Mantuirea - a doua creatie a lumii

Mantuirea - a doua creatie a lumii Mareste imaginea.


Mantuirea - a doua creatie a lumii


1. Preliminarii.

Lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta spre firea Sa omeneasca, pe care o umple de dumnezeirea Lui si o elibereaza de afectele, patimirile si moartea, consecinte ale pacatului stramosesc. Aceasta constituie aspectul ontologic al rascumpararii.

Luand firea noastra omeneasca si fiind intru totul asemenea noua afara de pacat (Fil. 2, 7; Evr. 2, 7, 9), deci Dumnezeu adevarat si om adevarat, Hristos isi indreapta, apoi, lucrarea Sa mantuitoare spre noi toti, din toate timpurile si locurile, de la Adam pana la sfarsitul veacurilor, ca pe toti sa ne mantuiasca prin participarea la dumnezeirea manifestata in puterea pe care ne-o transmite prin firea Lui umana.

Prin firea umana asumata, Hristos recapituleaza in Sine pe toti, pentru ca pe toti oamenii sa-i elibereze din robia pacatului si a mortii, impacandu-i cu Dumnezeu si innoindu-i. Dar nu numai atat. Hristos recapituleaza intreaga creatie, fiindca si ea a suferit de pe urma caderii lui Adam, uratindu-si chipul si imputinandu-si existenta (Fac. 2, 17-19), ca s-o refaca si s-o inalte pe o treapta superioara de existenta.

Directia spre intregul neam omenesc, mai exact spre toti oamenii si spre intreaga creatie care se afla in relatie cu Dumnezeu prin om, constituie aspectul recapitulativ al rascumpararii de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel (Efes.1, 10; 3, 15; Col. 1, 20; Evr. 1, 2) si pe care il vor aprofunda - incepand cu Sfintul Irineu (+202) - Sfintii Parinti din Rasarit ca Sfantul Atanasie cel Mare (+372), Parintii Capadocieni, Leontiu de Bizant, culminand cu Sfantul Maxim Marturisitorul (+662).

Dar lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta, in acelasi timp, si spre Dumnezeu, spre a-L slavi prin impacarea noastra cu El (Efes. 2, 16; 1, 20), prin eliberarea noastra din robia pacatului si a mortii si prin imbracarea noastra in stralucirea dumnezeiasca. Aceasta directie constituie aspectul de jertfa al rascumpararii, comun invataturii ortodoxe si romano-catolice, precum si conceptiilor protestante despre mantuirea obiectiva, insa in mod diferentiat. Acest aspect a constituit, de altfel, tema referatului: impacarea, componenta a mantuirii, aprofundat de cei doi colegi ai nostri.

In cele trei directii: spre Dumnezeu, spre umanitatea proprie si spre semenii Sai, oamenii, isi indreapta Hristos lucrarea Sa mantuitoare. In aceleasi trei directii isi manifesta El viata si puterea Sa dumnezeiasca prin umanitatea asumata celor ce cred in El, ca madulare ale Trupului Sau extins in timp si spatiu, Biserica.

Aspectul ontologic, sau aspectul ontologic recapitulativ prezent, intr-o oarecare maniera, si in doctrinele apusene despre rascumparare, este specific invataturii ortodoxe despre mantuire, obiectiva si subiectiva. In substanta lui, acest aspect subliniaza mantuirea ca a doua creatie a lumii in general si a omului in special. Acest aspect este, insa, dupa invatatura ortodoxa, strans legat de celelalte, implicat si explicat de acestea. Caci lucrarea de restabilire si de indumnezeire a firii umane proprii este, in acelasi timp, lucrare de slavire a lui Dumnezeu, intrucat in natura omeneasca refacuta si indumnezeita se arata slava lui Dumnezeu si natura insasi slaveste pe Dumnezeu. La randul ei, slava lui Dumnezeu se face vadita in eliberarea oamenilor de pacat si innoirea firii si vietii lor. Prin Hristos care i-a impacat cu Dumnezeu prin trupul Sau, adica prin puterile dumnezeiesti extinse in ei prin trupul Sau, oamenii, ca fapturi noi, pot slavi acum pe Dumnezeu in trupul lor si in duhul lor, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 20).

Lucrarea mantuitoare asupra tuturor oamenilor nu este decat o prelungire a lucrarii mantuitoare a lui Hristos asupra firii Lui omenesti. De altfel, "chiar in lucrarea asupra firii Sale este implicata intentia prelungirii ei asupra celorlalti oameni si a slavirii lui Dumnezeu prin eliberarea lor de pacat si prin umplerea lor de viata dumnezeiasca. Lucrarea lui Hristos e un tot unitar, dar directiile sau intentiile sunt trei. Si numai prin implinirea acestor trei intentii se implineste scopul ei mantuitor". ""

De aceea, aprofundarea uneia sau a alteia dintre directiile lucrarii mantuitoare nu poate face abstractie de celelalte. Trebuie subliniat, de asemenea, si faptul ca lucrarea mantuitoare, in intregimea ei, se implineste prin intruparea, invatatura, patimile si jertfa pe cruce a Dumnezeu-Omului, Iisus Hristos si invierea Sa din morti, incheindu-se cu inaltarea Sa la ceruri intru slava de-a dreapta Tatalui, fiind in Treime unul dintre noi care este Dumnezeu-Om. Altfel spus, Hristos ne mantuieste obiectiv prin activitatea Sa de Invatator-Profet (Ioan 14, 6; 7, 12; Luca 13, 33; Matei 13, 57), de Arhiereu (Matei 20, 28; 26, 26-28; Evr. 4, 14; 5, 10; 6, 20; 7, 26; 8, 1, 6; 9, 11) si de Stapanitor, Domn sau imparat (Matei 2, 2, 11; 28, 18; 1 Tim. 6, 15; Matei 25, 31-45; Apoc. 12, 10; 11, 15).

Cele trei directii si aspecte ale lucrarii mantuitoare a lui Iisus Hristos se impletesc cu cele trei slujiri. Astfel, slujirea arhiereasca a lui Hristos este indreptata atat spre Dumnezeu-Tatal, realizand impacarea omului cu Dumnezeu, cat si spre propria Sa fire omeneasca si spre oameni, spre a reface aceasta fire si a o indumnezei. Invatatura pe care Hristos o da, desi este indreptata in mod principal spre oameni, este si implinirea unei ascultari aduse Tatalui si o punere in relief a voii Tatalui si a slavei Lui, fiind deci o slujire a Lui. In sfirsit, prin puterea exercitata asupra naturii, asupra mortii si asupra tuturor oamenilor, ca imparat, Hristos slaveste totodata puterea lui Dumnezeu Cel in Treime care este si a Lui, dar arata si puterea dumnezeiasca, de viata facatoare pe care a dat-o trupului Sau si prin acesta intregii firi omenesti din multitudinea ipostasurilor care o detin.

Cele trei aspecte ale lucrarii mantuitoare si cele trei forme de slujire decurg din insasi Persoana Fiului lui Dumnezeu care s-a intrupat (Ioan 1, 14), asumand rolul de Mantuitor al lumii. Aprofundarea teologica si intelegerea corecta a mantuirii realizate de Hristos ca o a doua facere a lumii, care in limbaj ortodox constituie aspectul ontologic al rascumpararii sau mai exact aspectul ontologic si recapitulativ al rascumpararii, nu pot fi realizate decat in solidaritate cu intreaga lucrare mantuitoare a lui Hristos pentru neamul omenesc si pentru intreaga creatie.

2. Premisele celei de a doua faceri a lumii.

Sfanta Scriptura ne spune ca Dumnezeu a creat din nimic, prin cuvant, cerul si pamantul, lumea intreaga (Fac. 1, 1, 3, 6, 9, 11; II Macab. 7, 28; Evr. 11, 3), iar pe om l-a adus la existenta printr-un act special, creandu-l dupa chipul si asemanarea Sa (Fac. 1, 26-27; 2, 7). De asemenea, ne spune ca intreaga creatie a fost adusa la existenta prin Cuvantul sau Logosul Tatalui, adica prin Fiul lui Dumnezeu: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul... Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1, 1, 3-4; Evr. 1, 2; 2, 10; Col. 1, 16). Ne spune ca Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfant, este prezent in creatie, inca de la inceput, purtandu-se, la creatie, pe deasupra apelor (Fac. 1, 2), iar ca "Cuvantul era Lumina cea adevarata "care lumineaza pe tot omul care vine in lume. In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut" (Ioan 1, 9-10). "La plinirea vremii Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere" (Gal. 4, 4-5). Venind in lume si intrupandu-se (Ioan 1, 14), Cuvantul Tatalui "a venit intru ale Sale, dar ai Sai nu L-au primit" (Ioan 1, 11). "Ale Sale" la care a venit si ai Sai care nu L-au primit sunt creatia intreaga adusa la existenta de Tatal prin El, iar "ai Sai" sunt oamenii creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu printr-un act special.

Deci lumea si omul, creatii ale Logosului, sunt premise ale venirii Fiului lui Dumnezeu in lume, spre mantuirea acestora.

a. Creatia lumii - opera Logosului.

Creatia intreaga este legata de Logos nu numai prin faptul ca este adusa la existenta de Dumnezeu prin El, ci si prin structura rationala pusa in ea de Logos. Dumnezeu a pus in lucruri o ratiune si un sens al existentei lor, iar ratiunile tuturor lucrurilor sunt strans legate de Ratiunea suprema, Cuvantul sau Logosul Tatalui, care le sustine in existenta si in care Ea este prezenta, dar fara sa fie parte constitutiva din persoana sau lucrul respectiv. Dar toate lucrurile si fapturile isi au ratiunile lor in Logosul dumnezeiesc, sau Ratiunea suprema.

Sfantul Maxim Marturisitorul subliniaza: "In fiecare ratiune a celor ce exista deosebit si in toate ratiunile dup care exista toate, se afla Dumnezeu, Cel care nu e, cu adevarat, nimic din cele ce exista si e in sens propriu toate si peste toate."

In toate aceste ratiuni ale lucrurilor si persoanelor exista Dumnezeu Cuvantul, Fiul care le-a adus la existenta si le misca spre tinta lor care este, de fapt, si Cauza lor, cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul: "Tot ce se misca dupa fire se misca desigur dintr-o cauza. Si tot ce se misca dintr-o cauza, dintr-o cauza si exista. Iar tot ce exista si se misca dintr-o cauza a avut, desigur, ca origine a existentei, cauza din care este si pentru care a fost adus la existenta, iar ca tinta a miscarii, aceeasi cauza pentru care se misca si spre care se grabeste. Dar tot ce este si se misca pentru o cauza este desigur si creat. Iar daca tinta celui ce se misca este cauza pentru care se misca, tinta este, desigur identica cu cauza pentru care s-a creat si exista. Deci una este, desigur, ca origine si tinta a ceea ce este si se misca in orice fel dupa fire, Cauza pentru care este si se misca tot ce este si se misca".

Logosul este, deci, atat cauza lucrurilor, cat si tinta spre care ele sa se miste si sa existe prin ratiunile si energiile pe care El le-a pus in ele. Dar intre Logosul creator si ratiunile create din lucruri si lucrurile insesi exista deosebirea dintre Necreat si creat, dintre Dumnezeu si creatura. Este deosebirea intre creaturile ce se misca si Dumnezeu nemiscat dar care are puterea sa le atraga pe toate spre Sine; este deosebirea intre cele ce sunt miscate si Cel ce le misca. Dar "se misca cel ce este miscat spre o tinta finala, care e una cu cauza ultima, si nu se misca Cel ce misca pentru ca nu are o tinta spre care sa se miste si care sa fie cauza Lui. E deosebirea dintre rolul pasiv pe care il are faptura in privinta miscarii si rolul pe care il are Creatorul in producerea si sustinerea miscarii. El misca fapturile fara sa se miste, totusi in El este puterea de a produce miscarea".

O disociere intre miscarea fapturilor si viata lui Dumnezeu este greu de facut. Fapturile insa se misca pentru ca exista un Dumnezeu izvor al miscarii, ca vrednic de iubit. Deci intr-un fel Dumnezeu insusi sta la baza miscarii fapturilor sau isi arata puterea in miscarea lor. Dumnezeu este inceputul, mijlocul si tinta fapturilor, intrucat El le creeaza fiinta, le pune in miscare si este tinta lor. Dumnezeu este, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, inceputul, mijlocul si sfarsitul tuturor lucrurilor, aflandu-se totodata mai presus de ele si totusi prezent in ele tocmai prin acele ratiuni existentiale de care vorbesc, deopotriva, Sfantul Atanasie cel Mare si Sfantul Maxim Marturisitorul.

Raportul intre Dumnezeu Care misca si fapturile care se misca spre anumite forme si teluri isi are explicatia in energiile divine necreate prin care Dumnezeu este prezent in lume si in ratiunile divine ale fapturilor prezente in aceste energii, aceste energii fiind ele insele modele ideale si eficiente ale lucrurilor.

Prin ratiunile divine puse in lucruri, Logosul Tatalui isi pune pecetea pe tot cosmosul creat aratandu-se prin El insasi iubirea lui Dumnezeu Cel in Treime care sta la baza creatiei, si pe care Dumnezeu o are in continuare fata defapturile umane si fata de intreaga creatie, ajutandu-le sa creasca in iubirea lor fata de Dumnezeu.

Toate cele create au fost astfel facute ca sa le cunoasca si sa le inteleaga omul. Toate au o rationalitate sau sunt sensuri incorporate, pentru ca sa le cunoasca si sa le inteleaga omul cel facut dupa chipul Logosului dumnezeiesc. De aceea, Dumnezeu creand lucrurile ca plasticizari ale ratiunilor Sale, a dat totodata omului ratiunea ca organ de cunoastere a lor. Dumnezeu insusi, avand in vedere aceasta, a pus in fapturi o rationalitate pe masura intelegerii omenesti. De aceea, si obligatia omului de a cunoaste aceste ratiuni ale lucrurilor, caci altfel nu se poate folosi de ele si nici nu poate trai printre ele. "Dar ca sa poata trai si ca sa se poata folosi de ele, lucrurile au in organizarile sau ratiunile lor solidare o anumita permanenta adecvata permanentei ratiunii umane, care depinde de ele".

Rationalitatea lumii este pentru om si culmineaza in om; nu omul este pentru rationalitatea lumii. Caci lumea, cu unitatea si structura ei rationala, exista pentru dialogul interuman, ca o conditie pentru cresterea spirituala a omului si pentru dezvoltarea intregii umanitati. Folosindu-se de rationalitatea creatiei in mod constient si facand uz in mod constient de procesele ei prin munca sa animata de responsabilitate, omul urca la o viata de comuniune spirituala si la constiinta unor sensuri si scopuri mai inalte ale creatiei pentru el.

Iata aici o prima premisa a venirii Fiului lui Dumnezeu prin Intrupare, in lume, adica la "ale Sale".

b. Omul - "dupa chipul lui Dumnezeu" si chip al Logosului.

A doua premisa a mantuirii, ca a doua facere a lumii, este data in insusi faptul crearii omului dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intrupandu-se, Fiul lui Dumnezeu vine la "ai Sai", care sunt oamenii.

Chipul lui Dumnezeu in om (Fac. 1, 26, 27) este un dat ontologic care exprima atat specificul fiintei umane cat si relatia directa a acesteia cu Dumnezeu. Un chip biologic se mentine in inrudirea cu modelul sau numai daca ii vine de la model o putere continua sau daca exista intre el si model o comuniune continua. Chipul dumnezeiesc in om indica o inrudire si o relatie speciala a omului cu Dumnezeu. Astfel, omul se mentine ca chip neslabit al lui Dumnezeu numai daca, pe baza inrudirii ce o implica cu Modelul, se mentine intre el si Dumnezeu o relatie vie, o comuniune continua in care este activ nu numai Dumnezeu ci si omul.

Ca fiind "dupa chipul lui Dumnezeu", cu misiunea de a realiza asemanarea tot mai mare cu El, omul este o fiinta rationala si libera, adica inzestrata cu ratiune, simtire si vointa libera, capabil deci de comuniune cu Modelul sau, Dumnezeu. Ba, mai mult, omul este facut pentru comuniunea cu Dumnezeu, caci altfel nu se poate mentine si afirma ca fiind dupa chipul lui Dumnezeu. In chip este implicata atat relatia cu Dumnezeu, cat si relatia cu toti care poarta acelasi chip dumnezeiesc. El vine de la Dumnezeu Care, printr-un act special, a facut pe om, dar tine de natura omeneasca in plenitudinea ipostasurilor ei. Caci fiind creat "dupa chipul lui Dumnezeu", omul se prezinta ca o fiinta personala, ca o persoana de dialog. Persoana umana nu este o parte a fiintei umane, cum nici persoanele Sfintei Treimi nu sunt parti din Dumnezeu. De aceea, calitatea de chip al lui Dumnezeu nu revine unui element al compusului uman, ci se refera la intreaga natura a omului in integritatea ei.

Sfantul Grigorie de Nyssa face precizarea ca aceasta calitate se rasfrange asupra intregului neam omenesc, "caci chipul nu este intr-o parte a naturii, dupa cum nici harul nu priveste numai un individ, ci tot neamul omenesc". Iar in cazul fiecarui om, nu numai sufletul ci si corpul uman participa la caracterul de chip, adica omul in intregimea fiintei lui este "dupa chipul lui Dumnezeu". Caci, subliniaza Sfantul Grigorie Palama: "Numele de om nu este aplicat sufletului sau trupului in mod separat, ci amandurora impreuna, deoarece impreuna au fost create dupa chipul lui Dumnezeu".

Dupa Sfintul Grigorie Palama, omul este mai mult dupa chipul lui Dumnezeu decat ingerii, fiindca sufletul sau unit cu trupul poseda o energie purtatoare de viata prin care el insufleteste si conduce trupul, pe cand ingerii n-au aceasta facultate, ei fiind fiinte spirituale dar nu de aceeasi spiritualitate ca Dumnezeu, insa mai apropiati de Dumnezeu, datorita spiritualitatii fiintei lor.

Calitatea "dupa chip" defineste caracterul de fiinta spirituala creata al omului ce sta in relatie cu Modelul sau Dumnezeu, Care este necreat, adica Persoana sau, mai exact, Treime de persoane absolute.

Continutul pozitiv al calitatii "dupa chipul lui Dumnezeu" este comuniunea cu Dumnezeu in virtutea careia omul inainte de cadere era imbracat de catre Logos si Duhul Sfant, cum arata Macarie Egipteanul.

Deci omul este "dupa chipul" lui Dumnezeu, cum afirma, chiar de la inceput, Sfanta Scriptura (Fac. 1, 26 si 27), caci chipul natural al Tatalui este Logosul care imbraca pe om inainte de caderea sa in pacat. "Acesta (Logosul) este chipul lui Dumnezeu celui nevazut, mai intai nascut decat toata faptura" (Col. 1, 15). "Fiind Dumnezeu in chip" (Fil. 2, 6) si ramanand dupa intrupare chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4), Logosul tine toate cu cuvantul puterii Sale (Evr. 1, 3). Si atunci, "dupa chipul" inseamna dupa chipul Fiului, care la plinirea vremii a imbracat si chipul nostru uman (Fil. II, 6-7; Evrei 1, 3). Omul este, astfel, "chipul" Cuvantului si ca atare "dupa chipul" Tatalui. Fiind chipul Cuvantului si dupa chipul Tatalui, omul este pus intr-o relatie cu comuniunea treimica si este chemat sa realizeze, in planul uman, o viata de comuniune asemanatoare cu viata de comuniune din sanul Sfintei Treimi si din puterea Ei.

Ca chip al Cuvantului, omul este subiect al lucrurilor sau impreuna subiect cu semenii sai, avand raspunderea sa vada prin lucruri si in lucruri ratiunile divine ale lor si pe Logosul Insusi ca subiect suprem al acestora si sa dezvolte cu semenii sai comuniunea ca impreuna subiecte ale lucrurilor, dupa chipul Logosului divin care tine in Sine ratiunile tuturor fapturilor.

Si era imbracat, in starea primordiala, cum am vazut, si de Duhul Sfant, adica i se daduse si puterea Duhului Sfant sa se mentina in calitatea "dupa chip" al lui Dumnezeu si de chip al Cuvantului si sa realizeze in acelasi timp asemanarea cu Dumnezeu.

Dar omul a cazut in pacat, rupand comuniunea cu Dumnezeu.

3. Pervertirea creatiei intregi si a naturii umane in special - principala cauza a celei de a doua creatii.

Caderea in pacat a omului a atras dupa sine, dupa invatatura ortodoxa, pervertirea si stricarea intregii creatii, precum si stricaciunea si moartea pentru firea umana insasi. Caci ea n-a fost o simpla rupere a comuniunii omului cu Dumnezeu, ca rezultat al neascultarii poruncii divine date protoparintilor nostri in rai (Fac. 2, 16-17).

a. Intinarea naturii umane.

Primul om era chemat - dupa Sfantul Maxim Marturisitorul - sa reuneasca in sine insusi intreaga creatie; el trebuia sa realizeze, in acelasi timp, unirea desavarsita cu Dumnezeu si sa confere astfel intregii creatii starea de indumnezeire. Porunca divina indica vointei lui tocmai calea de urmat pentru atingerea indumnezeirii - o cale de detasare de tot ceea ce nu este Dumnezeu.

Dar vointa omului a ales tocmai contrariul. Rupand in mod liber comuniunea cu Dumnezeu, omul paradisiac s-a supus tiraniei diavolului prin care isi face aparitia raul in lume. Dar raul nu patrunde in creatie decat prin invoirea libera a omului cu el (Fac. 3, 6, 12). Sfantul Grigorie de Nyssa si Sfantul Maxim Marturisitorul acorda o atentie deosebita laturii fizice a pacatului, in loc sa urmeze dispozitia sa naturala spre Dumnezeu, spiritul omului s-a intors spre lume, in loc sa spiritualizeze trupul, a intrat el insusi in curentul vietii animale si sensibile, s-a supus conditiilor materiale. Adam declina responsabilitatea calcarii poruncii asupra Evei, iar aceasta asupra sarpelui, adica asupra diavolului. Refuzand sa recunoasca prin cainta originea raului exclusiv in vointa lor libera, protoparintii renunta la posibilitatea de a se elibera de rau si supun libertatea lor necesitatii exterioare. Vointa se ivartoseaza si se inchide in fata lui Dumnezeu. In felul acesta, "omul, - cum va spune mitropolitul Filaret al Moscovei -, a oprit in el efuziunea harului divin".

Harul dumnezeiesc devenindu-i exterior, natura buna a omului indreptata spre bine, adica spre comuniunea cu Dumnezeu prin har, a intrat in dezacoed cu Creatorul. Ea s-a instrainat de Dumnezu prin propria vointa libera a omului care conferea acestuia posibilitatea de a lucra si voi nu numai conform dispozitiilor lui naturale ci si contrar naturii sale pe care el putea s-o perverteasca prin fapte "contra naturii". Stricarea naturii umane este consecinta imediata a liberei determinari a omului contra lui Dumnezeu. O stare contrara naturii trebuia sa aduca dezagregarea fiintei umane care sfarseste in moarte, care este ultima separatie a naturii stricate si rupte de Dumnezeu. Dupa cadere, "nu mai este loc pentru harul necreat in natura pervertita in care dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, spiritul ca o oglinda rasturnata, in loc sa reflecte pe Dumnezeu, primeste in el chipul materiei informe (De hominis opiticio, XII, P. G. t. 44, col. 164) si in care patimile tulbura ierarhia primara a fiintei umane". Decaderea naturii a dus la pierderea harului sau, mai exact, l-a impins spre periferia fiintei umane. Prin aceasta, omul a astupat in el insusi facultatea de comuniune cu Dumnezeu, a inchis drumul spre harul divin care trebuia sa se reverse prin el asupra intregii creatii. Harul divin nu l-a parasit total pe omul cazut, fiindca ar fi incetat sa mai existe ca om. Harul este pentru om ceea ce este aerul pentru plamani.

Nu stim cat timp a ramas omul in starea primordiala. Stim insa ca el n-a apucat sa se consolideze in ascultarea de Dumnezeu si sa progreseze in cunoasterea Lui, pentru ca, in acest caz, caderea nu s-ar mai fi produs cu atata usurinta sau nu s-ar fi produs deloc.

Prin cadere, omul a pierdut total asemanarea cu Dumnezeu data potential in chip, pe care trebuia s-o dobandeasca el cu ajutorul harului prin virtuti. Omul a ramas insa mai departe ca fiind "dupa chipul si asemanarea" lui Dumnezeu, dar cu un chip intunecat, spalacit, strambat, care nu se mai vrea si nici nu mai poate fi in comuniune cu Modelul sau, Dumnezeu, si nici cu toti cei ce il poarta. Prin greseala lui Adam toti au pacatuit: "printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, iar moartea a trecut la toti oamenii pentru ca toti au pacatuit in el" Rom. 5, 12). Toti mostenesc, de pe urma caderii lui Adam, stricaciunea si moartea.

b. Pervertirea creatiei.

Lumea fusese creata de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Tot ce mananca si bea omul "de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu" (Ecl. 3, 13). Intelepciunea, stiinta, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu (Ecl. 2, 26). Chiar daca ar fi fost data omului numai spre cunoastere, lumea tot ar fi fost un dar al lui Dumnezeu. Dar ea este data si pentru viata lui trupeasca si pentru formarea lui spirituala in vederea vietii vesnice, precum si pentru dialogul interuman.

Pentru om, lumea este o cuvantare coerenta a lui Dumnezeu catre om, intr-o continua inaintare. Fapturile si lucrurile ei sunt, cum spune teologul H. Schier, "darul Cuvantului lui Dumnezeu care lumineaza viata. Dar daca lucrurile si tot ce exista au fost aduse la existenta prin Cuvant, atunci acestea sunt marturii sau semne ale Cuvantului. Ele poarta, asa-zicand, Cuvantul in ele. Aduse in existenta prin Cuvantul care lumineaza viata, ele sunt in ele insele indicatii, indreptari spre Cuvant si in Cuvant".

Omul este strans legat de intreaga creatie, caci el cuprinde in sine elementele din care este alcatuita aceasta. Intr-un anumit fel, fiecare persoana umana e un ipostas al intregii naturi cosmice, insa in solidaritate cu ceilalti oameni. Aceasta inseamna ca natura cosmica este comuna tuturor ipostasurilor umane, desi fiecare ipostas o detine si o traieste personal intr-un mod propriu si complementar cu ceilalti. O separare a naturii cosmice pana la capat intre indivizii umani este imposibila.

Imposibilitatea separarii omului de natura cosmica face ca mantuirea sau desavarsirea acestuia sa se proiecteze asupra intregii naturi si sa depinda si de ea. Astfel, daca Adam n-ar fi pacatuit, creatia intreaga ar fi inaintat spre un fel de miscare "stabila" in tot mai multa convergenta si unificare a partilor ei, si intr-o mai mare unitate a ei cu omul, ea ar fi fost tot mai coplesita de Duhul dumnezeiesc. Prin caderea omului, insa, a intrat si in creatie o miscare spre divergenta si descompunere. Deci, prin om, raul a patruns in intreaga creatie, pervertind-o si stricand-o. Recompunerea si innoirea partilor creatiunii avea sa vina prin Hristos, Dumnezeu intrupat, care ii va da si posibilitatea transfigurarii ei de catre lucrarea Duhului Sfant, dar tot prin om, si anume prin omul reinnoit, in Hristos.

Totusi trebuie mentionat ca, dupa invatatura ortodoxa, lumea nu a luat, dupa cadere, un chip cu totul opac si fatal datorita retragerii Duhului dumnezeiesc din ea si ca nici cunoasterea omului nu s-a restrans cu totul la o cunoastere adaptata unui chip opac, netransparent al lumii. Oamenii pot strapunge si in starea de cadere opacitatea lumii printr-o cunoastere adaptata ei si o strapung adeseori. Dar nu pot invinge total aceasta opacitate a ei.

Dupa cadere, creatia a primit si ea un caracter ambiguu, contradictoriu si amagitor. In rai, toate fapturile erau frumoase. Dupa cadere, creatia isi pierde in general chipul binelui neamestecat cu raul, precum si adancimile deschise cunoasterii infinite, si scoate la iveala, prin omul pacatos, un chip amestecat cu dureri, cu multe esecuri si nedeplinatati. Prin pacatul omului, sau prin retragerea Duhului dumnezeiesc din ea, din cauza neascultarii poruncii divine de catre om, creatia se urateste (Fac. 3, 17-18) si slabeste in resursele ei vitale. Dar ratiunile divine din lucruri nu-i mai ofera omului, acum, decat o cunoastere slaba a Creatorului. Omul este atras acum - dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare in Cuvantarile sale contra neamurilor -, mai mult de infatisarile amagitoare ale lucrurilor si, intorcand fata de la Dumnezeu, se inchina acestora.

Prin urmare, caderea a adus cu sine consecinte nefaste pentru om, si, prin el, si pentru intreaga creatie legata ontologic de el. "Chipul, ca tendinta spre Dumnezeu, s-a amestecat cu o tendinta contrara, mai bine zis, s-a pastrat ca tendinta spre absolut, dar absolutul si-a acoperit pentru om fata personala si, ca urmare, chipul omului si-a pierdut luminozitatea, claritatea ; trasaturile lui au ramas, dar s-au strambat, in parte, cum se mentin intr-o caricatura trasaturile unei fete, dar strambate. Structurile naturii umane raman esential aceleasi, dar ele se activeaza in mod contrar firii". Caderea radicala a omului, cu pierderea chipului insusi, de care vorbesc anumiti teologi protestanti, este total straina Parintilor Bisericii si invataturii ortodoxe. Chipul dumnezeiesc din om este un dat ontologic. Pierzind acest dat, omul iese din definitia sa de fiinta spirituala personala, inceteaza a mai fi om. In cazul acesta, intruparea Logosului ar fi devenit imposibila."

Creatia intreaga, lumea, gaseste sensul ei in om. Ea urmeaza omului pentru ca este o natura a lui. Ii urmeaza in cadere si impreuna cu omul asteapta sa fie recreata sau, mai exact, sa fie restabilita si innoita in misiunea ei initiala pentru dialogul interuman, ca conditie pentru cresterea spirituala si materiala a omului.

4. Intrupare, innoire si indumnezeire

Calea spre indumnezeire, care era propusa primului om, nu va fi posibila inainte ca natura umana sa triumfe asupra pacatului si a mortii. Ca sa ajunga la unirea cu Dumnezeu, omul trebuia sa infranga, de fapt, trei bariere: stricaciunea intrata in firea sa, in urma caderii, pacatul si moartea. In cazul acesta, unirea cu Dumnezeu avea sa se prezinte omenirii aflate in starea de pacat sub aspectul mantuirii. Si atunci autorul acesteia nu putea fi decat Dumnezeu insusi. Astfel, ceea ce omul trebuia sa atinga, ridicindu-se spre Dumnezeu, realizeaza Dumnezeu insusi, coborand la om. Intreita bariera care ne separa de Dumnezeu - moartea, pacatul si firea stricata - pe care oamenii nu o puteau trece, va fi infranta acum de Dumnezeu in ordinea inversa, incepand prin unirea naturilor separate si sfarsind prin victoria asupra mortii insesi. Intruparea Cuvantului era singura cale a mantuirii si indumnezeirii. "Dumnezeu s-a facut om, ca omul sa poata deveni dumnezeu". Aceste cuvinte graitoare pe care le gasim pentru prima data la Sfantul Irineu, revin sub penita Sfantului Atanasie cel Mare, a Sfantului Grigorie de Nazianz, a Sfantului Grigorie de Nyssa. Parintii si teologii ortodocsi le vor repeta de-a lungul secolelor, cu aceeasi insistenta, exprimand, intr-o fraza lapidara, esenta mantuirii: indumnezeirea omului.

Dumnezeu coboara in lume si se intrupeaza, ramanand Dumnezeu adevarat si facandu-se om adevarat, intru toate asemenea noua afara de pacat (Fil. II, 6-7), si omul se ridica spre plenitudinea vietii dumnezeiesti, devine dumnezeu dupa har, pentru ca unirea celor doua naturi, divina si umana, in ipostasul Logosului, adica al Fiului, a fost hotarata inca din veci in sfatul lui Dumnezeu, caci acesta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creata din nimic. "Caci se cadea cu adevarat - afirma Sfantul Maxim Marturisitorul - ca Cel ce este dupa fire Facatorul fiintei lucrurilor sa se faca si Autorul indumnezeirii dupa har al celor create, ca astfel Datatorul existentei sa se arate si ca Datatorul fericirii vesnice a existentei". Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, lumea era destinata intruparii Logosului in ea, mortii, si invierii lui Hristos, precum si mortii si invierii ei in El, chiar si daca n-ar fi avut loc cadera omului. Pacatul a dat insa intruparii caracterul de extrema chenoza, crucii caracterul sangeros si ispasitor, iar invierii caracterul de biruinta asupra mortii si culme a indumnezeirii firii umane. Fara pacat ar fi fost o intrupare, o cruce si o inviere mistica, in sensul ca creatul chiar si in starea de nepatimire trebuia sa primeasca in El pe Dumnezeu intr-un mod mai deplin (intrupare), sa se odihneasca de activitatile si insusirile sale (moartea) si sa invie la o activitate exclusiv dumnezeiasca (indumnezeirea). Logosul cu omenitatea Sa ne-ar fi fost inainte-mergatorul pe acest drum. Deci taina lui Hristos, Dumnezeu-Omul,. a fost randuita din veci si lumea a fost creata cu o constitutie corespunzatoare cu ea, dar pacatul a modelat intr-un fel nou savarsirea ei. Desigur, daca raul ar fi fost legat in mod fiintial de trup si de lume, intruparea Fiului lui Dumnezeu nu ar fi avut nici un rost. La fel, daca omul ar fi fost iremediabil luat in stapanire de rau. Or, pentru ca raul nu a fost esential legat de om si de lume, si pentru ca raul nu s-a produs din initiativa exclusiva a omului, care nu a fost numai autor al raului in Creatie, adica prin care a intrat raul in lume, ci si victima pasiva a lui, protestand neincetat, prin ce a ramas bun in el, impotriva raului spre care este ispitit, Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat ca chiar prin trup sa strice lucrurile diavolului (I Ioan 3, 8).

Sfantul Atanasie cel Mare face din intruparea Fiului lui Dumnezeu centrul intregii lucrari mantuitoare a lui Hristos si al intregii conceptii despre om, poate mai mult decat toti Parintii Bisericii. Pe aceasta el o vede determinata indeosebi de realitatea si consecintele nefaste ale pacatului pentru om si pentru intreaga creatie de care omul este legat prin fiinta si mesajul sau divin in aceasta. Iar necesitatea intruparii Logosului o vede decurgand din insasi necesitatea recrearii omului si lumii.

Teologul reformat J. Roldanus in substantiala lui aprofundare teologica : "Hristos si omul in TeoIogia lui Atanasie de Alexandria" (Le Christ et l'homme dans la Theologie d'Athanase d'Alexandrie, E. J. Brill, 1977), socoteste ca se poate vorbi, in opera acestui Parinte, de o degradare si o alienare progresiva a umanitatii, in urma caderii lui Adam, pentru care moartea si-ar avea cauza nu numai in caderea la starea de natura, ci si in pierderea relatiei omului cu cel Nepieritor si in executarea unei sentinte pe care Dumnezeu a pronuntat-o in urma calcarii poruncii date omului in rai. In cazul acesta - opineaza J. Roldanus - motivul intruparii nu are in vedere unele vestigii ale chipului lui Dumnezeu in om dupa cadere, ci recrearea totala a omului pentru onoarea si iubirea lui Dumnezeu pentru om. Fiind chipul Tatalui, Logosul, intrupandu-se, recreeaza pe om "dupa chip". Sustinerea lui Roldanus privind recrearea totala a omului si a lumii prin intruparea Logosului nu este in intregime indreptatita. Nu este vorba despre o recreare totala nici in textul in care Sfantul Atanasie rezuma cauzele intruparii, adus in sprijinul tezei sale de J. Roldanus: "Cine altul putea sa readuca la nestricaciune o fiinta corupta, daca nu Mantuitorul care la inceput facuse toate lucrurile din nimic ? Cine altul putea sa recreeze (trad. aut.) pe oameni dupa Chip, daca nu cel care este Chipul Tatalui ? Un altul nu putea sa faca nemuritoare o fiinta muritoare, decat cel care este Viata insasi, Domnul nostru Iisus Hristos ; un altul nu putea sa faca cunoscut pe Tatal si sa nimiceasca cultul idolilor, decat Logosul care a asezat toate lucrurile si care singur este Fiul adevarat si Unul-Nascut al Tatalui". A vorbi despre o recreare totala a calitatii omului "dupa chip" sau a "chipului Fiului" in om, in sensul direct al cuvintului, ar insemna sa-i negam orice valoare crearii insesi a omului si a lumii intregi, sa rupem mintuirea si indumnezeirea de creatie. Acest lucru nu-l face insa nici J. Roldanus, care defineste recrearea totala tot in sensul unei refaceri si innoiri a "chipului" omului si creatiei intregi, avand ca punct de plecare cunoscutele texte pauline : Rom. 8, 29 ; I Cor. 15, 49 ; II Cor. 3, 18 si Col. 3, IO49. " Eikon -ul este existenta eliberata a crestinului. Ea este produsa de comuniunea de credinta cu Hristos care este insusi Chipul lui Dumnezeu (eikon Theou). Noutatea absoluta si eshatologismul acestei forme de existenta depasesc gandirea unei restabiliri a chipului original al omului, desi paralela cu Fac. 1, 26 si 27 nu este, fara indoiala, in intregime absenta. in Col. 3, 10 Pavel se adreseaza crestinilor care au dezbracat pe omul cel vechi si care au imbracat pe omul cel nou care se reinnoieste, in deplina cunoastere, dupa chipul Creatorului sau. Acest om nou este statura lui Hristos pe care oamenii au primit-o pe de o parte in Botez, ca madulare ale Trupului Sau, si pe care ei trebuie, de altminteri, sa si-o insuseasca putin cate putin, cum reiese din Col. 2, 11 si 3, 11".

Dar in ce consta, totusi, noutatea adusa de intruparea Fiului in firea Sa umana proprie in mod obiectiv, si virtual in firea umana a tuturor insilor? "Prin intrupare, Hristos a ridicat in om chipul dumnezeiesc la deplina lui actualitate, adica la deplina lui comuniune cu Dumnezeu si cu semenii umani". Caci prin intrupare are loc nu numai o refacere ontologica ci si o innoire si crestere ontologica a chipului dumnezeiesc aflat in om. Astfel, Fiul lui Dumnezeu facandu-se om, este si ca om Fiul lui Dumnezeu. Iubirea Sa filiala, eterna si desavarsita fata de Tatal, umple si umanitatea Sa. Dar prin umanitatea lui Hristos, care este si a noastra, se umple de iubire filiala intreaga fire in multimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult dupa chipul lui Hristos, adica dupa chipul Cuvantului intrupat; devine faptura noua in Hristos (II Cor. 5, 17).

Prin intrupare, Hristos reface ontologic firea umana asumata, si anume o reface - cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul - ""In conformitate cu ea insasi caci devenind om a pastrat liberul arbitru in impasibilitatea pacii cu natura". Hristos poseda numai vointa umana naturala care se orienta in mod firesc spre binele pus in evidenta absoluta de subiectul care o misca, adica de ipostasul Logosului. Ca om, Hristos nu avea pe acea "gnomi" "parere", rezultata in om, dupa caderea lui in pacat. Caci atat "gnomi", cat si optiunea provenita din ea isi datoresc existenta acelui dublu in care se afla omul in starea de pacat. Or, in Hristos, subiectul celor doua firi si vointe era unul: subiectul divin al Logosului. Datorita ipostasului divin, "toata sfintenia dumnezeirii lui Hristos devine proprie umanitatii Sale, in forma umana. El este sfant in gandurile Sale, in miscarile Sale, in simtirile Sale si, deci, si in trupul Sau. Hristos s-a facut astfel un al doilea Adam, dar superior primului Adam dinainte de cadere. Desi poarta in firea umana asumata "afectele" sau necesitatile impovaratoare ale primului Adam de dupa cadere, El totusi nu mai cade ci, dimpotriva, impune stapanirea spiritului peste acele slabiciuni si elibereaza firea de ele, dandu-ne si noua puterea sa facem aceasta". Hristos a armonizat, deci, in Sine vointa umana cu firea ei, "vointa umana devenind vointa ipostasului divin si prin aceasta a armonizat-o cu Dumnezeu insusi care nu cere de la om decat ce este conform firii umane". Pentru Sfantul Maxim Marturisitorul, "notiunea de natura presupune comuniunea cu Dumnezeu si, deci, miscarea spre Bine: alegerea care a condus pe Adam spre pacat a fost facuta la nivelul libertatii individuale si nu la al aceleia a naturii".

Prin intrupare, deci, Fiul lui Dumnezeu restabileste in noi "maretia chipului dumnezeiesc, care indupleca sufletul sa se prefaca prin hotararea libera a voii sale spre a deveni dupa asemanarea dumnezeiasca..." ". Acelasi lucru il spune si Sfantul Atanasie cel Mare cand afirma : "Cuvantul lui Dumnezeu a venit ca fiind El insusi Chipul Tatalui sa restaureze pe omul creat dupa chip", intrucat "chipul" se rasfrange prin suflet asupra intregii fiinte a omului, refacerea si cresterea ontologica priveste si trupul. Caci omenescul unindu-se cu Cuvantul, prin intruparea Acestuia, si Cuvantul fiind luminator al plinatatii existentei, se lumineaza nu numai in sufletul ci si in trupul lui. Trupul lui se "rationalizeaza", adica tesatura lui rationala se manifesta in afara, devenind un complex de simtiri curate, un mediu de puteri dumnezeiesti, un templu transparent al lui Dumnezeu insusi. Materia trupului nu mai ramane in afara lui Dumnezeu, ca un zid opac in fata lui Dumnezeu si intre oameni, ci devine un mijloc extrem de simtitor al trairii infinitatii divine si al comunicarii intre oameni si anume cel mai revelator si mai luminat rug al luminii lui Dumnezeu catre oameni si un mijloc al comunicarii curate intre oameni. De aceea, Sfantul Atanasie va spune : "Caci cine este asa de nebun ca sa spuna Domnului : Desparte-Te de trup ca sa ne inchinam Tie... ? N-a facut asa leprosul, ci se inchina lui Dumnezeu care era in trup. El cunostea ca e Dumnezeu, zicand : Doamne, de voiesti, poti sa ma curatesti. Si nu socotea, din pricina trupului, pe Dumnezeu (Mantuitorul Hristos - n.n.) creatura, nici dispretuia, pentru faptul ca Cuvantul e Creatorul a toata zidirea, trupul in care era imbracat. Ci se inchina Creatorului tuturor ca intr-un templu creat si de aceea a fost curatit".

Datorita intruparii Cuvantului, omul a dobandit mai mult decat avea prin Adam. Astfel, daca inainte de cadere, nestricaciunea si moartea erau dependente de vointa libera a omului (Fac. 2, 16-17), prin intruparea Logosului, nestricaciunea a devenit inerenta oamenilor deoarece Hristos s-a facut intru totul asemanator noua, afara de pacat, care nu tine de natura omeneasca. Nestricaciunea si-a dobandit o garantie neclintita in insasi firea umana a lui Iisus Hristos. Intruparea intemeiaza o noua umanitate nestricacioasa prin cuprinderea tuturor insilor in Hristos datorita firii umane asumate in ipostasul Sau divin, cum subliniaza atat Sfantul Atanasie cel Mare, cat si Sfantul Irineu prin teoria recapitularii tuturor in Hristos, Dumnezeu-Omul.

Prin intrupare a avut loc o reinnoire ontologica, precum si una morala, datorita restabilirii si aprofundarii cunoasterii lui Dumnezeu prin redescoperirea ratiunilor divine asezate in lucruri, in fapturi de catre Logos, inca de la inceput, si prin subtierea opacitatii insesi a lumii, savarsita prin innoirea si indumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului intrupat. Dar are loc o refacere si o crestere a continutului cunoasterii lui Dumnezeu si prin revelatia directa a lui Dumnezeu in Cuvantul intrupat: "Si Cuvantul trup s-a facut si s-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal, plin de har si de adevar" (Ioan 1, 14) si: "In zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor a toate si prin care a facut si veacurile" (Evrei 1, 2). Indemnurile spre cunoasterea lui Dumnezeu si puterea in aceasta cunoastere ne vin noua prin lucrarea Duhului Sfant.

Intruparea Cuvantului a adus si refacerea si innoirea ontologica a intregii firi si creatii prezenta in om, in Adam, dar si in Hristos prin firea umana asumata, caci ceea ce se intampla in firea umana a lui Hristos se rasfringe atat asupra tuturor insilor umani, cat si asupra creatiei insesi. Prin umanitatea indumnezeita a lui Hristos avem cel mai inalt grad de prezenta a Cuvantului lui Dumriezeu in fapturi. Ratiunile divine ale lucrurilor isi redescopera sensurile lor adanci omului innoit prin intruparea Ratiunii supreme, Logosul.

Hristos este noul Adam care nu se mai invecheste, ci din care se innoiesc continuu cei ce vin la El prin lucrarea Duhului Sfant, ca madulare ale Trupului Sau, Biserica. Din El se innoieste continuu lumea intreaga, cum spune Sfantul Grigorie Palama. Intruparea Fiului lui Dumnezeu a dovedit tuturor ca raul n-a fost legat fundamental de trup si de lume, caci altfel n-ar fi avut loc. A dovedit, de asemenea, ca creatia intreaga este implicata in om si este prezenta in umanitatea indumnezeita a lui Hristos pentru a fi si ea refacuta ontologic si inaltata spre unirea cu Dumnezeu prin om.

Intruparea Cuvantului, cum o sa vedem mai departe, este conditia biruintei asupra mortii si a dobandirii nestricaciunii. "Caci stiind Cuvantul ca nu se putea desfiinta altfel stricaciunea oamenilor decat prin moarte, dar nu era cu putinta sa moara Cuvantul, odata ce era insusi Fiul cel nemuritor al Tatalui, isi ia un trup in stare sa moara, pentru ca acesta, impartasindu-se de Cuvantul Cel peste toate, sa se faca in stare sa moara pentru toti, dar prin Cuvantul ce locuia in El sa ramana nestricacios si drept urmare sa inceteze de la toti stricaciunea, prin harul invierii".

5. Innoirea si indumnezeirea ca plenitudine de viata

Pentru Parintii Bisericii umanitatea lui Hristos este o natura indumnezeita de energiile divine necreate care o strabat si o vivifica din momentul intruparii, datorita unirii ipostatice a celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, in ipostasul dumnezeiesc al Logosului. Intr-un fel, deci, in intrupare este data potential intreaga indumnezeire a firii umane a Cuvantului si intreaga noastra mantuire. In acest sens, Sfantul Maxim Marturisitorul aplica aici comparatia cu fierul strabatut de foc, dar care ramane mai departe fier prin natura.

In fiecare act al lui Hristos pot fi vazute doua lucrari distincte, caci Hristos lucreaza conform celor doua firi ale Sale, precum sabia inrosita prin foc care taie si straluceste in acelasi timp: "ea taie ca fier si straluceste ca foc". Fiecare natura lucreaza dupa propriile sale proprietati: mana umana ridica pe fiica lui Iair, divinitatea o invie; picioarele omenesti merg pe suprafata apelor, pentru ca divinitatea o intareste. "Nu natura umana invie pe Lazar, si nici forta divina a varsat lacrimi pe mormantul lui", va zice Sfantul Ioan Damaschin.

Dar comparatia cu fierul inrosit ne poate ajuta sa intelegem si cresterea in intensitate a acestuia din cauza focului prezent in el. De un crescendo se poate vorbi si in cazul lucrarii de mantuire si indumnezeire a firii umane. Firea umana a lui Hristos este treptat strabatuta de viata Duhului sau treptat ne-o arata El ca fiind strabatuta de dumnezeire. Deci, intr-un fel, toata indumnezeirea firii umane este data potential la intrupare, dar tot asa de corect este cand se spune ca intruparea este inceputul mantuirii si indumnezeirii care se realizeaza plenar pe cruce si in invierea din morti.

De aceea, patimile cu moartea pe cruce si Invierea lui Hristos, prin care s-a infaptuit si desavarsit opera de rascumparare, ocupa un loc central in iconomia divina privind mantuirea omului si innoirea creatiei.

1). Fara Crucea lui Hristos mantuirea nu ar fi fost realizata, caci la Tatal omul nu putea intra decat in stare de jertfa curata.

Dar noi oamenii nu eram in stare sa aducem Tatalui o astfel de jertfa. De aceea, Hristos ca om s-a adus Tatalui ca o asemenea jertfa curata, dar nu pentru a oferi Tatalui un echivalent juridic, ci pentru a ne atrage si pe noi in Jertfa Sa si a ne imprima si noua puterea starii de jertfa prin unirea Lui cu noi, ca astfel sa putem intra si noi cu El la Tatal.

Prin Hristos Cel rastignit ne facem intrarea la Tatal cum spune Sfantul Apostol Pavel (Efes. 2,18-3,12). Si odata cu intrarea avem impacarea sau pacea intre noi si Dumnezeu si intre noi laolalta. Caci prin crucea lui Hristos ca suprema daruire a Lui, ca om, este omorata in noi, in mod real, dusmania (Efes. 2, 16) care ne-a faramitat firea si ne-a pervertit chipul care paraseste comuniunea.

Indreptand prin jertfa starea de dusmanie a firii omenesti fata de Dumnezeu, Hristos dobandeste, prin aceasta, si iubirea lui Dumnezeu pentru aceasta natura. Sau, altfel spus: Manifestand prin jertfa vointa de a se darui cu totul lui Dumnezeu, Hristos reface chiar prin aceasta natura omeneasca din starea sa bolnava. Sunt doua aspecte si doua directii nedespartite ale jertfei: spre Dumnezeu si spre firea omeneasca din persoana Fiului intrupat si, prin ea, din noi toti. Pe verticala, jertfa crucii restabileste comuniunea intre Dumnezeu si om, iar pe orizontala restabileste insasi firea umana bolnava din egoismul si invartosarea ei in fata lui Dumnezeu si in multimea indivizilor care o faramiteaza.

Suportand durerea neasemanat mai mult ca orice om, fiindca a suportat-o in toata puritatea si marimea, ca unul ce n-a cunoscut si placerea, fiindca vointa Lui nu era aplecata spre pacat, Hristos a scos durerea din fire si a facut firea capabila de nepatimire.

Dar nepatimirea totala pentru firea Sa umana proprie si pentru firea noastra nu putea fi obtinuta de Hristos decit prin suprema durere, cea a mortii, care avea sa aduca si nimicirea mortii insesi prin inviere.

Continutul mortii lui Hristos ca jertfa indreptata spre Dumnezeu si cu mare efect pentru umanitatea Sa proprie este o totala predare a lui Hristos ca om, Tatalui. Iar motivatia suferintei implicate in ea din cauza legaturii Lui cu oamenii instrainati de Dumnezeu este adanca si totala compatimire a Lui pentru oameni. Prin aceasta compatimire dusa pana la moarte pentru ei, Hristos exercita o forta eficienta atat asupra noastra, cat si asupra umanitatii Sale. Compatimirea aceasta, desi este o mare suferinta pentru pacatele oamenilor, nu-i poate elibera pe acestia de pacat. Hristos trebuie sa le infuzeze si lor pornirea a muri si ei egoismului si instrainarii lor, luand ei putere din moartea Lui in fata Tatalui.

Pe cruce, Hristos isi manifesta cu putere compatimirea Sa: "Iarta-le lor ca nu stiu ce tac". Il doare lipsa de sensibilitate si invartosarea lor, dar aceasta ii da si putere sa moara pentru a-i scoate din aceasta. In Ghetsimani a incercat frica de moarte, dar compatimirea pentru oameni i-a dat putere sa infranga aceasta frica, desi aceasta i-a dat sa guste durerea pana la capat, durere suprema si pura. Iar moartea a trait-o in toata vastitatea si adancimea ei, insa fara sa fi fost coplesit spiritual de ea o clipa. Si tocmai prin aceasta "moartea a fost invinsa in momentul in care i s-a parut ei ca a invins, "caci nu era cu putinta ca El sa fie tinut de moarte" (Fapte 2, 24). Moartea lui Iisus a insemnat astfel victoria asupra mortii, caci cel ce o acceptase spre a o infrange era subiectul cel fara de moarte, Dumnezeu Fiul.

Prin urmare, ascultarea si moartea lui Iisus au avut o eficienta ontologica de ridicare a firii Lui umane din stricaciune si moarte, pentru ca n-a fost ascultarea si nici moartea unui simplu om. Caci, in cazul acesta, orice om putea sa se mantuiasca prin activitatea sa morala, si prin moarte. in realitate, numai prezenta efectiva a puterii dumnezeiesti este cea care da viata oricarei creaturi, precum lipsa ei produce moartea creaturii. Activitatea morala este doar o conditie de cooperare a omului, ceruta de puterea dumnezeiasca, ca lucrarea ei sa fie efectiva. Dar si activitatea morala este stimulata si sustinuta tot de puterea dumnezeiasca si este mijlocul prin care se manifesta puterea dumnezeiasca.

Astfel, in incordarea biruitoare a firii umane in moartea lui Hristos este prezent lucrator ipostasul divin precum si in intarirea firii umane insesi, prin triumful spiritului asupra trupului, a vietii asupra mortii. Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, Hristos tamaduieste tot ceea ce este propriu oamenilor si, inainte de toate, vointa care fusese sursa pacatului. Iar in chenoza Sa inefabila care a atins culmea cea mai inalta in moartea pe cruce, s-a integrat realitatii coruptibile, purificand-o din interiorul ei prin vointa Sa nestricacioasa.

De aceea, "trupul lui Hristos este jertfa in veci, infuzandu-ne si noua duhul de jertfa, dar in acelasi timp este si locul in care este salasluita toata slava si puterea dumnezeiasca destinata noua. E trupul in actualitatea permanenta a starii de jertfa, dar si de actiune indumnezeitoare", care face posibila comuniunea noastra cu Hristos in Sfintele Taine si in mod plenar in Sfanta Euharistie.

2). Invierea lui Hristos din morti concretizeaza cea de a treia treapta a refacerii, innoirii si indumnezeirii firii umane dupa primele doua (intruparea si Crucea).

Protestantismul a redus foarte mult continutul eficientei lui Hristos Cel inviat asupra firii umane insesi si asupra istoriei si, deci, asupra creatiei intregi. Teologii protestanti contemporani vorbesc despre inviere mai mult ca despre o dovada ca Dumnezeu a acceptat suportarea ispasirii de catre Hristos, in locul nostru, iar cei care merg mai departe vad in inviere o punere in aplicare a iertarii obtinute de Hristos pe cruce, in sensul ca Dumnezeu le da oamenilor credinta si, prin ea, siguranta ca au fost iertati .

Dar nici teologia catolica nu este prea departe de aceasta conceptie, caci si dupa ea mantuirea ni se daruieste pentru jertfa lui Hristos si nu atat prin trupul jertfit, inviat si indumnezeit al lui Hristos. De aceea, si marele teolog catolic Hans Urs von Balthasar a putut spune : "Prin actul Sau (de inviere a lui Hristos), Dumnezeu (Creatorul si Tatal) furnizeaza in acelasi timp justificarea suprema a adevarului Cuvantului Sau si adevarul vietii Fiului Sau ascultator".

Credincioasa gandirii patristice, invatatura ortodoxa staruie mult asupra aspectului ontologic al Invierii lui Hristos, privind firea Lui omeneasca, cu rasfrangeri asupra intregii firi omenesti, precum si asupra creatiei. Pentru aceasta invatatura, "trupul inviat al lui Hristos nu este numai un gaj dat noua de Tatal, ca si noi vom invia, ci este si un izvor de viata dumnezeiasca pentru noi in viata pamanteasca, un izvor de putere si de curatie. Este un izvor de putere, de pnevmatizare, pentru a ne mentine si a spori si noi in curatie si in pnevmatizarea care duce la inviere". De aceasta pnevmatizare tine progresul si comuniunea noastra cu Dumnezeu si intre noi.

Prin inviere, umanitatea lui Hristos a fost total strabatuta de viata Duhului; Hristos il are acum si ca om in mod deplin pe Duhul Sfant in Sine, pe care il avea din veci, dupa dumnezeire. Hristos patrunde acum cu trupul prin usile incuiate la Apostolii care se inchisesera de frica iudeilor (Ioan 20, 19, 26), sau se face nevazut din fata lor in Emaus (Luca 24, 31).

In aratarile Sale dupa inviere, Hristos iradiaza din trupul Lui celor din jur putere si slava dumnezeiasca si se face cunoscut intr-o transparenta luminoasa care de cele mai multe ori covarseste trupul si numai cand voieste il face vizibil, dar si atunci straluminat de puterea Sa dumnezeiasca ca Persoana.

Invierea este aratarea puterii dumnezeiesti in trup, si anume in trupul Cuvantului intrupat. "Ca Hristos n-a inviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totala neputinta, o arata Sfintii Parinti si din faptul ca El si-a manifestat puterea inca mai inainte de invierea cu trupul, in sfaramarea portilor iadului si in eliberarea de acolo a celor ce au nadajduit, mai inainte de venirea Lui. El invinge iadul cu sufletul Sau omenesc, dar unit cu dumnezeirea. Din aceasta cauza El este primul suflet care nu poate fi retinut in iad, ci scapa de el, si prin iradierea puterii Lui dumnezeiesti elibereaza din iad si sufletele celor ce au crezut mai inainte in fagaduintele despre venirea Lui, ale celor ce au contemplat in Logosul vestit in Vechiul Testament intentia venirii Lui in trup".

Recunoaste, este adevarat si Hans Urs von Balthasar o anumita putere pe care o transmite Hristos Cel inviat in aratarile Sale oamenilor, indeosebi Apostolilor pe care ii trimite la propovaduire (Matei 28, 18-20 ; Ioan 20, 21-23). Dar Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti afirma ca Hristos Cel inviat iradiaza din El celor ce-L vad mult mai mult decat o siguranta si o trimitere, cum sustine si von Batlhasar. Hristos iradiaza din El lumina si puterea Duhului Sfant, umplandu-i si pe ei de acest Duh. Convingerea ca El este Dumnezeu, Apostolii si ucenicii "o primesc prin Duhul comunicat lor, care dupa ce a pnevmatizat trupul Lui ii umple si pe ei de putere. Iar puterea aceasta continua sa se comunice si dupa inaltare si va spiritualiza treptat si trupurile noastre ducandu-le spre inviere, prin iradierea din El in noi (Rom. 8, 9-II)". Participand la Sfantul si dumnezeiescul trup al lui Hristos ne facem si noi sfinti, afirma Sfantul Chiril al Alexandriei.

Puterea din trupul inviat al lui Hristos continua sa se comunice atat ucenicilor cat si celor ce cred in El si dupa inaltarea Sa la ceruri intru slava. Li se comunica la inceput la Cincizecime si apoi pana astazi in Sfintele Taine ale Bisericii, in Biserica. Tainele sunt prelungirile lui Hristos Cel mort si inviat, in Biserica si in oameni, ca madulare ale Bisericii, prin lucrarea Duhului Sfant.

Din puterea mortii si a invierii lui Hristos, transmisa prin Sfintele Taine, noi murim pacatului si viem lui Dumnezeu (Rom. 8, 10-11). Invierea lui Hristos constituie punctul maxim al cresterii ontologice si al indumnezeirii firii umane din ipostasul Logosului, caci prin inviere "trupul lui Hristos Cel inviat este un trup ridicat la deplina" transparenta duhovniceasca si in aceasta calitate s-a umplut de sfintenie, de indumnezeire, aflandu-se asa in fata Tatalui. Aceasta sfintenie, transparenta si indumnezeire ni se comunica noua prin impartasirea de trupul Sau si, deci, invierea lui Hristos inseamna nu numai comuniunea Lui cu Tatal, ci si intrarea Lui in deplina comuniune cu noi, .... la inceput pentru noi virtuala, dar avand sa devina comuniune actualizata, prin salasluirea lui Hristos prin Duhul Sfant in fiinta noastra" .

Din trupul pnevmatizat al lui Hristos ia putere dumnezeiasca intreaga fire omeneasca in pluralitatea insilor sai, pentru viata de aici in Biserica Sa si pentru invierea de obste de la sfarsitul veacurilor.

Posibilitatea intruparii Cuvantului si deci refacerii, innoirii si indumnezeirii omului si creatiei intregi este data in rationalitatea pusa in ea de la creatie si in faptul ca omul este creat "dupa chipul si asemanarea" lui Dumnezeu si, in concret, "dupa chipul" Logosului prin care creatia intreaga si omul au fost aduse la existenta din nimic, sustinute si vivificate de energiile necreate ale Duhului Sfant.

Prin insusi actul creatiei si mesajul dat, intre om si creatia intreaga exista o solidaritate. Cel ce le tine in aceasta solidaritate este Logosul Creator si, mai apoi, Cuvantul intrupat. La baza perihorezei creatiei intregi sta perihoreza treimica, caci miscarea iubitoare intre fapturi, care nu le altereaza ci, dimpotriva, le mentine si le desavarseste, are la temelia ei Treimea neschimbata si de viata facatoare. De puterea desavarsitoare si de viata facatoare a Treimii, prin lauda lui Dumnezeu si rugaciunea comuna, se impartasesc cel mai mult si indeosebi fiintele create constiente, ingerii si oamenii si, prin om, creatia intreaga.

Caderea lui Adam a adus slabirea si intunecarea chipului lui Dumnezeu in om si pervertirea intregii creatii. De aici necesitatea mantuirii in Hristos, ca refacere, innoire si indumnezeire a omului si fapturii intregi. Ceea ce a fost refacut, innoit si indumnezeit in Hristos este natura Sa umana in plenitudinea ei asumata de persoana divina a Logosului. Ceea ce trebuie sa fie innoit si indumnezeit in noi este propria noastra natura umana intreaga, suflet si trup, continuta in persoana noastra care trebuie sa intre in unire cu Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfant.

Obiectiv, dar virtual, intreaga fire umana, cunoscuta in pluritatea insilor umani, din toate timpurile si locurile, a fost refacuta, innoita si indumnezeita prin lucrarea mantuitoare a lui Hristos in cele trei directii: spre Dumnezeu, spre firea umana din ipostasul dumnezeiesc al Logosului intrupat si spre toti oamenii, manifestata in intrupare, in Revelatie, in Patimi, Cruce si Inviere. Punctul maxim al acestei lucrari de impacare, rascumparare, innoire si indumnezeire a omului si, prin el, a creatiei, il constituie Crucea si invierea.

In intruparea savarsita de Logosul insusi, prin lucrarea Duhului Sfant, este data posibilitatea refacerii si cresterii ontologice, precum si cea a indumnezeirii firii umane de catre Hristos prin lucrarea Duhului Sfant, deplin in El si ca om. Caci pentru aceasta s-a facut Dumnezeu om, ca omul sa participe la viata dumnezeiasca (II Petru 1, 4), prin Duhul Sfant care a umplut, prin inviere, umanitatea lui Hristos. Fiul s-a facut prin intrupare intru totul asemenea noua afara de pacat, ca noi sa devenim asemenea Lui prin indumnezeire, lucrata in noi dupa inviere dar cu consimtamantul si eforturile noastre, in Biserica, de catre Duhul Sfant care a pnevmatizat prin inviere, in mod obiectiv, firea umana a lui Hristos si, in mod virtual, intreaga fire umana.

Hristos Cel mort si inviat si inaltat la ceruri intru slava in Treime, ca Dumnezeu Omul, este temeiul si puterea indreptarii si indumnezeirii omului, prin lucrarea Duhului Sfant, care incepe in apele Botezului si se continua pe parcursul intregii vieti pamantesti a acestuia, precum si in viata de dincolo, devenind deplina in eshaton, cand "Dumnezeu va fi toate in toti" (I Cor. 15, 28). Deci, in viata de dincolo, indumnezeirea omului este lucrarea exclusiva a harului dumnezeiesc, precum zice Sfantul Maxim Marturistorul: "patimim indumnezeirea", prin har, inceputa si realizata intr-o anume masura pe pamant, in Biserica. Cincizecimea aduce prin Hristos plenitudinea vietii si lucrarii Duhului Sfant in lume si in om, odata cu intrarea Bisericii ca comunitate concreta a oamenilor cu Dumnezeu in istorie.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4844

Voteaza:

Mantuirea - a doua creatie a lumii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE