Dinastia Comnenilor

• « Inapoi
• Inainte »

Dinastia Comnenilor

Alexios I Comnenul, nepotul lui Isaac I Comnenul, a fost primul imparat al acestei noi dinastii care isi are originea in regiunea Adrianopolului. Ascensiunea sa la tron nu a fost un rod a hazardului: fratele mai mic al lui Isaac fusese casatorit cu Ana Dalassena, care facea parte de mai multa vreme printr-o serie de aliante, din randul familiei Dukas. Desi fusese deposedata de tron, aceasta familie se afla in continuare in fruntea Statului: Alexios I s-a casatorit cu Irina Dukas, verisoara lui Mihail al VII-lea, iar fratele sau, Adrian, a avut-o ca sotie pe Zoe Dukas, sora lui Mihail al VII-lea. Pana la urma, in secolul al X-lea mai multe aliante de acest gen au unit cele doua familii.

Alexios I a domnit din 1081 pana in 1118, dupa care a urmat fiul sau Ioan al II-lea din 1118 pana in 1143, iar Manuel I din 1143 pana in 1180. Perioada aceasta se caracterizeaza prin stabilitate si fermitate. Manuel I a dus o politica pro-occidentala, cea de-a doua sotie a sa fiind o printesa din Franta, Maria de Antiohia, care a asigurat la un moment dat regenta in timpul lui Alexios al II-lea (1180-1183). Andronic I Comnenul (1183-1185), cel care il va detrona pe Alexios al II-lea, a fost cel mai original dintre Comneni, el ducand, spre deosebire de predecesorii sai, o politica anti-occidentala marcata prin masacrarea in masa a latinilor din Constantinopol, iar pe plan intern el s-a remarcat prin lupta violenta dusa impotriva marii aristocratii. La randul sau, Andronic a fost detronat de Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195).

Recucerirea cetatii Dyrachion nu a eliminat definitiv pericolul normand: Bohemond a debarcat pe coasta albaneza in octombrie 1107, iar Alexios a reusit sa-l infranga. In urma acestei infrangeri, Bohemond a devenit vasalul imparatului, victoria bizantina consolidand pozitiile imperiale in Balcani. Pentru a face fata unei noi forte aparute acum, ungurii, Alexios a casatorit pe mostenitorul tronului, Ioan, cu Irina, fiica regelui Ladislau al Ungariei. In schimb, la sosirea cruciatilor, Alexios nu a reusit sa restabileasca situatia in Asia Mica. Predica papei Urban al II-lea (1088-1099) urmarea ajutorarea crestinilor din Orient, dar bizantinilor le era greu sa inteleaga ideea de cruciada: initiativa militara a eliberarii Locurilor Sfinte trebuia sa fie sarcina imparatului si nu a Bisericii. Bizantinii nu puteau intelege de ce papa trebuia sa lanseze aceasta miscare, iar clericii sa participe chiar la luptele care urmau sa aibe loc. In plus, nu de putine ori cruciatii s-au comportat pe teritoriul bizantin ca intr-o tara cucerita. Alexios si-a dat repede seama de imposibilitatea mobilizarii unui numar important de soldati asa incat el a acceptat formele politice occidentale, obtinand de la marea majoritate a cruciatilor, cu exceptia contelui de Toulouse si a lui Tancred, nepotul lui Bohemond, promisiunea de a restitui teritoriile cucerite in numele Bizantului. La inceputul anului 1097, cruciatii au trecut in Asia, in luna iunie a aceluiasi an au cucerit Niceea, pe care au dat-o imparatului. La sfarsitul lui octombrie 1097, cruciatii au asediat Antiohia, in timp ce Baudouin de Boulogne, fara a mai face vreo referire la imparat a cucerit cetatile din jurul Eufratului si a intemeiat in martie 1098 comitatul Edessei. Pe data de 3 iunie cruciatii au cucerit Antiohia, dar au fost imediat asediati de turci. Cu ajutorul populatiei locale, majoritar crestine, Bohemond reuseste sa scape din incercuirea armatei turcesti, considerand ca este dreptul sau de a pastra Antiohia ca principat pentru el, iar ceilalti cruciati si-au continuat drumul spre Ierusalim.

Acesta este considerat a fi momentul rupturii, eliberarea Ierusalimului in 1099 fiind considerat a fi inceputul colonialismului european. In ciuda avansarii rapide a cruciatilor, Alexios a putut recucerii partea de Vest a platoului anatolian: Smirna, Efesul, Sardes, care redevin bizantine si Imperiul a controlat pana la moartea sa jumatate din Asia Mica.

In Orient si in Balcani cea mai serioasa amenintare careia a trebuit sa-i faca fata Alexios I au fost pecenegii, care-i vor invinge pe bizantini in 1091 la Silistra. Inlaturarea lor se va realiza in vremea lui Ioan al II-lea, cand au fost zdrobiti si au disparut defintiv din istoria Bizantului. Tot in vremea lui Ioan al II-lea a aparut o noua amenintare in Balcani: doua noi puteri, ungurii si sarbii. Impotriva lor Bizantul a dus mai degraba o politica de hartuire, care le-a diminuat ambitiile.

Din punct de vedere economic, prosperitatea Imperiului ramane in mod evident foarte mare: conform relatarilor cruciatilor, 2/3 din bogatia lumii se gasea la Constantinopol. Cu timpul insa, Bizantul a renuntat la rolul sau de intermediar intre Orient si Occident, in favoarea oraselor italiene: Pisa, Genova, dar mai ales Venetia.

Pe plan religios, interesele politice vor prima in fata credintei. In mai multe situatii imparatul a fost gata sa recunoasca papei autoritatea sa religioasa in Orient, in speranta iluzorie a facilitarii restabilirii autoritatii sale politice in Occident. De partea cealalta, papa parea ca avea intentia apropierii de imparatul bizantin, fara a fi vorba insa de unirea celor doua Biserici. De altfel, aceasta dorinta nu s-a realizat, papa reusind sa se impace cu imparatul Germaniei, iar cruciadele au constituit un esec definitiv.

• « Inapoi
• Inainte »