezeu.

 

Indumnezeirea a constat in faptul ca "trupul Domnului s-a imbogatit cu activitatile dumnezeiesti in virtutea unirii preacurate cu Cuvantul, adica dupa ipostasa, fara sa sufere vreo pierdere insusirile cele firesti". Pierderea insusirilor s-ar fi produs numai in cazul amestecarii firilor, sau a anularii vre­unei firi, dar teologia ortodoxa, prin distinctia pe care o face intre natura divina si energiile necreate, poate explica legatura interioara si distanta dintre cele doua firi pe baza acestor energii necreate. Comunicarea de la o fire la alta pre­cum si ipostazierea firii se face prin energiile necreate. Iar trupul Domnului a putut lucra cele dumnezeiesti fiindca in virtutea unirii cu Cuvantul, prin trup Se manifestau energiile Cuvantului. Astfel, indumnezeirea omului in Hristos s-a putut face fara sa fie anulat omul si fara ca Fiul lui Dumnezeu sa renunte la Dumnezeirea Sa, precum si fara confundarea divinului cu umanul.

 

invatatura ortodoxa cu privire la indumnezeirea firii umane in Hristos valorifica taina chenozei precum si taina unirii ipostatice, intrucat indum­nezeirea este scopul suprem al intruparii, iar fara posibilitatea indumnezeirii nu s-ar vedea rostul chenozei si al unirii firilor. De aceea, de felul cum intelegem chenoza si unirea ipostatica depinde intreg edificiul doctrinar al mantuirii. Chenoza sta la baza unirii ipostatice, iar in aceasta stau premisele restaurarii omului si posibilitatile date fiecarui om de a se indumnezei in Hristos. Intelegerea tainei lui Hristos si valorificarea ei in pla­nul mantuirii depind de intelegerea uniunii ipostatice.

 

In virtutea unirii firilor in Hristos, intre uman si divin se realizeaza re­latia celei mai depline iubiri daruitoare. Fiul lui Dumnezeu Se daruieste umanului, facandu-Se ipostasul lui, umanul se daruieste purtat de ipostasul divin filial, lui Dumnezeu. Pe de alta parte, fata umanului in stare de jertfa pe care o are Fiul intrand la Tatal, face umanul iarasi placut Tatalui ca la inceput, o dala ce-a disparut din el pacatul care-l despartea de Dum­nezeu. Orice unire presupune iubirea, iar in Hristos iubirea a dus la uni­rea firilor fiindca era iubire dumnezeiasca, suprema si atotcuprinzatoare in­dreptata spic mantuirea omului. Aceasta l-a chemat pe om la unire.

 

Din taina lui Hristos intelegem ca nu exista indumnezeire fara umani­zare. Umanizarea lui Dumnezeu, prin intrupare, este conditia necesara a in-dumnezeirii omului in Hristos. Dar in timp ce Fiul lui Dumnezeu a coborat prin umanizare, omul a fost ridicat din starea de dezumanizare in care era si umanizat, pentru a fi indumnezeit. Procesele umanizarii si indum­nezeirii omului in Hristos nu pot fi intelese decat in lumina chenozei si uniunii ipostatice a firilor in Hristos.

 

Fiul lui Dumnezeu, facandu-Se om "pentru oameni", realizeaza omul adevarat, omul desavarsit, omul iubirii. Caci omul care se intereseaza numai de el nu e om adevarat. Iar ceea ce e si mai uimitor, e ca insusi Dum­nezeu Se face "om pentru oameni" pentru veci, ca sa-i inalte la bogatia Sa spirituala. Aceasta e maretia chenozei Lui, o maretie prin care Se face om fara sa Se schimbe, putand ridica prin aceasta pe om la treapta indum­nezeirii. Intruparea L-a adus pe Dumnezeu aproape de om, ba mai mult, L-a umanizat pe Dumnezeu, devenind Hristos, omul total. Fiind si noi cuprinsi in El in actele chenotice si in unirea umanului cu Dumnezeu, pri­mind puterea de a ne ridica din conditia de oameni supusi pacatului. Omul adevarat este cel liber de pacat, dar nimeni nu poate deveni om adevarat sau autentic decat in unire cu Dumnezeu. Aceasta a facut-o Hristos si ne-a deschis si noua calea sa o actualizam in noi.

 

Asadar, la baza indumnezeirii si implinirii omului in Hristos a stat unirea dintre divin si uman ca urmare a coborarii Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvantul "luand chip de rob Se coboara cu robii si la cei impreuna robi si isi insuseste chipul strain, purtandu-ma in Sine pe mine intreg cu cele ale mele, ca sa mistuie in Sine ceea ce e mai rau, cum mistuie focul ceara sau soarele, umezeala pamantului, iar eu sa ma impartasesc de ale Lui, datorita impreunarii". Mantuirea infaptuita de Hristos are o directie indreptata si asupra omului ca persoana si nu numai asupra naturii acestuia, fiindca Fiul lui Dumnezeu a asumat firea umana ca Persoana dum­nezeiasca, deci a personalizat firea umana in El. Regenerarea firii umane in Hristos se rasfrange asupra persoanelor care o vor purta, fiindca este firea actualizata in El ca Persoana. Astfel, coborarea lui Hristos si trairile Lui personale pentru imbunatatirea conditiei umane trebuie sa nasca in toti oamenii dorinta de inaltare si transfigurare.

 

Chenoza Fiului lui Dumnezeu si unirea dintre divin si uman in Hristos se prelungesc, astfel, prin intermediul firii umane, lucrand in toti oamenii umanizarea, ca premisa a indumnezeirii: "Sa ne facem la fel cu Hristos, fiindca S-a facut la fel cu noi- zice Sfantul Grigorie de Nazianz. Sa nefacem Dumnezeu pentru El, fiindca si El S-a facut pentru noi; a luat asupra-Si ceea ce era mai rau ca sa dea ceea ce este mai bun; S-a saracit, ca sa ne imbogatim noi prin saracia Lui; a luat chip de rob, ca sa dobandim noi libertatea; S-a coborat El, ca sa ne inaltam noi; a fost ispitit El, ca sa biruim noi; a fost necinstit El, ca sa ne slaveasca pe noi; a murit El, ea sa ne mantuiasca; S-a inaltat, ca sa traga la el pe cei pe zaceau jos, in de­caderea adusa de pacat". Chenoza noastra, desigur, nu este numai o imitare a chenozei Lui, ci o stare pe care o realizam cu puterea ce izvoraste din El si in care coboram pentru a ne putea transforma din interior, ne smerim pentru a primi harul si asemanarea cu Fiul lui Dumnezeu, ne uma­nizam pentru a ne putea indumnezei.

 

Dar asa cum Fiul lui Dumnezeu a coborat, S-a smerit pentru a uni uma­nul cu divinul, si in vederea realizarii in noi a unirii cu Dumnezeu trebuie, sa ne insusim starea de chenoza, de renuntare. A renunta omul la el insusi in­seamna a realiza in el o stare de jertfa si chenoza, care departe de a fi injosi­toare, inseamna ridicare spre starea omului autentic. Renuntand la ceea ce il desparte de Dumnezeu, omul intra in adevaratul sau element, sau intr-o stare conforma firii sale si conforma cu Dumnezeu. Aceasta este starea omului umanizat,, in care exista premisele indumnezeirii, fiindca in acest om rodeste voia lui Dumnezeu si se vede tot mai mult slava dumnezeiasca.

 

4. Valoarea mantuitoare a unirii firilor in Hristos, in lumina transfigurarii credinciosului in Biserica

 

A intelege sensul si importanta intruparii Fiului lui Dumnezeu in­seamna a intelege transfigurarea credinciosului in Biserica prin lucrarea harului Duhului Sfant. Obiectiv, valoarea mantuitoare a intruparii consta in refacerea firii umane prin unirea ei cu firea dumnezeiasca in Persoana lui Hristos, dar ceea ce s-a savarsit pentru fire trebuie actualizat in persoanele care ipostaziaza firea umana pana la sfarsitul veacurilor.

 

Ceea ce a fost refacut, innoit si indumnezeit in Hristos este natura Sa umana in plenitudinea ei asumata de Persoana divina a Logosului. Ceea ce trebuie sa fie innoit si indumnezeit in noi este propria noastra natura umana intreaga, suflet si trup, continuta in persoana noastra care trebuie sa intre in unire cu Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfant. Dupa ce Hristos a indumnezeit in El ceea ce a asumat, adica parga firii umane, toti oamenii sunt chemati sa se impartaseasca din bogatia roadelor rascumpararii, care se transmite, fiecaruia in Biserica, prin Sfintele Taine. De aceea, desi au fost instituite inainte de inaltarea lui Hristos, Tainele nu au devenit mijloace de mantuire decat dupa Pogorarea Duhului Sfant.

 

Prin Tainele Bisericii in care lucreaza Duhul Sfant, Hristos "ne da cu masura din aceasta bogatie nemasurata a indumnezeirii umanitatii Sale". Indumnezeirea omului prin administrarea Botezului continuata cu Taina Mirungerii, se realizeaza treptat prin impartasirea cu Hristos euharistie, simultan cu purificarea continua de patimi si cresterea in virtuti. De aici de­curge necesitatea impartasirii cu Hristos in Sfanta Euharistie. Superiori­tatea incontestabila a Euharistiei rezida - dupa Nicolae Cavasila - in fap­tul ca este o posesiune a lui Hristos insusi de catre cel ce se impartaseste cu vrednicie de trupul si Sangele Sau. Efortul ascetic al credinciosului -concretizat prin pocainta in Taina Spovedaniei si toate renuntarile si jert­fele de post si rugaciune prin care se pregateste pentru unirea cu Hristos -este incununat de impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos.

 

Astfel, valoarea mantuitoare a unirii firilor - umana si divina - in Per­soana lui Hristos ni se dezvaluie ca adevar pe care il traim noi insine in spa­tiul Bisericii prin comuniunea reala cu Hristos in Sfintele Taine. in Taine noi experiem faptul ca Fiul lui Dumnezeu nu a venit la noi ca om si nu a asumat firea umana numai ca sa stim noi teoretic de existenta lui Dum­nezeu in Treime, ci pentru a experia in trupul si sufletul nostru, in mod per­sonal, unirea cu Dumnezeu, "Spiritualitatea este consecinta sigura a hristologiei", Hristos "este viata, iar noi am odraslit ca niste mladite in El, legati cu El prin unirea dupa Duh in sfintenie". Baza cresterii noastre in Hristos este unitatea firii noastre cu firea Lui, din care izvoraste si ni se co­munica Duhul Sfant, Sfintitorul: Cunostinta despre Hristos nu ne mantuieste daca nu ne duce la impartasirea in mod actual de Hristos. Iar rostul unirii firilor in Persoana Sa sta tocmai in faptul ca firea sa umana a fost indumnezeia si Trupul Sau preaslavit, iar prin aceasta ne-a dat.posibilitatea sa actualizam mereu in noi unirea cu Dumnezeu impartasindu-ne cu Trupul Sau indumnezeit.

 

Tot ceea ce a realizat Hristos in trupul Sau pentru noi, trebuie sa ne insusim prin efort propriu. Adica fiind morti, sa inviem la viata, fiind stricaciosi, sa ne mutam la nestricaciune, fiind pamantesti, sa ne facem ceresti, fiind trupesti si avand nasterea din trup, sa ne facem duhovnicesti, nascuti din nou si reziditi in Duhul Sfant. Caci "Dumnezeu si Tatal ii invredni­ceste de privire si ii cunoaste numai pe cei ce au inrudirea familiara duhov­niceasca cu Fiul si au castigat prin Duhul nasterea din nou, asa cum si in Egipt i-a facut cunoscuti (apropiati) pe cei ce au fost unsi cu sangele Mie­lului" (Ies. 12, 13). Nasterea din nou inseamna sa purtam "totdeauna in trup omorarea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru

 (II Cor. 4, 10).     

 

Sensul unirii ipostatice a firilor in Hristos a fost acela de a fi indum­nezeita firea umana si umanitatea Sa deplin spiritualizata prin patimiri, moarte si inviere sa fie preaslavita de-a dreapta Tatalui. Trupul slavit al lui Hristos si unirea pe veci a firilor in El au valoare mantuitoare pentru noi nu numai pentru ca in trup si in fire suntem cuprinsi si noi, ci si pentru ca prin umanitatea Lui inaltata Hristos ramane in legatura cu noi ca Dumnezeu si om. Trupul Lui indumnezeit nu este numai o relicva la care sa ne inchinam, despre care sa vorbim si in care sa credem, ci infinit mai mult, si anume, izvorul viu din care se impartasesc pana la sfarsitul veacurilor cei ce tintesc indumnezeirea. Iubirea dumnezeiasca a lui Hristos S-a comunicat in ase­menea masura umanitatii Sale, incat aceasta a devenit aluatul prin intermediul caruia se comunica aceasta iubire tuturor celor ce cred in Hristos, framantatura in care se dospeste inaltarea noastra.

 

Procesul ascetic si sacramental prin care tindem spre asemanarea cu Hristos urmareste asimilarea noastra in Hristos, "intruparea" lui Hristos in noi, in asa fel incat sa devenim hristosi. Or "socotindu-L pe Iisus numai ca un model de urmat, ramanem abia la jumatatea drumului". Caci "nu exista alta usa de intrare in tainele imparatiei cerurilor decat harul revarsat prin Iisus Hristos". Viata ascetica si cea sacramentala merg mana in mana, se intrepatrund si se inferconditioneaza. Fiecarui efort trebuie sa-i urmeze comunicarea cu Hristos prin Sfintele Taine, in vederea sfintirii.

 

In Hristos a fost realizata in gradul cel mai inalt unirea dintre divin si uman, unire care ramane vesnica, fiindca Hristos a ridicat umanitatea Sa de-a dreapta Tatalui. In calitate de Arhiereu Care este El insusi jertfa cat si jertfitor, Hristos Se afla pururea in stare de jertfa. "El a intrat odata pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tepi si de vitei, ci cu insusi Sangele Sau, si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evr. 9, 12). De aceea, "nimeni nu poate inainta spre unirea tainica cu Dumnezeu, pasind pe o alta cale decat Hristos. Iar legatura noastra cu Hristos se realizeaza si se intareste prin Duhul cel Sfant al Lui".

 

De aceea, una din caracteristicile mistice crestine este hristocentrismul. Crestinismul crede ca orice alta unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se realizeaza prin Hristos si in Hristos, este o iluzie. Caci Iisus Hristos este singurul "Mijlocitor" pe Care L-a dat Dumnezeu oamenilor, este puntea in­tinsa de la Dumnezeu pana pe taramul umanitatii noastre, prin ipostasul Sau cel unul, care intruneste si natura dumnezeiasca si pe cea omeneasca. Din Hristos, ca om indumnezeit, se revarsa, in omul care a crescut in El prin cre­dinta, virtute si contemplatie, continutul transfigurator al energiilor necreate, care il inalta pe om la comuniunea cu Dumnezeu in Treime.

 

Transfigurarea crestinului se realizeaza prin proiectarea intruparii in om, savarsita si perpetuata de misterul euharistie. Sfantul Simeon Noul Teolog ne arata cum un mistic ajunge pe cea mai inalta culme a vietii misti­ce atunci cand se intalneste, personal cu Hristos, Care vorbeste in inimile oamenilor prin Duhul Sfant. Idealul credinciosului este sa reuneasca in el creatul cu necreatul, dupa exemplul lui Hristos, al Carui chip trebuie sa ajunga cel ce vrea sa se mantuiasca. "Unirea care s-a realizat in persoana lui Hristos trebuie sa fie realizata si in persoanele noastre prin Sfantul Duh si libertatea noastra". Astfel, in vederea transfigurarii suntem chemati sa experiem in noi insine si sa punem in valoare unirea dintre creat si necreat pe care a realizat-o Hristos in mod culminant in ipostasul Sau divino-uman.

 

Sfintii Parinti au vazut legatura dintre intrupare si indumnezeire cu o profunzime uimitoare. Conform Sfantului Atanasie cel Mare, indumnezeirea este un rezultat al intruparii, omul fiind indumnezeit pe masura cee restaurat in conformitate cu Chipul lui Dumnezeu Care este Cuvantul (Col. 1, 15), prin pogorarea Cuvantului insusi la starea noastra cazuta prin intrupare. Pentru Sfantul Maxim Marturisitorul "intruparea lui Dum­nezeu... ne este chezasie sigura a nadejdii de indumnezeire a firii oame­nilor. Atat de deplin il va face pe om Dumnezeu, cat de deplin S-a facut Dumnezeu om. Caci e vadit ca Cel ce S-a facut om fara de pacat va indumnezei firea fara preschimbarea ei in Dumnezeu; si atat il va ridica pe om din pricina Sa, cat S-a coborat El din pricina omului". Taina intruparii tri­mite la transfigurarea omului ca act personal fiindca ambele au la baza unirea: in intrupare unirea dupa natura, in transfigurarea sau indum-nezeirea omului, unirea dupa lucrare.

 

Prin intrupare fiecare om este chemat sa realizeze in el insusi teandria harica dupa modelul teandriei Fiului lui Dumnezeu intrupat, sa vietuiasca divino-uman, sa se sfinteasca prin participarea la viata lui Hristos. Cei care valorifica pe deplin si actualizeaza unirea firilor in Hristos, experiind teandria, sunt sfintii. Traind in ei viata lui Hristos sau experiind unirea cu Dumnezeu, ei sunt indumnezeiti. Cu alte cuvinte, indumnezeirea lor este tot unirea omului cu Dumnezeu, ca si in Persoana lui Hristos. Numai ca ei sunt dumnezei dupa har.

 

Intimitatea pe care o au sfintii in relatia cu Dumnezeu este reflectarea teandriei. Potrivit Sfantului Simeon Noul Teolog, "Cel ce este Dumnezeu prin fire Se intretine cu cei pe care i-a facut dumnezei prin har, asa cum un prieten se intretine cu prietenii sai fata catre fata". Dar nici un sfant nu traieste in intimitatea lui Dumnezeu decat in Biserica. Aceasta, mai intai, pentru ca Biserica are in constitutia sa unirea dintre divin si uman. Ea este Trupul tainic al Domnului (Efes. 1, 23; 4, 12), fiindca uneste dumnezeirea cu umanitatea, creatul cu necreatul, cele vazute cu cele nevazute, materia cu spiritul. Ea este extinderea unirii realizate in Hristos intre Dumnezeu si creatie si de aceea reflecta cel mai bine in timp si spatiu taina lui Hristos. Cu alte cuvinte, prin Biserica se prelungeste taina uniunii ipostatice a firilor din Hristos, si in ea sunt cuprinsi actual si personal tqti cei ce se unesc cu Hristos pana la sfarsitul veacurilor. De aceea, Biserica are caracter de taina.

 

Fiind prelungiri ale tainei originare Care este Hristos, tot taine se numesc si lucrarile sfintitoare ale Bisericii prin care Se comunica Hristos. In ele experiem, de fapt, Persoana divino-umana a lui Hristos in Duhul Sfant, sau roadele unirii dintre divin si uman, actualizand prin har in noi in­sine aceasta unire. De aceea, Biserica si Sfintele Taine pun in valoare taina unirii dintre divin si uman din Hristos. Prin ele se actualizeaza mereu im­portanta si valoarea mantuitoare a Persoanei lui Hristos si in afara lor ni­meni nu se poate uni cu Dumnezeu sau indumnezei.

 

Astfel, in orice sfant vedem reflectata taina intruparii, fiindca sfintii traiesc aceasta taina in comuniunea Bisericii, Trupul tainic al Domnului. Adevarat dumnezeu dupa har si participare este "cel ce si-a insusit prin buna imitare lucrarea si insusirea binefacatoare a lui Hristos" - zice Sfantul Maxim Marturisitorul. Receptarea si trairea misterului intruparii sunt esentiale pentru a ne uni cu Hristos, iar simplul cuvant sau simpla vorbire despre Hristos nu-L poate aduce sa locuiasca in noi. Intruparea, unirea intre divin si uman nu se prelungeste decat in Biserica, prin Sfintele Taine si mai ales prin Euharistie, care este realizarea celei mai profunde uniri a credin-ciosului cu Hristos.       

 

Transfigurarea credinciosului este actul care evoca in trairea personala a oamenilor intruparea si tocmai datorita faptului ca Biserica este un reflex al intruparii, intalnirea cu Fiul lui Dumnezeu intrupat nu poate avea loc decat in; mediul Bisericii. Caci, asa cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog, varful vietii mistice este intalnirea personala cu Hristos, Care vorbeste in inimile noastre prin Duhul Sfant. Iar Duhul Sfant fiind nedespartit de Hristos, umple Biserica de sfintenie prin lucrarile Sfintelor Taine.

 

Intruparea este reala, adevarata si mantuitoare daca Fiul lui Dumnezeu S-a unit prin coborarea Sa cu trupul omenesc si in ipostasul Sau a unit firea dumnezeiasca cu firea omeneasca. In acest adevar al uniunii ipostatice a firilor in Hristos se afla cheia intelegerii tainei lui Hristos si tainei man­tuirii. Daca Hristos este Dumnezeu si om in aceeasi Persoana, in tot ceea ce a savarsit El, Dumnezeu fiind unit cu omul, actele mantuitoare sunt atat ale lui Dumnezeu cat si ale omului; fiind ale lui Dumnezeu au valoare infinita si efect mantuitor universal, si fiind ale omului unit cu Dumnezeu re­genereaza firea umana din interior.

 

Prin unirea firilor in Hristos au fost asigurate toate premisele Rascum­pararii sau unirea contine in ea virtual Rascumpararea prin faptul ca natu­ra umana este asumata de Fiul lui Dumnezeu. Scopul suprem al intruparii a fost indumnezeirea firii umane in Hristos si deschiderea perspectivei de indumnezeire pentru toti oamenii, tocmai pentru ca intruparea a constat in unirea celor doua firi in Hristos.    

        

Astfel, rolul unirii firilor in ipostasul divin al Cuvantului este fundamental in iconomia mantuirii. Dar tocmai de aceea, este hotarator pentru toata doctrina si viata bisericeasca modul unirii celor doua firi precum si; raportul lor cu ipostasul dumnezeiesc. Fiindca firile nu s-au confundat, amestecat si nu si-au schimbat caracteristicile naturale au putut fi ipostaziate. In Hristos, firea umana a fost imbogatita prin actualizarea si persona­lizarea ei si astfel au fost valorificate la maximum valentele ei. Unirea in­tima dintre firi pe de o parte si dintre firi si ipostas pe de alta parte, a facut ca invataturile transmise de Hristos, faptele Sale, patimirile, invierea si inaltarea sa fie acte dumnezeiesti si omenesti.

 

Dupa cum stim, consecintele directe ale unirii ipostatice sunt comu­nicarea insusirilor, lipsa de pacat in Iisus Hristos, indumnezeirea firii ome­nesti in Iisus Hristos, lui Hristos I Se cuvine singura inchinare ca Dum­nezeu si om, iar Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu. Dar din acestea deriva o multime de-alte consecinte asupra mantuirii. Toate acestea la un loc constituie suma rolului unirii firilor in Persoana lui Hristos.

 

Astfel, ajungem sa constatam ca exista o legatura stransa intre felul cum intelegem unirea firilor si modul in care abordam - in doctrina si viata - insusirea mantuirii. Biserica, Tainele, credinta in posibilitatea realizarii indumnezeirii, cultul sfintilor, icoanelor, Preacinstirea Maicii Domnului, increderea in posibilitatea sfintirii materiei si in realizarea sfinteniei etc. sunt reflexe ale unirii firilor in Hristos.

 

Nu intamplator, toti aceia care au cazut in greseala nestoriana impartindu-L pe Hristos in doua, fiindca nu accepta unirea firilor, au alunecat de la intelegerea corecta a tuturor acestor teme. Caci toate acestea pot fi in­telese numai daca acceptam unirea dintre creat si necreat, dintre spirit si materie, dintre har si trup. Iar cei ce nu pot depasi opozitia dintre spirit si materie vad in Biserica o institutie pur omeneasca, cu specific de asociatie, au redus tainele la simboluri, au respins idealul indumnezeirii, deformand intreg procesul mantuirii.

 

Astfel, destramarea tainei lui Hristos a determinat destramarea tainei mantuirii, inclusiv a insusirii acesteia. Rolul intelegerii unirii firilor in Hristos este imens, iar importanta unirii insesi a firilor in Persoana unica a Fiului lui Dumnezeu este atat de mare, incat fara aceasta unire toata man­tuirea se reduce la o iluzie.

 

De aceea, in locul cautarii unirii cu Dumnezeu, cei ce nu o inteleg, pre­fera cuvantul ca instrument al mantuirii. Dar asa cum Hristos nu ne-a mantuit doar prin cuvant, ci S-a daruit cu totul pentru mantuirea noastra si ne-a chemat sa ne unim prin har cu El pentru a actualiza in noi in mod per­sonal ceea ce a savarsit El in mod obiectiv, nici noi nu vom putea sa ne mantuim vorbind despre Hristos.

 

Asadar, taina mantuirii se intemeiaza pe taina unirii firilor in Hristos, care este premisa unirii dintre fiecare credincios si Dumnezeu in Biserica, prin Sfintele Taine. Transfigurarea credinciosului prin harul Duhului Sfant inseamna, de fapt, realizarea de catre om a unirii prin har cu Dumnezeu, pe Baza trairii in Hristos; asa cum Hristos a unit prin firile Sale in persoana Sa pe Dumnezeu cu omul, credinciosul, la randul sau, experiind unirea din Hristos, se uneste prin har cu Dumnezeu, transfigurandu-se.

 

Pr. conf. dr. VASILE CITIRIGA

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7492

Voteaza:

Importanta unirii celor doua firi in Hristos pentru mantuire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE