Om trupesc si om duhovnicesc

Om trupesc si om duhovnicesc Mareste imaginea.


Om trupesc si om duhovnicesc

Pentru teologia occidentala, omul duhovnicesc este un om "natural" caruia i se supraadauga harul. Natura umana (natura pura) cuprinde viata intelectuala si viata animala, iar viata spirituala (supranatural) se supraadauga si intr-o oarecare masura se suprapune starii strict umane a existentei sale.

Pentru Ortodoxie, omul creat "dupa chipul lui Dumnezeu" este considerat om "natural". "Omul este creat partas al naturii lui Dumnezeu" - spune P. Evdokimov - si atunci harul este partas naturii umane. Ceea ce Occidentul numeste "natural -supranatural", autorii ortodocsi numesc "uman-divin", "creat-necreat".

Prin urmare, "natural" este pentru om tot ceea ce este bine: iubirea, credinta, virtutile. Pacatul, gandurile rele, patimile sunt "contrare naturii". Sfantul Efirem Sirul spune ca nu natura omului, ci, deprinderile ei sunt corupte, aceasta stare altereaza natura, numai eliberat de pacat omul este partas harului. La Evagrie citim: "Cand am fost facuti la inceput, semintele virtutii se gaseau in mod natural in noi, dar rautate nicidecum".

In viata duhovniceasca ortodoxa convertirea este intoarcerea la "natura prima, singura adevarata, singura voita de Dumnezeu, cu chipul lui Dumnezeu gravat in ea". Nu se vorbeste deci, ca in teologia occidentala, despre natura lapsa, natura corupta (vezi capitolul 3, 54 din Imitatio Cristi care indeamna sa nu urmam "natura", ci sa ascultam vocea "harului").

Si in Rasarit exista expresii diferite care lasa sa se inteleaga ca natura ar fi corupta. In Livada duhovniceasca a avvei Ioan Moschos, avva Marcel spune: "Natura atata patimile, fratii mei, dar taria ascezei le stinge", Teodoret al Cirului vorbeste despre "natura plina de patimi". Este vorba de considerarea naturii cazute, existente cotidian, identificata cu "caracterul" personal al fiecaruia. Starea actuala cazuta a naturii umane este denumita de multe ori "natura" in sine. Sfantul Grigorie din Nazianz recomanda "bruscarea naturii".

Sfantul Atanasie sau Sfantul Ioan Damaschin prezinta caderea ca pe o trecere de la o stare "mai presus de fire", iper-fisin la o stare "conforma firii", kata-fisin. Unele texte din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie cel Mare ne amintesc de natura pura a teologilor latini, atunci cand ni se spune ea atat rautatea cat si Duhul Sfant sunt oaspetii naturii.

Autorii ortodocsi au trebuit sa combata mereu urmele maniheismului, mesalianismului si ale altor sisteme dualiste si, astfel, au aparat "bunatatea naturii". In Occident, dimpotriva, erezia principala a fost pelagianismul, care diminua rolul acordat harului divin. Prin urmare, Augustin s-a dedicat evidentierii coruptiei naturii umane prin pacat.

In acest context omul trupesc poate fi definit ca omul captiv starii cazute a naturii, lipsit de harul divin si prin urmare intors spre propria fire, spre patimile ce o "hranesc", spre partea corupta a creatiei. Omul duhovnicesc este atunci acela care vietuieste conform "naturii celei bune", partas al harului dumnezeiesc, impreuna-lucrator cu acesta la neincetatul urcus spre asemanarea cu Dumnezeu.

Trupul nu este rau in sine insa supunerea duhului de catre trupul patimitor, vietuirea dupa trup este, dupa cuvantul Parintilor, o lipsa de intelepciune, este o viata fara viata.

In antichitate s-a dezvoltat o intreaga filosofie a trupului. Oricaror scoli le-ar apartine, filosofii au ajuns in cele din urma la aceleasi concluzii. Trupul este dispretuit ca "dusman al sufletului" sau devine util ca "sclav" al acestuia, dar cu el se poate face orice, la nevoie ne putem chiar si debarasa de el.

Pentru platonicieni unirea sufletului cu trupul este deja o decadere. Atitudinea stoicilor fata de trup este de a suporta trupul asa cum suporta toate evenimentele exterioare. "Pentru tot ce priveste trupul - recomanda Epictet - nu trece dincolo de simpla utilitate!".

In Sfanta Scriptura, dimpotriva, trupul nu este doar un obiect din carne si oase pe care omul il poseda pe timpul existentei sale pamantesti, dar de care se dezbraca prin moarte si pe care il reimbraca in ziua invierii. Sfantul Apostol Pavel a pus deja in evidenta demnitatea superioara a trupului.

Trupul exprima persoana in diferitele ipostaze ale vietii: stare cazuta, convertirea la viata in Hristos, sfintenia. Trupul este chemat sa invie ca si Domnul (I Cor. 6, 14), el este madular al lui Hristos (6, 15), templu al Duhului Sfant (6, 19); deci omul trebuie sa slaveasca pe Dumnezeu in trupul sau (6, 20).

Deosebit de importanta a fost reactia ortodocsilor impotriva dualismului eretic. In acelasi timp insa, in numeroase probleme ale vietii duhovnicesti se regaseste modul gandirii grecesti in raportul dintre suflet si trup. Conceptia aceasta presupune o fiinta heteronoma misterios unita prin intelepciunea lui Dumnezeu. Dupa cadere, aceasta constitutie are caracterul esentialmente al unei opozitii crescande sau decrescande, potrivit gradului spiritualizarii omului.

Sfantul Irineu spune ca gnosticilor le este straina mantuirea trupului "dat fiind ca trupul a fost luat din pamant". Aceasta conceptie ignora intreaga iconomie a mantuirii crestine: Creatie, intrupare, Rascumparare.

Sfintii Parinti marturisesc limpede faptul ca trupul face parte integranta din natura umana.

In Noul Testament, intruparea lui Hristos joaca un rol capital in taina mantuirii. Sfantul Apostol Ioan arunca anatema impotriva celor ce tagaduiesc faptul ca "Iisus a venit in trup" (I Ioan 4, 2; II Ioan 7), Sfantul Ignatie al Antiohiei combate doketismul, pentru ca aceasta invatatura surpa insusi fundamentul invataturii crestine.

Invierea trupurilor este o invatatura esentiala a crestinismului. Trupul omenesc este "destinat nemuririi", raspunde Sfantul Irineu gnosticilor. Sprijinindu-se pe cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Carnea si sangele nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (I Cor. 15, 50) origenistii - crede Ieronim - ar fi negat invierea carnii. In eshatologia lor, fiintele rationale se vor ridica putin cate putin la starea angelica caracterizata de un corp spiritual. Or acest repros este nedrept. Daca pentru avva Evagrie, trupul inviat nu mai este "carnal", ci "spiritual", "angelic", el este intotdeauna alcatuit din patru elemente, deci material".

Nu trebuie sa credem ca tendintele care au dat nastere doketismului au disparut. Ele vor continua sa-si exercite ascendentul lor in toate perioadele istoriei Bisericii. Trupul apare in aceasta erezie ca un element pasager, de care omul trebuie sa se dezbrace cu atat mai desavarsit cu cat indumnezeirea sa este mai deplin realizata. Dupa V. Soloviov, un "spiritualism" exagerat este o tentatie permanenta pentru Biserica Ortodoxa. Omul cu adevarat duhovnicesc nu respinge niciodata realitatea trupului, latura "exterioara" a religiei: "pentru el aceasta nu va fi o latura pur externa, pentru ca el va intelege plinatatea sensului launtric inerent ei".

Sfantul Teofan Zavoratul scrie: "Crestinismul este spiritual in aspectul sau superior, pentru ca esenta sa este harul; dar el nu este nevazut. Astfel, adevaratii crestini sunt spirituali, insa ei nu sunt lipsiti de trup; desi spirituali in gradul cel mai inalt, ei nu pot sa nu lucreze trupeste. Pentru a intelege pozitia intre carne si suflet, trebuie deci bine evaluata notiunea de "suflet".

Nimeni nu neaga frumusetea si utilitatea trupului. Cu toate acestea, "facut din trup si din suflet, omul este o fiinta dubla", spune Atenagora.

Unirea sufletului si a trupului ramane "tainica". "Pe de o parte, trupul are o origine carnala, iar pe de alta parte sufletul este amestecat cu el intr-un mod necunoscut, intrupandu-se din afara intr-o frantura de tarana. Aceasta stranie asociere, "amestec" a doua naturi diferite, pune neincetat o problema Sfantului Grigorie de Nazianz. Autorii duhovnicesti sunt pe deplin constienti de cele doua datorii atat de bine subliniate de Sfantul Grigorie:

a. ispita, demonul in trup, trebuie neincetat combatuta si, in acelasi timp,

b. trupul trebuie spiritualizat, si prin el intreg cosmosul vazut.

Parintii isi exprima gandurile nu atat prin expuneri complete cat mai ales prin maxime si aforisme. Iata pe cele mai utilizate: Trupul este o inchisoare, un mormant al sufletului. Eliberarea sufletului din "lanturile trupesti", din legatura cu un cadru. Trupul este strain sufletului, ca un "vesmant carnal", ca o "masca hidoasa", ca o "piele materiala", ca o "tunica de piele".

Trupul nu este eu insumi, este primul meu "bun". A avea grija numai de suflet si a te dezinteresa de tot restul. A te elibera de trup "a lasa jos aceasta povara", "a nu impovara sufletul cu vesmintele unei vieti apasatoare si carnale, ci prin curatia vietii a face toate faptele usoare ca o panza de paianjen". A dispretui, a maltrata, a omora trupul: "El ma ucide, si eu il ucid". "El ma sugruma, si eu il sugrum". Trupul este "un prieten ingrat si perfid", deci nu trebuie avut incredere in el.

Totodata, insa, "nu trupul este sursa raului, ci libertatea". Adeseori trupul este prezentat ca un val opac, "grosimea trupului" impiedica contemplatia. Dar, pe de alta parte, trupul este asociat rugaciunii sufletului, mai cu seama la Liturghie. "Cuvantul s-a facut trup ca sa resadeasca in trupul nostru simtirea duhului, pentru ca intreaga framantatura sa fie sfintita impreuna cu El, pentru ca parga lui rupsese sfintita intru El".

Opinia Parintilor nu este intotdeauna favorabila medicinii care ingrijeste trupurile. A te preocupa de sanatate trupeasca nu are sens, pentru ca a fi bolnav este un lucru demn de un "filosof", "cand trupul este bolnav, sufletului ii merge bine".

Pe de alta parte Clement Alexandrinul aminteste crestinilor ca "dimpotriva, buna sanatate si belsugul lucrurilor noastre mentin liber si independent sufletul, care stie sa se foloseasca cu intelepciune de bunurile prezente". Iar Sfantul Vasile cel Mare, fara indoiala polemizand cu unii monahi, avertizand ca Dumnezeu insusi a creat plantele medicinale si pe medici. De ce sa le refuzam deci? A purta insa de grija cu afectiune de cei bolnavi este un lucru ce tine de traditia monastica.

In Patericul Lavrei Pecerska, monahul Agapit ii trata pe bolnavii sai recurgand la rugaciune, dandu-le drept "medicamente" aceleasi legume pe care le manca el insusi. Dar aceasta relatare vrea sa demonstreze ca viata monahala are metode de tamaduire mai complexe decat medicina "lumeasca".

In manastirile de obste sau chinovii, in care se lucra destul, se stia ca sanatatea sufletului si a trupului este un har al lui Dumnezeu, "pentru a-I putea sluji".

Consecinta ultima a starii de stricaciune a trupului este moartea. Viata si moartea in antichitate erau doua taramuri ce se opuneau unul altuia. Din punct de vedere spatial moartea este cunoscuta drept imparatie a mortilor, iar din punct de vedere dinamic drept putere a mortii.

In Vechiul Testament, domeniul mortii se numeste sheol; el este descris drept o regiune sau o imparatie ce isi exercita puterea in partile inferioare ale pamantului din care izbucneste in insasi inima celor vii. Astfel, boala, captivitatea, adversitatile, sunt toate resimtite drept o cadere in lumea mortilor. Pe de alta parte, puterea mortii sau ingerul mortii nu lucreaza din autoritate proprie; ei nu pot lucra decat in locul si in timpul in care le ingaduie Iahve, fiindca Iahve insusi este in spatele puterii mortii si ii loveste pe pacatosi. Necesitatea omului de a muri este legata deci de pacatosia sa (Gen. 3), fapt confirmat in mod expres in Noul Testament (Rom. 5, 12).

In acelasi timp, Hristos preamarit apare drept "incepator al vietii" (Fapte 3, 15 si 5, 31; Evr. 2, 10). Iconografia bizantina infatiseaza in chip traditional taina lui Hristos coborand la iad pentru a-i slobozi pe mortii detinuti acolo.

In invatatura crestina moartea este conceputa sub dublu aspect: ca o pedeapsa, datorata pacatului si ca un semn al mantuirii, prin biruirea ei, datorata invierii Mantuitorului. Autorii duhovnicesti sfatuiesc adeseori sa ne gadim la iminenta mortii. Monahul trebuie sa traiasca "ca si cum ar trebui sa moara in fiecare zi". Moartea ne predispune la meditatie. "Daca ea provoaca in noi o spaima de nerostit", ea are in acelasi timp "o profunzime si o maretie ce clatina lumea noastra cotidiana, si acestea depasesc fortele acumulate in viata noastra si care nu corespund decat conditiilor acestei lumi".

Aparent Sfintii Parinti filocalici combat sau lupta impotriva trupului, dupa exprimarile negative pe care i le dau, insa ei sunt cei care au reconsiderat, cu adevarat, conceptia despre materie, si implicit despre trup, impotriva tendintelor spiritualiste, gnostice sau maniheiste, straine spiritului Mantuitorului, Evangheliei Sale si invataturii crestine.

Intalnim la Sfintii Parinti filocalici, cu privire la trup, aceeasi atitudine ca si fata de lume. Cand se refera la starea originara a omului, la insusirile trupului in aceasta stare, ca si atunci cand il privesc din perspectiva chemarii sale implinite, desavarsite, ei se expima in termeni pozitivi. Cand privesc trupul cazut in pacat, degradat de urmarile acestei caderi, termenii in care se exprima ascetii Filocaliei sunt preponderent negativi, de condamnare nu a lui sau a materiei care este suportul sau substratul lui, ci a pacatelor care lucreaza prin el, referindu-se la problemele de terminologie si exprimare a termenului de "trup", da trei sensuri sau intelesuri generale ale acestuia:

1. In sens medical si psihologic, el face parte din personalitatea noastra; suntem, deci, obligati sa-l hranim, sa-l protejam, sa avem grija de integritatea sa, pentru ca sa fie instrumentul potrivit prin care se manifesta sufletul.

2. In sens moral si ascetic, prin cuvantul "trup" se indica inclinatiile trupesti si pasiunile (de exemplu: inclinatiile la bautura, la necumpatare sexuala etc). In aceasta stare, trebuie sa "dominam trupul", sa fim prudenti, sa il supraveghem.

3. In sens ascetic si mai concis simbolizeaza inclinatiile spre rau. Scriitorii filocalici invata ca trupul este unul dintre cei trei dusmani cu care are de luptat omul, alaturi de lume si diavol. De aceea, vom gasi exprimari negative la adresa trupului, dar nu in sensul de a-l nega, de a-l refuza sau distruge, ci de a-l supune unei ample lucrari ascetice, duhovnicesti, de spiritualizare a lui si a vietii.

In pofida unor astfel de exprimari la adresa trupului, in exprimarea Sfintilor Parinti prevaleaza cele in care se arata valoarea sa reala: nici bun, nici rau; dar putand deveni bun, prin asceza sau rau, prin lucrarea patimilor. De aceea, acelasi Sfant Ioan Scararul vorbeste despre "sarpele trupurilor" si numeste trupul "impreuna-lucrator si vrajmas", "ajutor si potrivnic", "sustinator si iscoditor de curse". Calist Patriarhul il numeste "potrivnic neobosit", iar Sfantul Isaac Sirul "dusman aspru".

Dimpotriva, Ilie Ecdicul considera trupul "prieten", atunci cand prin el se infaptuieste lucrarea cea duhovniceasca si "dujman", cand lucreaza impotriva duhului. Sfantul Ioan Scararul intreaba: "Cum imi sunt insumi dusman si prieten? Spune-mi tu, spune-mi sotul meu, firea mea!".

Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul diavolul "calareste pe mustul carnii", adica lucreaza prin trup, prin intermediul simturilor sale. Prin spiritualizarea trupului, acestea, adica simturile sufera lurarea de reconversie (intoarcerea lor catre o directie si intentionalitate duhovniceasca) si unificare. Prin impatimirea trupului, simturile se plaseaza exclusiv de obiecte si lucruri materiale, nemaiingrijindu-se de lucrarea spirituala si de dobandirea ei.

Fiind in proximitatea lumii exterioare, trupul sufera modificarile sau miscarile ei, Sfantul Maxim invata ca toate schimbarile in starea organica a trupului si care aduc tulburari inimii si mintii, echilibrul interior, provin din patru cauze: ingerii, diavolii, aerul si hrana.

Ingerii schimba starea trupului si a sufletului prin cuvant; diavolii, prin atingere, aerul, prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felul mancarilor si a bauturilor, prin inmultirea sau imputinarea lor. Acestora li se adauga schimbarile sau tulburarile interioare, produse prin amintire, auz si vedere, care leaga mintea de cugetarea la acestea, producand intristare sau bucurie, dupa detasarea sau patima asociata acestei amintiri.

Concluzionand, in lucrarea noastra duhovniceasca, esentiala este dobandirea linistii trupului, considerata "stiinta si buna asezare a purtarilor si simturilor lui". Trei sunt caile trupului, pe care le urmeaza si sufletul si de fapt intreaga fiinta umana: calea fireasca, potrivita sau conforma firii, care este calea satisfacerii juste, rationale a nevoilor trupesti, in limita duhovnicescului; calea contrara sau potrivnica firii atunci cand trupul devine un dusman al sufletului, luptand in mod exagerat pentru satisfacerea trebuintelor sale; si calea mai presus de fire, a celor care si-au spiritualizat trupul, facandu-l un ajutor sau o unealta de mare folos, in lucrarea lor ascetica.

In invatatura ortodoxa conceptia despre trup este indisolubil legata cu cea despre suflet. Termenul "spiritual" a primit la crestini un sens specific, "duhovnicesc". Prin urmare, sufletul poate fi numit cu adevarat "spiritual" in masura in care este "patruns de puterea Duhului". Dar mai trebuie, spune Sfantul Irineu, ca si el sa se spiritualizeze pe sine insusi prin alegerea sa libera. El "este intre aceste doua lucruri", adica intre carne si spirit: "daca urmeaza spiritului este inaltat catre el; dar daca urmeaza carnii cade spre dorintele pamantesti". Prin urmare, numai sufletele dreptilor sunt "spirituale", sufletele pacatosilor devin "carnale, pamantesti".

Sfantul Grigorie de Nazianz enunta o teza generala a filosofiei epocii sale: "Sufletul este un suflu al lui Dumnezeu si sufera amestecul elementului pamantesc, desi este de natura cereasca; este lumina ascunsa intr-o pestera, dar cu toate acestea dumnezeiasca si nepieritoare".

Sfantul Grigorie ataca teoriile materialiste ale stoicilor care aseamana sufletul unui "foc arzator", "aerului respirat", unei "plasme sanguine" sau inca "armoniei elementelor trupesti tinzand spre unitate". S-a sustinut ca doar ideea invierii trupurilor apartine crestinismului, in timp ce ideea nemuririi sufletului ar fi importanta din afara, sub influenta filosofiei grecesti.

"Cunoasterea convingerilor antichitatii in acest domeniu ramane dificil". Fara indoiala, antropologia semitica era mai putin apta decat antropologia greaca (cel putin cea a lui Platon) sa integreze ideea nemuririi sufletului, mai putin dispusa sa admita ca exista in om un element incorporal inaccesibil mortii fizice.

Sfanta Scriptura releva relatia cauzala de netagaduit dintre pacat si moarte (Rom. 5, 12-21), in vreme ce Hristos este pentru noi initiatorul nestricaciunii sau incoruptibilitatii. La Sfantul Ignatie al Antiohiei, tema unui "leac al nemuririi" este imprumutata poate din religiile de mistere, dar ea este aplicata Cinei Domnului si Painii Vietii.

De altfel, importanta acordata de Biserica veche darului nestricaciunii este corolarul natural al rolului pe care il recunoaste Duhului de-viata-facator. Intelegem deci opinia unor autori antici care merg pana la a nega incoruptibilitatea sufletului. In orice caz, trebuie tinut seama de situatia potrivit careia termeni ca nemurire si nestricaciune isi schimba sensul la autorii duhovnicesti: ei exprima adevarurile eshatologice si convingerea ferma ca "viata nu este de la noi si nici de la firea noastra, ci este data dupa harul lui Dumnezeu".

Duhul omului, aceasta "parte superioara a sufletului", ne leaga de Dumnezeu, este "puterea insuflata fetei omului in clipa creatiei sale; sufletul este o forma inferioara sau partea aceleiasi forte destinata sa savarseasca lucrurile vietii pamantesti".

Duhul reuneste in sine sentimentul divinului, nevoia constiintei, nadejdea de mai bine si, in acelasi timp, constiinta a tot ceea ce facem si cunoastem".

Consecintele practice ale acestei invataturi despre duh sunt evidente. Fiindca duhul este intr-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trai dupa si a asculta de exigentele sale va fi norma suprema a vietii crestine: "Daca satisfacem nevoile duhului, acestea il invata pe om cum sa-si armonizeze cu ele si celelalte nevoi, si astfel nici satisfactiile trupului nu vor fi in contradictie cu viata duhovniceasca, ci dimpotriva, vor conlucra in lucrarea ei. De aici urmeaza desavarsita armonie a tuturor miscarilor si a tuturor atitudinilor, a gandurilor, a sentimentelor, a dorintelor, a intentiilor, a impresiilor si a placerilor. Intr-un cuvant, raiul."

"Omul in intregul sau, sta deci sub influenta duhului. Insa acolo unde se face "simtita" vocea sa cu adevarat personala sunt "simtirile duhovnicesti" si mai cu seama constiinta, afirma Sfantul Teofan.

Invatatura despre "simtirile duhovnicesti" urca pana la Origen. Avva Evagrie protesteaza impotriva celor ce nu vor sa acorde intelectului ceea ce toata lumea recunoaste simturilor: sesizarea nemijlocita a obiectului sau. Pentru Evagrie, cel mai de seama dintre, simturi, este vederea duhovniceasa, care se realizeaza in lumina Sfintei Treimi in timpul rugaciunii; celelalte simturi joaca rolul de inlocuitori ai vederii, permitand adica ascultarea cuvintelor lui Durrmezeu sau citirea lor in creaturi, in absenta vederii divinei.

Alti autori evidentiaza functiile particulare ale celorlalte simturi duhovnicesti: mirosul percepe parfumul virtutilor si duhoarea raului patimilor Celui rau, ca odinioara Apostolul Toma (Ioan 20, 24 s.u).

Constiinta sufletului este functia actuala a deciziei sale morale. Cuvantul antic ce desemneaza constiinta este inima. La greci, exprima actele cele mai diferite, cum ar fi perceptia, sesizarea, cunoasterea, constiinta de ceva etc. Seneca cunoaste un spirit ce locuieste in om si "care observa si noteaza actele noastre bune si actele noastre rele".

Dupa Filon din Alexandria, constiinta este asezata in om de Dumnezeu. Occidentul latin inclina in curand spre o interpretare morala in timp ce Ortodoxia pastreaza intr-o mare masura semnificatiile originare. Tema constiintei o putem afla la avva Dorotei (secolul VI). "Cand Dumnezeu l-a creat pe om, a asezat in el o samanta dumnezeiasca, ca un fel de gand mai viu si mai luminos decat o scanteie, pentru a lumina mintea si a o face sa deosebeasca binele si raul. E ceea ce se numeste constiinta, care este legea naturala.

"Ea trebuie pazita atat fata de Dumnezeu cat si fata de aproapele, precum si fata de lucrurile materiale". "Sfintii Parinti spun ca monahul nu trebuie sa lase niciodata constiinta sa-l chinuie pentru vreun lucru oarecare".

Partea spirituala din om poate induhovnici partea materiala, facacand-o organ de reflectare a duhovnicescului. Sufletul ii da trupului puterea de a risipi opacitatea produsa de "ceata patimilor", de a inlatura peretele despartitor ridicat de pacat intre noi si Dumnezeu si intre noi insine, intre firea noastra si trairile superioare ale sale. Ca si lumea materiala de care este legat, trupul este neutru din punct de vedere duhovnicesc. In functie de vointa omeneasca a subiectului sau, el poate deveni "templu al Duhului Sfant", unealta si ajutor al sufletului sau "laborator de ganduri rele", "fabrica de pacate", in care se lucreaza patima si faradelegea.

Trupul nu este nici rau, nici bun, prin sine, dar poate deveni bun sau rau. Insa nici atunci nu este, dupa cum demonstreaza ascetica ortodoxa, iremediabil pierdut. Sfantul Maxim Marturisitorul numeste lucrarea si efectele produse de pacat "sfasierea firii". Omul, insa, printr-o lucrare ascetica, de purificare si restaurare a firii sale cazute, poate unifica functiunile trupesti si sufletesti, le poate induhovnici si ancora in transcendent.

Trupul a fost creat bun, avand in potenta toate posibilitatile necesare induhovnicirii daca nu cade in pacat. El nu este autorul sau cauza pacatelor noastre, ci mai degraba instrumentul prin care ele se pun in act. Datorita pacatului stramosesc, omul mosteneste, prin trup, o oarecare inclinare, o slabiciune instinctuala spre pacat care nu are insa un caracter imperativ, ceea ce inlesneste opera ascetica de edificare spirituala a omului. Pacatul si patima, ca obisnuinta sau staruinta in pacat, amplifica aceasta slabiciune, aceasta vulnerabilitate mostenita a omului, creand locul si mediul ispitei si al caderii.

Nota esentiala a fiintei umane o constituie puterea ei de a deveni subiect al vietii duhovnicesti si, spiritualizandu-se, de a participa la divin, de a "patimi indumnezeirea". Deci, perspectiva trupului, in invatatura si trairea filocalica o constituie asceza sa. Lupta nu este indreptata impotriva trupului, ci impotriva miscarilor irationale, necontrolate ale sale, impotriva pacatelor si a patimilor care se pot lucra in si prin el.

Sensul ascezei filocalice si in general a celei crestine, nu este nici distrugerea sau suprimarea, acestor efecte sau energii umane in interioare, ci "sublimarea", purificarea si induhovnicirea lor.

Sfantul Diadoh al Foticeii numind trupul "casa a sufletului" invata ca nevointele ascetice nu vizeaza daramarea acestei case, de absoluta trebuinta vietii, ci curatirea ei, in exterior si in interior. Aseeza rasariteana nu tinde spre anihilarea trupului, a realitatii sau a clementului material din constitutia umana, ci spre valorificarea acestor energii, spiritualizarea lor, intoarcerea lor catre o directie si intentionalitate duhovniceasca. Ea vizeaza transformarea trupului, din "laborator" al faptelor rele, patimase, in trup duhovnicesc, in biserica sau templu al Duhului Sfant, prin induhovnicirea simturilor.

Asceza nu anihileaza trupul, ci tinde spre sfintirea lui. Nevointele trupesti au drept scop transformarea sau convertirea miscarilor trupesti inferioare, irationale, potrivnice firii si vocatiei omului, in miscari rationale, conform firii.

Adevarata atitudine ascetica fata de trup nu urmareste si nu justifica distrugerea sau minimalizarea lui, ci cere patrunderea sa de catre puterea sufletului. Omul nu se sfinteste prin distrugerea trupului sau, ci prin antrenarea lui in lucrarea de induhovnicire. Sufletul, partea spirituala, rationala a omului are vocatia sa spiritualizeze partea materiala, sa o faca organ de exprimare a trairilor sufletesti superioare.

Spiritualitatea ortodoxa considera ca pentru cele savarsite, fie bune, fie rele, nu este raspunzator doar trupul, nici numai sufletul, ci omul intreg, trup si suflet, caci tot asa le-a si savarsit.

Sensul ascezei rasaritene il constituie spiritualizarea trupului prin trecerea din starea de patimire in cea de nepatimire. Insa, intre nepatimirea trupului si a sufletului, este, potrivit Sfantului Simeon Noul Teolog, o mare deosebire; in timp ce nepatimirea sufletului atrage dupa ea si sfintirea trupului, "prin stralucirea ei si prin revarsa rea de lumina a Duhului", simpla nepatimire a trupului, fara o lucrare a duhului, nu foloseste intru nimic celui ce o are.

Strategia fata de trup este afirmarea si biruinta spiritului prin el, ceea ce inseanma diminuarea dorintelor trupului pana la starea de potentialitate. Aceasta corespunde, de fapt, cu insusi scopul ascezei ortodoxe. Cu cat se restrange mai mult lucrarea trupului, cu cat se limiteaza mai mult trebuintele sale, cu atat se intensifica mai mult lucrarea sufletului. A fortifica, a intari lucrarea sufleteasca reclama diminuarea puterii trupului si trecerea lui in regim de simpla potentialitate. Ascetica ortodoxa invata ca la aceasta predominare a sufletului asupra trupului se ajunge prin: discernerea sau deosebirea clara a lucrarilor si functiunilor sufletesti de cele trupesti; grija sau staruinta deosebita asupra activitatii sufletesti; conducerea acestei lucrari intr-o directie preponderent spirituala, duhovniceasca. Trupul este patruns si se umple tot mai mult de duhovnicesc, implinindu-i lucrarea firesc. Natura umana curatita, purificata, devine suport nu doar al activitatii spirituale superioare, ci si pentru prezenta si lucrarea in ea si prin ea a harului divin.

Aceasta capacitate a Trupului de a primi si infaptui lucrarea harica este premiza primirii, receptarii si rodirii harului in sufletul curatit. El are menirea ca, prin "induhovnicirea simturilor", sa depaseasca treapta, logica si ordinea sctrict materiala, catre cea duhovniceasca, sa devina din trup material, trup duhovnicesc, unealta a sufletului si templu si altar al Duhului Sfant.

Prin urmare, spiritualitatea crestina si in mod deosebit ascetica filocalica descopera si valorifica semnificatiile ontologice ale trupului sau elementului material din constitutia umana. Dincolo de exprimarile negative, care abunda in scrierile Parintilor asceti, viziunea lor este profund pozitiva si duhovniceasca. Crestinismul este cel care a reabilitat cu adevarat, prin scrierile Sfintilor sai Parinti, trupul si materia, ca suport al lui si al lumii, pe care a conceput-o, dupa cadere, nu total distrusa si pacatoasa, ci coruptibila, putand inclina spre lucrarea pacatoasa. Daca nu este bun in mod absolut, ontologic, trupul nu este nici rau sau pacatos in sine. El este mai degraba neutru, dar putand inclina spre bine sau spre rau.

Lucrarea de unificare a firii umane trebuie sa porneasca de la cele simple si de jos, la cele inalte, duhovnicesti. Astfel, sfintii care au ajuns luminati de har, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, mai intai, "simtirea, care a retinut numai ratiunile duhovnicesti ale celor sensibile, au ridicat-o simplu, prin mijlocirea ratiunii, la minte; ratiunea, care-a adunat ratiunile lucrurilor, au unit-o, printr-o chibzuiala unica, simpla si neimpartita cu mintea; iar mintea, care s-a izbavit prin purificare de miscarea in jurul tuturor lucrurilor, ba s-a odihnit chiar si de lucrarea fireasca din ea, au adus-o lui Dumnezeu. Adunandu-se astfel, in intregime la Dumnezeu, s-au invrednicit sa se uneasca intregi cu Dumnezeu, intreg, prin Duhul, purtand, pe cat este cu putinta oamenilor, intregul chip al Celui ceresc si atragand asa de mult in ei infatisarea dumnezeiasca, pe cat de mult erau atrasi ei, s-au unit cu Dumnezeu daca este ingaduit sa se spuna astfel".

De aceea, scriitorii filocalici acorda importanta deosebita sufletului "mintal" sau "rational", adica sufletului care si-a unificat in sine toate puterile si facultatile si le-a supus ratiunii, rationalului sau mintii. O astfel de minte si un astfel de suflet, restaurate si intoarse la starea lor fireasca, naturala, de unitate in curatie, dobandeste o cunoastere duhovniceasca, in ratiunile prime, duhovnicesti si ale realitatilor de ordin spiritual si se inalta catre treptele cele mai inalte ale contemplatiei.

Acesta este, prin urmare, sensul ascezei sufletesti, in viziunea filocalica: supunerea partii patimitoare a sufletului celei rationale si a omului ca intreg, ca unitate a sufletului cu trupul, - lui Dumnezeu.Trupul si lumea sa trebuie sa se adune si sa se uniffce din imprastierea si sfasierea produsa de pacat si sa se supuna suflelui. Sufletul patimitor trebuie sa inlature ceata groasa, cu care l-au intunecat patimile si sa se supuna mintii, sufletului rational sau mintal, si intreg dinamismul acestei vieti trebuie sa fie orientat continuu spre desavarsire, spre unirea cu Dumnezeu prin har si lucrare.

Prin asceza, in iutime este asezata dragostea de Dumnezeu si de semeni, iar in pofta - curatia si nepatimirea. Astfel, ratiunea devine luminata, sanatoasa si cumpatata si avandu-si afectele supuse, contempla duhovniceste ratiunile fapturilor lui Dumnezeu si este inaltata catre Sfanta Treime.

Iutimea va ajunge astfel sa-i iubeasca pe toti oamenii; pofta, lepadand placerea trupului, dorinta de avutie si slava desarta, prin smerita cugetare, infranare si neavere, se va intoarce si se va odihni in dragostea dumnezeiasca si nemuritoare si, mai presus de toate, cel ce a dobandit, alaturi de acestea, cuget sau minte curata, se impartaseste inca de aici de imparatia Cerurilor si traieste viata cea cu adevarat fericita, in asteptarea fericirii randuite celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Caile apropierii de aceasta imparatie sunt: caldura credintei, frica de Dumnezeu sau certarea lui Dumnezeu. Un astfel de suflet dobandeste de la Dumnezeu darul vederii sufletelor (cardiognozia) si a tainelor lumii spirituale, neapropiate a dumnezeirii (teologia), caci, "firile duhovnicesti, chiar daca sunt departate unele de altele, se vad unele pe altele. La fel si sufletele cand se curatesc nu vad trupeste, ci duhovniceste. Un astfel de suflet nu este doar rational, ci devine, pe masura curatirii sale, stravazator si inaintevazator, in toate cele trei ordini: cea de sub el, cea de deasupra sa si fata de celelalte suflete.

Acesta este, potrivit Sfintilor Calist si Ignatie Xanthopol, sufletul curat, care s-a eliberat de patimi si se bucura neincetat de iubirea dumnezeiasca, sufletul desavarsit, "a carui putere pasionala inclina in intregime spre Dumnezeu".

Intregul nostru efort ascetic"trebuie sa se "indrepte catre paza mintii, care cuprinde paza constiintei, potrivit Avei Dorotei si Sfantului Simeon Noul Teolog, primul trebuie sa-si pazeasca constiinta curata fata de Dumnezeu, fata de parintele duhovnicesc, fata de aproapele si fata de lucruri."

Constiinta esta locul legaturii cu Dumnezeu. Tot ce facem intr-ascuns in sufletul nostru este cunoscut doar de acesta si de Dumnezeu. De aceea trebuie sa ne pazim ca si cum am fi infata lumii Lui si lumii intregi, sa ne pazim sa-I dispretuim poruncile si sa le implinim.

Sfantul Simeon adauga ca fata de Dumnezeu trebuie sa ne pazim constiinta curata, ea " toate cate le stii ca nu slujesc Lui, sa nu le faci". Fata de parintele duhovnicesc ne pazim constiinta atunci cand facem toate cate ne spune el, potrivit scopului pe care-l urmareste pentru noi, neadaugand si netaind nimic.

"Fata de aproapele - sfatuieste Ava Dorotei - sa nu faca cineva nimic de care stie ca necajeste sau raneste pe aproapele, fie cu lucrul, fie cu cuvantul, fie cu infatisarea, fie cu privirea ... si, simplu graind, toate cate stie omul ca pot sa dea vreun gand aproapelui, prin care se pateaza insasi constiinta lui, de care stie ca este in stare sa vatame sau sa necajeasca", sau cum spune Sfantul Simeon, "cele ce tu le urasti, altuia sa nu le faci".

Pazirea constiintei fata de lucruri consta in "a nu se folosi cineva rau de un lucru, in a nu strica vreun lucru sau a-l arunca, ci chiar de vede vreunul aruncat, sa nu treaca cu vederea, fie el cat de neinsemnat, ci sa-l adune si sa-l puna la locul lui", si in a ne feri sa intrecem masura in tot ceea ce facem in mancare, in bautura si in imbracaminte.

Potrivit asceticii ortodoxe, principala cauza a imprastierii gandurilor si a ratacirii mintii a constituit-o ruperea legaturii dintre minte si inima si are la baza nestiinta sau necunoasterea ratiunilor bune ale creatiei.

De aceea, paza gandurilor si a mintii inseamna un efort continuu de a ne spiritualiza gandurile prin referirea lor la Dumnezeu. In acest mod, mintea devine neimprastiata, curata, nescindata si unitara, ajungand sa se coboare in inima si sa se uneasca, in stare de rugaciune, cu ea si cu Dumnezeu. Reluandu-si vrednicia sa naturala si simpla, dobandind stralucirea si stapanirea de sine, mintea, din starea de potenta, devine minte in lucrare.

Impotriva "teologiei si teomahiei diavolului", in lucrarea de dobandire a discernamantului spiritual, o prima metoda, pe care ne-o recomanda Sfintii Parinti filocalici, este paza sau supravegherea gandurilor si punerea lor, de la prima ivire, in legatura cu Dumnezeu si cu numele Sau mantuitor, prin rugaciunea mintii. Modul in care trebuie sa luptam cu gandurile noastre si cu ispitele exterioare si ne pastram curatia gandurilor si pacea mintii, ni-1 descrie Sfantul Marcu Ascetul. Fundamental in aceasta lucrare de paza a gandurilor este inchinarea lor lui Hristos, jertfirea gandurilor noastre intai-nascute Lui.

Sfantul Marcu Ascetul vorbeste despre om in calitate de "biserica" de "templu"; despre structura eclesiologica a fiintei umane. Lucrarea specifica a omului este o "liturghie a mintii". El spune ca templul este locasul sfant al sufletului si al trupului, care este zidit de Dumnezeu. Altarul este masa nadejdii, asezata in acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste gandul intai-nascut al fiecarei intamplari. In templul sufletului uman se afla "sfanta sfintelor", in care Hristos, intra la Botez, ca inaintemergator. El, Arhiereul ceresc, primeste gandurile intai-nascute ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc.

Asadar, potrivit Sfantului Marcu Ascetul, orice gand ce apare in planul constiintei noastre trebuie inchinat, din prima clipa, lui Hristos, pentru a nu fi rapit de vrajmas. Mintea trebuie, deci, sa se statorniceasca in cugetarea la Dumnezeu. Prin inchinarea gandurilor ei lui.Dumnezeu, ea este ferita de intelesurile patimase. Locul lor il iau ratiunile divine, sensurile reale ale lucrurilor, toate acestea ducand spre Ratiunea prima si suprema - Logosul divin. Cand n-am reusit sa ne inchinam gandurile lui Hristos, din faza de geneza a lor sau de "cuvinte interioare", aceiasi Parinti ne recomanda efortul ascetic de intoarcere a mintii in ea insasi, prin dobandirea nepatimirii.

Acest efort incepe prin lucrarea naturala a omului de curatire de patimi si de dobandire a virtutilor. La sfarsitul etapei practice, ascetice, credinciosul ajunge, potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, la prima nepatimire. Mintea, in drumul ei spre dobandirea discernamantului, se curata de toate intelesurile patimase, de orice cugetare trupeasca, materialnica. Aceasta este nepatimirea de la sfarsitul intelepciunii prin fapte sau, la Sfantul Maxim, nepatimirea cu fapta. E treapta celor incepatori, pe care se ajunge prin infranare. De aceea, Sfantul Ioan Scararul considera aceasta nepatimire, la care ajunge la sfarsitul etapei practice, o "suma a virtutilor".

Sfantul Isaac Sirul socoteste acest discernamant natural un efect al lucrarii de linistire a simturilor. Linistea este considerata "inainte-mergatoarea discernamantului". Linistea trupului este "stiinta si buna asezare a purtarilor si a simturilor lui", iar linistea sufleteasca este "constiinta gandurilor si cugetarea nefurata", dar, pana la scufundarea in marea linistii, mai este inca mult.

Aceasta adunare a mintii este o cunoastere si o autocunoastere, o deosebire a gandurilor, a patimilor si a virtutilor. Ea este o "dreapta socoteala", cum o numeste si Sfantul Ioan Casian, o cunoastere reala si exacta a realitatii, vietuire dupa fire. Calist si Igantie Xanthopol considera ca omul aflat pe aceasta cale lucreaza cu intelegere si judecata, priveste la masura sa si deosebeste intre cele privitoare la el si cele ale celor asemenea lui. Lucrarea aceasta naturala a mintii, de la fire, are un caracter liniar si se incheie in contemplarea celor din jurul lui Dumnezeu. Aceasta este-miscarea rectilinie a mintii sau lansarea ei catre Dumnezeu, prin intermediul creatiei. Lumea si tot ce exista in ea sunt urcate de minte, pe calea ratiunilor lucrurilor, ca niste trepte spre unirea cu Dumnezeu.

Miscarea rectilinie a mintii culmineaza in simtirea creatiei ca teofanie sau o scara a teofaniilor, o lume a simbolurilor tainice, teologice, mistagogice, ducand spre adevaratul ei sens. Cunostinta naturala, dobandita prin discernamantul natural, premerge credintei si este intreita: a trupului - o cunostinta desarta, goala de orice grija de Dumnezeu. Grija ei este in lumea aceasta si are in centrul atentiei trupul. Ea duce la mandrie si la ingamfare. A doua ei forma este cunoasterea in suflet, ale carei mijloace sunt: postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune. Este o cale spre cunoasterea adevarata a lucrurilor, prin credinta. A treia este cunoasterea in duh, care inalta mintea de la cele pamantesti, spre cele tainice.

Celor care inainteaza pe aceasta cale, Dumnezeu le daruieste darul stiintei; iar Petru Damaschinul vorbeste chiar de un anume grad al darului stravederii, ce iese la iveala de sub stapanirea patimilor, prin care omul incepe sa vada lucrurile dupa fire si nu se mai lasa fermecat de vederea lor exterioara si patimasa. Aceasta este, in conceptia Parintilor filocalici, prima treapta a discernamantului spiritual. Pe o treapta superioara, omul se elibereaza si de cele de mijloc-ce duc fie spre bine, fie spre rau. De la discernamantul natural, credinciosul urca spre cunostinta duhovniceasca, spre "simtirea tainelor".

Mintea, spune Sfantul Maxim, strabatand dincolo de fiinta lucrurilor, devine neintelegatoare, intrand, prin rugaciune, in contact cu Dumnezeu, Care este mai presus de toata fiinta, cunostinta si intelegerea. Aceasta este a doua nepatimire, a gandurilor si a poftei. Prin aceasta, mintea urca de la locul "dupa fire", la cel "mai presus de fire". Aceasta este nepatimirea de la inceputul contemplarii, "nepatimirea sau-cerul pamantesc'', "cerul mintii in inima, care socoteste ca jucarii uneltirile dracilor".

Lucrarea mintii, pe-aceasta-treapta, este o lucrare divino-umana, infaptuita atat prin voia umana, prin lucrarea mintii curatita de sensurile patimase, cat si, mai ales, prin iluminarea dumnezeiasca. Aceasta este miscarea in spirala (elicoidala) a mintii, despre care vorbesc Sfintii Parinti, filocalici. Prin ea, mintea se uneste cu sine insasi si-L vede, in chip negrait, pe Dumnezeu.

Cunostinta aceasta duhovniceasca se naste din credinta si duce la vederea sau contemplarea adevarata, theoria; ea este "simtirea celor ascunse". Prin aceasta, credinciosul ajunge sa se lepede si de cele inalte, traind ultima nepatimire, starea duhovniceasca, mai presus de fire. In aceasta etapa, cel ce vietuieste duhovniceste, ca unul ce a trecut hotarele potrivite celui incepator si celui de la mijloc si cu harul lui Dumnezeu a inaintat spre cel desavarsit sau spre luminarea cea din ipostas, spre discernamantul atotdesavarsit, vede si sinea sa, in chipul cel mai limpede. El vede si deosebeste foarte clar pe toti, dar el nu este vazut si deosebit de nici unul, desi, pe de alta parte, se face deosebit si asemanat, ca unul ce se numeste om duhovnicesc, prin lucrare si har.

Credinciosul desavarsit devine "inger pamantesc" si "om ceresc", dobandind adevarata pace a mintii, care este mult mai mult decat linistea gandurilor. Mintea curatita devine intru totul "soare", "cer instelat", iar lucrarea ei este "liturghia tainica a altarului ceresc", "liturghia tainica a mintii". Mintea desavasita traieste anticipat tacerea apofatica, "taina veacului viitor". Ea se cufunda in abisul intelesurilor dumnezeiesti, dialogheaza cu Dumnezeu, ca un fiu cu Tatal.

In aceasta stare de totala nepatimire, mintea dobandeste unirea nemijlocita cu Dumnezeu, identitatea dupa har cu El si isi opreste cu totul puterea fireasca de a cugeta si a se cugeta, miscandu-se simplu si neimpartita in jurul lui Dumnezeu, traind intr-o bucurie negraita si o simtire mai presus de intelegere. Mintea devine necolorata, neimpartita, fara chip, fara forma, fara calitate, fara cantitate, cercetand si cugetand, inlauntrul miscarii inimii, la cuvintele rugaciunii lui Iisus. Ea contempla cele dumnezeiesti, care sunt de neinteles, de netalcuit si de necuprins, "patimeste" in sine intiparirea frumusetii mai presus de fire si atotnegraita. Ea se transcede pe sine, intr-un act de totala dragoste si daruire lui Dumnezeu. Intra intr-un adanc al minunarii si uimirii, ce umple inima de o lucrare duhovniceasca si o dulce bucurie. Aceasta este treapta cea mai inalta a apofatismului, traita existential, deplin, in cadrul rugaciunii, este "noaptea mistica a mintii".

Mintea se afla intr-o miscare extatica fara sfarsit si fara intrerupere, in jurul lui Dumnezeu. Starea aceasta are un caracter extatic, este o rapire din partea lui Dumnezeu si se realizeaza numai prin vointa si iluminarea Sa. Mintea se afla cu totul sub puterea lui Dumnezeu si este rapita spre descoperiri dumnezeiesti si gusta din tainele negraite ale Lui.

Cunoasterea lui Dumnezeu, de catre mine, numai este, pe aceasta treapta, pozitiva, ci apofatica si, in acelasi timp, inefabila. Este o cunoastere mai presus de cunoastere si o simtire mai presus de simtire. Ea se traieste in tacere si smerenie, ca o lucrare exclusiva a harului, de luminare a mintii cu intelesuri si continuturi toi, supranaturale.

Prin acestea, omul dobandeste discernamantul, ca pe un dar divin. Darul deosebirii, stravederea sau darul de a prevedea este daruit de Dumnezeu numai celor ce au ajuns la capatul efortului ascetic si al contemplatiei. Pe aceasta treapta, el isi descopera caracterul de virtute globala, ca si dragostea, de sinteza a darurilor intelegerii, intelepciunii si sfatului. Din acestea se naste puterea de a deosebi, iar din aceasta - stravederea sau puterea de a prevedea greselile viitoare si a le inlatura din vreme. Fiind un rod al acestor daruri si virtuti, darul deosebirii este, in acelasi timp, o implinire a lor. Fara acest dar, nici cele bune nu sunt bune, fie pentru ca sunt implinite cand nu este vremea lor sau fara trebuinta, fie pentru ca sunt savarsite fara vrednicie.

Caile recomandate de Parinti pentru dobandirea discernamantului spiritual sunt: experienta, smerita cugetare, cercetarea unui duhovnic si rugaciunea neintrerupta. Experienta este, dupa cum o considera Sfantul Isaac, "dascalul tuturor". Prin "staruinta in lucrarea celor bune, aflam calea urcusului duhovnicesc, care ne duce spre Dumnezeu. Simion Metafrastul considera ca din lucrare vom cunoaste lumina spirituala ce se afla in sufletul nostru, daca este de la Dumnezeu sau de la satana. Experienta duhovniceasca a altora si a noastra, in masura in care dobandim clarviziune si discernamant, are o valoare deosebita, fiind un adevarat drum spiritual catre indumnezeire.

Sfanta smerita cugetare este temelia discernamantului caci ea ne invata sa fim constienti de adevarata noastra valoare de creaturi ale lui Dumnezeu, ce purtam in suflet dorul ontologic de dobandire a desavarsirii Creatorului, si in acelasi timp ne invata sa nu primim nimic din cele ce ne ispitesc fara rugaciune si sfatuire.

In starea de deplina curatie si contemplare, mintea se impartaseste de "bunatatile negraite ale lui Dumnezeu", iar omul slujeste "dumnezeiestile taine ale liturghiei tainice a mintii, la altarul intelegator si mai presus de ceruri al lui Dumnezeu, ca un "vazator si preot al tainelor nemuritoare ale lui Dumnezeu".

Hotarul la care ajunge mintea este, pe aceasta treapta, "odihna". Cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, "ajunsa aici mintea se bucura de odihna cea negraita a tacerii preafericite si mai presus de intelegere, pe care nu poate sa o descopere nici un cuvant si nici o intelegere, ci numai experienta prin participare a celor ce s-au invrednicit de posesiunea si gustarea ei mai presus de intelegere".

In aceasta stare, "toate mintile se aduna in ele insele si cu celelalte si cu Cel ce este cu adevarat, fiind purtate prin cele trei miscari, in chip unitar. Ele sunt introduse in chip tainic in cele dumnezeiesti, patimind "indumnezeirea in viata" -slujba sfanta (ierurgia) mintii, slujba cu adevarat dumnezeiasca.

Acum, dreapta cunostinta lumineaza hotarele mintii, catre "sfanta cunostinta". Sfintii Parinti filocalici vorbesc de "moartea mistica a mintii", de "golul mintii", de odihna mintii in casa Treimii". Sporind in cunoasterea lui Dumnezu in lumina cunostintei, cei desavarsiti primesc constiinta nestiintei lor. Mintea este acum acoperita de intunericul dumnezeiesc si de abisul luminii dumnezeiesti.

Ea stravede tainele duhovnicesti si vede inainte cele viitoare, devine transparenta, a-tot-stravazatoare in lucrurile dumnezeiesti, in vederile cele mai bune si in descoperirea tainelor lui Dumnezeu si a-tot-inainte-vazatoare, in lucrurile omenesti, care vin de departe si au sa se intample in viitor.

Sfantul Nicolae Cabasila arata finalitatea acestei lucrari de sfintire a trupului impreuna cu sufletul. "Acest trup nu mai are partasie cu viata sufletului pamantesc ci se lasa umplut peste tot de duhul cel de viata facator si traieste si dupa moarte, o moarte care intr-un fel oarecare este mai buna decat viata pe care a dus-o pana in ceasul acela, mai ales ca n-aveam de a face cu moartea adevarata, caci dupa cum zice Solomon, dreptii sunt cu desavarsire morti numai in ochii celor fara de minte (Intelepciunea lui Solomon 3, 2), pe cand in ochii celor ce cugeta drept sunt mereu vii.

Intocmai dupa cum Hristos cel sculat din morti nu mai moare si moartea nu mai are nici o tarie asupra Lui, (Rom. 6, 9) tot asa nici madularele Lui nu vor mai vedea moarte in veac (Ioan 8, 52; Evr. 2, 9). Pentru ca, in ce chip ar putea gusta moartea cei care pururea stau in stransa legatura in Inima Celui ce nu moare?

Iar daca la moarte noi nu vedem decat tarana si nimic mai mult, atunci nu trebuie sa ne miram, caci comoara totdeauna este ascunsa inauntru, cum sta scris: "Ascunsa este viata voastra" (Col. 3, 3) si anume intr-un vas de pamant, cum bine zice Sf. Pavel "avem aceasta comoara in vase de lut" (II Cor. 4, 7). Sigur ca cei care vad doar lucrurile din afara, vad numai lut; in schimb cand Hristos se va arata intru marire, atunci si tarana aceasta isi va dezvalui toata frumusetea si se va vadi atunci ca si ea este o farama din fulgerul (Matei 24,27) ce se va arata pe cer in lumina lui si formand impreuna aceleasi raze, cum zice Domnul: "Dreptii vor straluci ca soarele intru imparatia Tatalui lor" (Matei 13, 43) si numeste imparatia Tatalui tocmai stralucirea cu care s-a aratat plin de lumina inaintea apostolilor, care au vazut acea imparatie ca pe o lumina coborandu-se cu putere mare peste fata oamenilor, si vor straluci dreptii in ziua aceea cu aceeasi putere si marire ca si Hristos, ei pentru ca s-au invrednicit de asa fericire, iar El de bucuria de a fi partasi la fericirea lor (Matei 17, 2).

pr. dr. Gheorghe Sima

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5920

Voteaza:

Om trupesc si om duhovnicesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE