Situatia Imperiului Bizntin sub ultimii imparati paleologi

• « Inapoi
• Inainte »

Situatia Imperiului Bizntin sub ultimii imparati paleologi (1391-1448)

Domnia lui Manuel II (1391-1425), urmasul lui Ioan al V-lea, a inceput in conditii deosebit de grele, Imperiul fiind redus practic la capitala, iar o buna parte a Peloponezului se afla in mana turcilor. In iarna anilor 1393-1394, Baiazid l-a somat pe noul imparat si pe conducatorii statelor slave din Balcani sa-i aduca omagiu. "Invitatia" a fost urmata de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionarii cu apa, astfel incat capitala era asfixiata de mizerie. Din 1393, pe fondul lipsei de unitate dintre diferitele State crestine, turcii au reusit sa cucereasca pe rand Bulgaria in 1393, care a ramas sub stapanirea lor timp de 500 de ani, apoi Serbia si Dobrogea. Mircea cel Batran a reusit sasi pastreze independenta prin plata unui tribut. Dupa infrangerea de la Nicopole din 1396, imparatul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii crestine: s-a adresat rusilor, papei, venetienilor, regilor Frantei si Angliei. In acest demers al sau a intreprins calatorii la Venetia, la Roma, unde s-a intalnit cu papa Bonifaciu al IX-lea, merge la Paris, unde se intalneste cu Henric al IV-lea, fara a obtine mare lucru. Salvarea a venit insa din Est, mai precis de la conducatorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan, care sub pretextul supunerii de catre turci a pastorilor anatolieni, musulmani suniti ca si ei, intervin in Asia Micasi nimicesc armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402. Baiazid insusi este facut prizonier si moare cateva luni mai tarziu in captivitate. Intre 1402 si 1413 asistam la o reconstituire a Imperiului edificat de catre Baiazid. Procesul a fost influentat profund de luptele dintre cei patru fii ai lui Baiazid Ilderim, incheiate in 1413. Dupa ce si-a eliminat fratii, Mahomed I a ramas conducatorul sultanatului, fiind insa obligat sa faca fata in continuare numeroaselor revolte, dar mai ales lui Mustafa, un fiu nelegitim al lui Baiazid. Aceasta perioada de criza putea constitui un bun prilej de salvare a Imperiului bizantin de catre Occident, cu atat mai mult cu cat Mahomed I s-a aratat mai degraba prietenos cu Manuel. Din pacate irealismul roman, care a apreciat gresit progresul partidului antiunionist de la Bizantsi din Tarile slave, lunga paralizie a Venetiei care pana in 1437 a luptat impotriva Ungariei precum si razboiul de 100 de ani, care a neutralizat Franta si Anglia, au premis turcilor sa se redreseze, fara a fi nevoiti sa faca fata unui eventual atac venit din Vest. In acelasi timp, aceasta perioada a inregistrat si un rezultat pozitiv:

Manuel a putut profita de anii de pace pentru a restabilii ordinea in despotatul Moreei, unde se succedasera fratele sau, Teodor I si proprii sai copii, Teodor al II-lea si Constantin al XI-lea. Mahomed moare in anul 1421, succesor la tron fiind fiul sau, Murad al II-lea (1431-1451), care reia practic politica lui Baiazid. Fiul lui Manuel, Ioan al VIII-lea, asociat la tron din ianuarie 1421, comite o grava eroare: incearca, fara succes, sa puna in locul lui Murad pe Mustafa. De aceea, din 1422 Constantinopolul este supus unui nou asediu, care nu a determinat un eventual ajutor occidental. In primavara anului 1423, turcii au devastat Grecia, au patruns pe teritoriul Moreei, iarTesalonicul a fost cucerit pe 29 martie 1430. In 1425 Manuel al II-lea Paleologul moare, tronul fiind preluat de fiul sau, Ioan al VIII-lea (1425-1448), aria sa de domnie limitandu-se practic la capitala. Ceilalti frati ai sai, Andronic al IV-lea si Teodor al II-lea, conduceau celelalte regiuni care mai existau.

Asemenea tatalui sau, Ioan al VIII-lea a incercat de la inceput sa faca fata ofensivei turcesti printr-un ajutor occidental. Dupa asediul Constantinopolului din 1422, Ioan al VIII-lea vizitase deja in calitate de succesor la tron curtile occidentale, iar in 1431 tratativele de unire dintre cele doua Biserici au fost reluate in contextul in care papa conditiona un eventual ajutor militar de finalizarea lor. Practic, in fata ascensiunii turcilor, imparatul Ioan al VIII-lea s-a decis sa incerce imposibilul: unirea cu latinii. Tatal sau, care petrecuse ani buni in Occident dupa ajutoare ii spusese de altfel ca "de speriat ii poti speria pe turci cu gandul ca ai sa faci unirea cu latinii, dar eu nu-ti dau deloc sfatul sa faci asa ceva, pentru ca nu-i vad pe-ai nostri dispusi sa gaseasca vreo modalitate de unire si intelegere cu latinii. Teama imi este sa nu se faca schismasi mai rea si atunci iata ca ne-am dat de gol si in ochii paganilor". Cu toate acestea Ioan al VIII-lea incearca, iar in 1431 are loc la Basel un sinod general, care proiecta unirea cu grecii. Participantii la acest sinod, au trimis in 1437 delegati la Constantinopol, care au incheiat o conventie cu trimisii greci pentru ca ei sa soseasca mai intai in apele teritoriale ale Italiei si dupa aceea sa se decida locul unde urma sa se tina sinodul care dorea unirea. Pe data de 18 septembrie 1437, prin bula Doctoris gentium, papa Eugen al IV-lea a hotarat transferul sinodului de la Basel la Ferrara, pe coasta orientala a Italiei. In luna noiembrie 1437, Ioan al VIII-lea Paleologul, insotit de fratele sau si de o delegatie compusa din aproximativ 700 de persoane, au plecat spre Italia cu corabiile puse la dispozitie de catre papa.

Din impunatoarea suita imperiala mai faceau parte: patriarhul ecumenic Iosif al II-lea care va muri in timpul lucrarilor, Visarion mitropolitul Niceei, favorabil unirii cu latinii din motive politice, Antonie mitropolitul Heracleei, Marcu Eugenicul al Efesului, marele adversar al unirii, Dionisie de Sardes, Grigorie Mamas, duhovnicul imparatului si Silvestru Syropulos, marele eclesiarh al Patriarhiei Ecumenice, cel care a scris Istoria sinodului unionist de la Ferrara-Florenta. Din partea celorlalte Biserici au participat: mitropolitul Isidor al Kievului, din partea marelui principe al Moscovei Vasile al II-lea (1425-1462), Biserica Georgei prin mitropolitul Grigorie al Georgiei, un episcop si un laic. Din tara noastra au fost trimisi la lucrari: mitropolitul Damian al Moldovei de neam grec, insotit de vicarul sau, protopopul Constantin si un delegat mirean, logofatul Neagoe, probabil loctitorul Episcopiei sau Mitropoliei Romanului. Mitropolia Ungrovlahiei, care se indeparteaza acum de traditionalele legaturi cu Patriarhia de la Constantinopol, Arhiepiscopia sarba de la Ipek sau Arhiepiscopia de la Ohrida nu au fost reprezentate.

De partea cealalta, a latinilor, s-au remarcat la discutii: cardinalul Iuliu Cesarini, fost presedinte al sinodului de la Basel, Ludovic, arhiepiscop de Forli si Ioan de Raguza (Dubrovnicul de astazi). Lucrarile sinodului au inceput pe 9 aprilie 1438 la Ferrara, apoi s-au mutat la Florenta si s-au incheiat cu proclamarea unirii pe 6 iulie 1439. Cu toate ca unirea parea mai bine realizata decat cea de la Lyon, populatia Constantinopolului s-a opus iar Marcu Eugenicu nu a semnat actul unirii, ceea ce l-a determinat pe papa sa spuna: "daca Marcu nu a semnat n-am facut nimic". Hotararile acceptate de imparat si de cei care au semnat actul de unire din partea ortodocsilor reflecta in buna parte deruta in care se aflau bizantinii in acele momente in care turcii amenintau distrugerea Imperiului, iar ipsurile impuneau o presiune puternica din partea latinilor. In afara consecintelor religioase, unirea a avut si consecinte politice, printre acestea cea mai importanta fiind neincrederea lui Murad al II-lea.

A urmat o perioada de conflicte armate, in care s-au implicat si sarbii, ungurii, romanii sau polonezii, incheiata cu victoria turcilor de la Varna din 1444. Aceasta infrangere a avut consecinte mai grave decat cea de la Nicopole, descurajand profund lumea crestina. In 1446, sultanul Murad al II-lea progreseazasi in Sudul Greciei, cucerind regiuni precum Focida si Beotia, ajungand pana la Muntii Pindului. Singurul care a rezistat mai mult a fost albanezul Skanderberg, mai precis pana la moartea sa survenita in 1468. In aceste conditii, Ioan al VIII-lea moare la Constantinopol in 1448, tronul fiind preluat de catre Constantin al XI-lea Dragases, care dupa mama sa provenea dintr-o familie sarba. In februarie 1451 a murit si Murad al II-lea, iar succesorul sau, Mohamed, va fi cuceritorul Constantinopolului. In primele zile ale lui aprilie 1453, Mohamed a mobilizat o armata numeroasa sub zidurile capitalei Imperiului bizantin si dupa 7 saptamani de asediu, asaltul final este dat pe 29 mai. In batalia finala a murit si Constantin Dragases, istoricii afirmand ca aceasta cucerire s-a datorat si faptului ca o poarta a cetatii ramasese deschisa, lucru speculat din plin de catre turci. Cucerirea orasului imperial de pe malul Bosforului de catre Mohamed insemna caderea oficiala a Imperiului bizantin. Prin aceasta victorie turcii realizau un pod intre regiunile detinute in Europa si cele din Asia Mica. Posesiunile bizantine, latine sau slave din Peninsula Balcanica au fost si ele repede absorbite de catre acest mare Imperiu. Astfel, Atena cade sub otomani in 1456, despotatul de Moreea in 1456, Imperiul de la Trapezunt in 1461, despotatul sarbesc in 1456, iar regatul bosniac in 1463. Pana la sfarsitul secolului al XV-lea si celelalte tari slave precum si albanezii au avut aceeasi soarta, astfel incat turcii au ajuns sa aibe drept granita de Vest, Marea Adriatica.

Caderea Bizantului s-a datorat fara indoiala inbatranirii institutiilor sale, lipsurilor unui Stat cladit pe un principiu autoritar si care nu mai avea forta unei reforme. Caderea sa a avut insasi alte doua mari cauze deja pomenite: cruciadele si antagonismul religios dintre Orient si Occident.

Cruciadele au ruinat inutil Bizantul, pentru ca occidentalii au fost incapabili sa se mentina in Orient. Singura speranta ramanea o posibila intelegere intre greci si latini pentru apararea crestinatatii. Toate eforturile in acest sens s-au lovit de pretentiile exagerate ale papalitatii, de neintelegerea latinilor sau de obstinatia grecilor. Atunci cand Imperiul Bizantin a fost cucerit de turci, disparitia sa a lasat un mare gol in lume. Timp de 11 secole el jucase un rol important, uneori chiar decisiv in istoria Orientului si a Occidentului. De la Roma, Bizantul primise si conservase mostenirea lumii antice, in momentul in care "cetatea eterna" era amenintata cu disparitia de catre invaziile barbare. Dintr-o civilizatie pagana, decadentasi incapabila de innoire, Bizantul a reusit sa faca o civilizatie crestina, care sa raspunda mai bine nevoilor unei constiinte exigente. Elenismului primar caruia i-a asigurat continuitate, limba greaca fiind in acelasi timp simbol si instrument, Bizantul i-a adaugat roadele unui lung contact cu orientul persan si cel musulman.

Mostenirea bizantina s-a transmis prin savantii ei, misionari, comercianti sau soldati tuturor popoarelor cu care au intrat in contact; arabii si turcii au fost si ei influentati; popoarele slave le datoreaza religia si institutiile, iar dupa caderea Constantinopolului, multi savanti greci s-au refugiat in Occident, aducand cu ei si foarte multe cunostinte.

• « Inapoi
• Inainte »