Dezvoltarea structurilor regionale ale Bisericii in secolul al IV-lea

• « Inapoi
• Inainte »

Dezvoltarea structurilor regionale ale Bisericii in secolul al IV-lea

Pe plan religios, decisive au fost numeroasele realizari ale lui Constantin cel Mare sau ale lui Teodosie I cel Mare, ilustrate de legile promulgate in favoarea Ortodoxiei. In vremea lui Teodosie I cel Mare, Ortodoxia devine religia oficiala a Imperiului, iar teologia politica de stat. Secolul al IV-lea a marcat astfel o evolutie interesanta legata de noua pozitie pe care o va ocupa de acum Biserica in cadrul Imperiului. Este vorba in linii mari, asa cum am vazut de incercarea de a acomoda structura exterioara a Bisericii cu cea administrativa. Acest lucru nu reprezenta ceva revolutionar, deoarece tendinta era practic de prelungire a unui fenomen aparut inca de pe timpul lui Constantin cel Mare si chiar inaintea lui: mai multe teritorii bisericesti, adunate in jurul Bisericii mame.

Canonul al VI-lea dat la sinodul I de la Niceea consfintea aceasta situatie. Era recunoascuta de facto intaietatea Romei in Occident, Alexandriei in Egipt si a Antiohiei in Siria. Constituindu-se aproape spontan, toate aceste "intaietati" purtau marca unor conditii specific locale si a particularitatilor progresului Bisericii in diferite regiuni ale Imperiului Roman. Astfel Roma, singurul scaun apostolic din Occident avea locul sau unic. Exista insa o diferenta intre intaietatea canonicasi cea jurisdictionala a Romei asupra Bisericilor italiene invecinate pe de-o parte, si autoritatea sa morala, recunoscuta in afara frontierelor Italiei, in Africa, Spania sau Galia.

Biserica din Africa avea inca de la inceput o structurasi o practica canonica speciala: autoritatea suprema era detinuta de sinodul episcopilor, care se reuneau in mod regulat de 2 ori pe an. In Orient, forma canonica a unitatii bisericesti varia de asemenea de la o regiune la alta. In Egipt, centralismul era practic complet: intreaga autoritate era in mana episcopului de la Alexandria, in raport cu care ceilalti episcopi aveau practic o pozitie asemanatoare cu cea a episcopilor vicari de astazi. In Siria insa, episcopul locului era mult mai independent, in ciuda autoritatii avuta inca de la inceput de Biserica din Antiohia, al doilea oras al Imperiului. Fara a rivaliza cu cele trei scaune apostolice, Efesul ramanea totusi centrul bisericesc al Asiei Mici. In celelalte regiuni unde nu exista vreun pol de atractie la fel de important ca cele deja mentionate, Bisericile se regrupau in jurul unei metropole sau a unei capitale provinciale. Este semnificativ cazul Bisericii din Ierusalim, leaganul crestinatatii care la sfarsitul sec. al III-lea nu reprezenta decat un simplu scaun episcopal aflat in orbita metropolei de Cezareea, capitala administrativa a Palestinei. In secolul al IV-lea creste importanta sa bisericeasca, fapt explicabil prin interesul lui Constantin cel Mare pentru Locurile Sfinte si a fluxului tot mai mare de pelerini atrasi de locurile in care a trait si activat Iisus Hristos.

Chiar daca la inceput, la baza structurii bisericesti a stat Biserica locala, adica comunitatea sau adunarea reunita sub indrumarea si conducerea unui episcop, a preotilor si a diaconilor, este clar ca in privinta caracterului relatiilor si legaturilor canonice dintre Biserici existau diferente, acestea fiind in stransa legaturasi cu viitoarea dezvoltare a crestinismului. Un lucru ramane insa esential: legatura dintre comunitati era traitasi considerata la fel de importanta ca si structura fiecareia dintre ele; nici o Biserica nu putea accepta sentimentul autosuficientei. Legatura care unea diferitele comunitati putea capata in functie de loc, forme variabile. In unele regiuni intinderea teritoriala a autoritatii canonice cuprindea dioceze de la tara situate in jurul bisericii din orasul cel mai important, al carui episcop era recunoscut drept mitropolit; in alte regiuni, provinciile intrau chiar ele insele in orbita unei Biserici care se distingea prin vechime sau prestigiu apostolic, formand o asa-numita "regiune bisericeasca". Egiptul reprezenta insa o exceptie prin absenta unui esalon intermediar care era de altfel metropola provinciala: toti episcopii aveau drept primat pe arhiepiscopul din Alexandria.

Sinoadele mitropolitane aveau sarcina sa rezolve problemele de ordin general. Existau chiar Curti de apel pentru plangeri impotriva episcopului locului, ele regland relatiile intre episcopi, sau modificau in caz de necesitate limitele diocezei. La hirotonia noilor episcopi, participau toti episcopii unei provincii in frunte cu mitropolitul. Pentru organizarea si disciplina bisericeasca, la sinoade erau date binecunoscutele canoane sau reguli, primele culegeri existand incepand cu secolul al IV-lea. Acum erau cunoscute 85 de canoane numite si "apostolice" care formeaza pana astazi traditia canonica ortodoxa. La acestea se vor adauga in timp canoanele Sinoadelor Ecumenice si cele ale Sinoadelor locale, acceptate de intreaga Biserica. Demn de remarcat este si faptul ca inca din secolul al IV-lea poate fi observata o diferenta intre evolutia canonica a Occidentului si Orientului. Niceea inregistrase si sanctionase modelul unitatii universale a Bisericii, universalitatea sa, daca vrem catolicitatea sa, asa cum era la sfarsitul sec. al III-lea. Totusi numic nu putea impiedica evolutia acestui model. In sec. al IV-lea observam o coordonare din ce in ce mai stransa intre structurile Bisericii si cele ale Statului. Imperiul era impartit in dioceze, iar canonul al II-lea de la Sinodul Ecumenic din 381 stabileste impartirea Bisericii in dioceze: regiunea bisericeasca a Egiptului avea drept centru Alexandria, Orientul-Antiohia, Pontul-Cezareea Capadociei, Asia-Efesul, Tracia-Heracleea. Vechea organizare era fundamentata pe cea noua, unde criteriul decisiv era importanta orasului. La randul lor, diocezele au fost impartite in provincii, iar acestea din urma in eparhii, terminologia fiind de origine romana.

• « Inapoi
• Inainte »