Originea si semnificatia simbolico-mistica a vesmintelor liturgice

 Utilitatea si importanta lor in cult

Intotdeauna, in toate locurile si epocile istorice, aspectul exterior si tinuta vestimentara a reprezentat criteriul dupa care s-a carcterizat personalitatea omului, gradul de cultura si civilizatie, conditia sociala, dispozitia sufleteasca, demnitatea, decenta, preferintele, bunele moravuri si atitudinea fata de semeni si fata de superiori.

Tinuta exterioara a atras respectul, veneratia sau dispretul celor din jur, a designat sexele omenesti si a facut distinctie intre diferitele categorii de oameni prin stralucirea, frumusetea si aspectul ei placut, curat si ingrijit. Oamenii si-au adaptat imbracamintea in functie de necesitatile practice ale vietii, acomodand-o in raport cu starea sufleteasca, cu conditiile climaterice, cu mediul social si nu in ultimul rand cu rolul, misiunea si profesia lor in lume si cu imprejurarile festive si solemne ale vietii. Intr-un fel se prezinta imbracamintea omului in momentele sarbatoresti de natura imbucuratoare si altfel se prezinta ea in clipele de intristare sau la ceremoniile funebre unde predomina culoarea cernita. Si in fata superiorilor, omul s-a simtit nevoit sa se infatiseze intr-o tinuta vestimentara impecabila, sobra si frumos impodobita pentru a-si manifesta in acest sens, buna cuviinta, stima si respectul fata de mai marii sai. Daca in fata dregatorilor si conducatorilor lumesti se impune o tinuta corespunzatoare, cu atat mai mult in fata lui Dumnezeu. De aceea, cand participam la sfintele slujbe si intram in sfantul locas al Stapanului si Ziditorului nostru se cuvine sa purtam cuvenita "haina de nunta" (Matei XXII, 11-12), adica sa ne prezentam intr-o tinuta demna de sublimitatea si maiestatea sacerdotiului divin, bine stiind ca "serviciul divin al Bisericii este tip al celei mai inalte serviri a Mijlocitorului nostru Iisus Hristos sau mai bine zis o continuare a acestei serviri".

Din acest motiv, Biserica a legiuit, inca din vechime, ca sfintitii slujitori sa se infatiseze inaintea lui Dumnezeu in vesminte deosebite de cele obisnuite, findca "in timpul slujbei ei inchipuiesc pe cerestii slujitori ai lui Dumnezeu-Omul". Pentru ca indeplinesc o misiune atat de sfanta si de nobila si pentru a fi desemnati si recunoscuti ca ministrii ai lui Dumnezeu si iconomi ai tainelor ceresti (I Cor. IV, 1), sfintele canoane si legiuri bisericesti au statornicit cu slujitorii bisericesti sa poarte chiar si in viata de toate zilele costumul clerical, deosebit de cel al laicilor atat prin forma sau croiala cat si prin culoare. Dispozitia canonului 27 al Sinodului VII Ecumenic prevede ca acei slujitori care nu poarta permanent uniforma clericala regulamentara sa se afuriseasca pe o saptamana, adica sa se suspende 7 zile de la savarsirea celor sfinte. "Vesmintele cu care se imbraca persoanele bisericesti (in afara sfintelor slujbe) se cuvine a fi lungi si cat cu putinta intunecate, pentru ca lungimea inchipuie buna cuviinta, iar intunecimea (culoarea neagra sau cenusie) este icoana smereniei".

Vesmintele liturgice propriu-zise pe care le poarta sfintitii slujitori in timpul oficieri serviciilor divine se deosebesc radical de vestimentatia obisnuita (neagra) prin forma lor impunatoare si ornamentata, prin frumusetea culorii si calitatea materialului. "Preotii cand sunt imbracati cu podoaba Preotiei arata ca sunt slugi si ostasi ai imparatului si marelui Arhiereu Iisus Hristos" se spune in vechile noastre pravile. Odajdiile sfinte intregesc cadrul ceremonial, fastul si stralucirea cultului. Ele sporesc duhul evlaviei, inspira credinciosilor respect fata de sfintitii slujitori si creeaza o atmosfera sarbatoreasca proprie savarsirii serviciului divin, iar prin lucratura artistica si forma lor estetica si impunatoare indeplinesc o functie simbolica ca si celelalte obiecte de cult intrebuintate in ritul liturgic si sacramental.

Aceste obiecte sfintite capata semnificatie nu prin ele insele, ci prin simbolismul pe care il reprezinta, fiind raportate analogic la diferite fapte si evenimente din istoria sfanta a mantuirii. "Tot serviciul divin nu este decat reprezentarea iconomiei divine a operei de mantuire a oamenilor savarsita de Domnul nostru Iisus Hristos". Toate cuvintele, actele si obiectele liturgice care intra in componenta cultului divin public al Bisericii noastre Ortodoxe au un inteles figurat, tipologic sau simbolic. Simbolul in cult "este orice forma liturgica prin care, in virtutea raportului de analogie, se indica si se inseamna o idee religioasa, un har dumnezeiesc, ceva spiritual". Cultul extern este oglinda in care ni se infatiseaza adevarurile din ordinea supranaturala intr-o forma vazuta, mai usor perceptibila de mintea si simtirea noastra.

In formele concrete pe care le ia religia subiectiva in afara, se invedereaza intregul caracter si adevarata ei valoare spirituala. "Inchinarea in duh si in adevar" (Ioan IV, 24), proprie religiei crestine intemeiata de Mantuitorul, presupune si o inchinare exprimata in forme noi de cult, adaptate la specificul acestei religii. Aceasta inchinare este strabatuta de convingerea ca intr-o forma de cult nu trebuie sa vedem decat "o idee religioasa teoretica revarsata in cadrul ei concret de aplicare". In acest sens, vesmintele sacre, intrucat fac parte integranta din cult, trebuie socotite ca o forma de manifestare fireasca si obligatorie a inchinarii noastre si bineinteles, un mijloc de concretizare a unor simboluri sau a unor invataturi dogmatice. "Vesmintele arhiereilor si ale preotilor ne aduc aminte de insusi Domnul si de lucrarea mantuirii noastre, mai ales cea din timpul mantuitoarelor Lui patimi, de aceea si vesmintele se raporteaza la chipul umilit si injosit al Mantuitorului din timpul sfintelor patimi, iar vesmintele diaconilor infatiseaza tipul slujirii ingeresti".

Fiindca sunt raportate la slujirea arhiereasca a Mantuitorului, sfintele vesminte sunt impodobite in exterior cu chipul crucii, semnul impacarii si al izbavirii noastre din pacat, caci prin cruce s-a infaptuit mantuirea lumii. Vesmintele diaconilor, care inchipuie simbolic pe ingeri, sunt de culoare deschisa, fiindca ingerii s-au infatisat in vesminte albe la mormantul Domnului (Matei XXVIII, 3; Marcu XVI, 5; Luca XXIV, 4). Vesmintele purtate de sfintitii slujitori in perioada Postului Mare si in Saptamana Sfintelor Patimi sunt de culoare neagra "aratand prin aceasta intristarea cu care se imbracase intreaga natura in timpul rastignirii Lui".

Originea si vechimea vesmintelor liturgice

Potrivit marturiilor biblice si patristice, vesmintele liturgice intrebuintate astazi in Biserica noastra provin din epoca apostolica, ca o continuare a vesmintelor Vechiului Testament pe care le purtau arhiereii, preotii si levitii la serviciul divin de la Cortul marturiei si apoi la templul din Ierusalim, conform randuielilor prescrise de Dumnezeu lui Moise. Dumnezeu insusi, vorbind cu Moise i-a poruncit sa-l aseze pe Aaron arhiereu al iudeilor, iar pe fiii lui ca preoti, randuind si vesmintele lor corespunzatoare cu care acestia trebuiau sa se imbrace la slujbele aducerii jertfelor. "Sa aduci pe Aaron si pe fiii lui la intrarea cortului adunarii si sa-i speli cu apa. Si luand vesmintele sfinte, sa imbraci pe Aaron, fratele tau, cu hitonul si cu meilul, cu efodul si cu hosenul si sa-l incingi peste efod; sa-i pui pe cap mitra, iar la mitra sa prinzi diadema sfinteniei. Apoi sa iei untdelemn de ungere si sa-i torni pe cap si sa-l ungi. Dupa aceea sa aduci si pe fiii lui si sa-i imbraci cu hitoane; sa-i incingi cu braie si sa le pui turbanele; si-Mi vor fi preoti pe veac. Asa vei sfinti tu pe Aaron si pe fiii lui" (les. XXIX, 4-9).

Insa, preotia Vechiului Testament a fost numai umbra sau pre-inchipuirea preotiei Noului Testament (Evr. IX, 10-14, X, 1) sau a preotiei lui Hristos. Aceasta preotie harica a fost instituita de Mantuitorul nostru Iisus Hristos, prin Sfintii Sai Apostoli, pentru a-I continua in lume dumnezeiasca Sa slujire si lucrare mantuitoare si pentru ca din roadele operei Sale rascumparatoare sa beneficieze tot neamul crestinesc (Ioan XV, 16).

Daca serviciul dumnezeiesc din Vechiul Testament covarsea prin stralucirea si solemnitatea sa toate serviciile lumesti din acel timp, cu atat mai mult, serviciul divin al Bisericii crestine, intemeiat de Mantuitorul Hristos, trebuia sa-l depaseasca pe cel dintai prin maretie, splendoare si frumusete artistica. "Infricosatoare si cu totul cutremuratoare erau si preotia si slujba adusa lui Dumnezeu in timpul legii vechi, inainte de venirea harului... Dar daca te uiti la preotia si slujba adusa lui Dumnezeu acum, in timpul harului, vei vedea ca cele infricosatoare si cele cu totul cutremuratoare ale legii vechi sunt mici si ca in aceasta privinta sunt adevarate cele spuse de Pavel despre legea veche, aceasta, cu toata slava ei, era fara de slava, fata de legea noua din pricina slavei covarsitoare a acesteia" (II Cor. III, 10) spune un mare parinte al Bisericii.

Prin urmare, vesmintele liturgice din cultul Legii celei Noi, trebuiau sa se deosebeasca radical de cele specifice cultului Legii Vechi, acestea din urma fiind preinchipuirea celor dintai, asa dupa cum jertfele de la tempul iudaic prefigurau marea jertfa a Fiului lui Dumnezeu de pe Golgota, reinnoita si actualizata astazi in chip nesangeros in jertfa liturgica sau jert-ta euharistica a Sfintei Liturghii. Din aceasta cauza, toate vesmintele preotesti sunt confectionate din materiale scumpe, stralucitoare si impodobite cu semnul Sfintei Cruci (Efes. II, 16) care este marturia concreta a jertfei, a biruintei asupra mortii si a pacatului si totodata cinstea si lauda noastra a crestinilor (Gal. VI, 14). Un alt temei al utilizarii vesmintelor liturgice in cultul divin al Bisericii crestine il constituie natura si demnitatea sacerdotiului divin. Preotii sunt slujitorii Dumnezeului Celui Prea inalt si ei servesc cele sfinte in numele si cu puterea lui Hristos, izvorul preotiei harice. Ei nu se pot apropia de Dumnezeu decat intr-o dispozitie sufleteasca corespunzatoare cu inaltimea sacerdotiului divin si cu vesminte special adaptate, ca sa fie in concordanta cu aceasta dispozitie si cu importanta misiunii lor sacre.

Desi este incontestabila originea apostolica a vesminelor liturgice, totusi nu avem suficiente argumente despre existenta lor in primele trei secole, datorita persecutiilor dezlantuite de imparatii pagani impotriva crestinilor care au cauzat mari pierderi si deservicii Bisericii: prigonirea clericilor, distrugerea sfintelor locasuri, arderea cartilor de cult, instrainarea si profanarea obiectelor liturgice etc.

Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu a dat Apostolilor nici o porunca expresa cu privire la vesminte, ci dimpotriva, a recomandat acestora simplitatea imbracamintei (Matei X, 10; Marcu VI, 9). Temeiul teologic al intrebuintarii vesmintelor preotesti ramane tot Vechiul Testament. Ele au intrat in uzul si practica de cult a Noului Testament cu o noua semnificatie, raportata la viata si activitatea Mantuitorului, care asa dupa cum stim, n-a venit sa strice Legea, ci sa o implineasca (Matei V, 17). Oricum, nu incape indoiala ca in epoca primara a Bisericii crestine, clericii se prezentau in fata sfantului altar invesmantati in haine de sarbatoare a caror forma a ramas necunoscuta. Acese haine se crede ca erau albe sau de culoare deschisa, simbolul nevinovatiei crestinilor si aveau forma unei tunici lungi, iar pe deasupra o mantie greceasca numita felon sau palium. Culoarea alba se pare ca s-a intrebuintat la vesmintele liturgice pana prin secolul IX, cand a inceput sa se introduca treptat si alte culori.

Cea mai veche mentiune despre existenta vesmintelor sacerdotale in veacul apostolic o intalnim in mesajul pe care Sfantul Apostol Pavel il transmite ucenicului sau Timotei, in care il roaga sa-i aduca felonul pe care l-a lasat in Troia. "Cand vei veni adu-mi felonul pe care l-am lasat in Troada, la Carp, precum si cartile mai ales pergamentele" (II Tim. IV, 13). De asemenea, un felon al Sfantului Apostol Pavel s-a aflat in Antiohia, iar despre Sfantul Grigorie Dialogul ni se spune ca avea cu sine o haina preoteasca a Sfantului Evanghelist Ioan, dupa cum istoriceste Diaconul Ioan in cartea a 23-a a vietii acestui sfant ierarh la cap. 59.

Incepand cu secolul IV, marturiile scrise despre folosirea vesmintelor sfinte la serviciul divin sunt tot mai numeroase, ceea ce dovedeste ca ele au intrat frecvent in uzul liturgic. Astfel, in cuvantarea tinuta cu ocazia sfintirii unei biserici din Tir, episcopul Eusebiu al Cezareei se adreseaza astfel slujitorilor participanti la acessta festivitate: "O! voi iubitorilor de Dumnezeu preoti imbracati in odajdiile cele sfinte, impodobiti cu cununa cereasca a maririi, unsi cu ungerea cea dumnezeiasca, purtand imbracamintea preoteasca a Duhului Sfant".... Dar un text si mai evident care atesta intrebuintarea vesmintelor sacerdotale pentru savarsirea cultului il gasim in predica ocazionala a Sfantului Grigorie de Nazianz rostita cu ocazia hirotonirii sale in treapta de episcop. Cu acest prilej, sfantul s-a adresat astfel catre episcopul sfmtitor: "Acum ma ungi, sfinte parinte, ma imbraci cu haina lunga si pui pe capul meu cununa".

Istoricul Sozomen ne spune ca vrajmasii Sfantului Ioan Gura de Aur, dupa ce acesta fusese depus din scaun, au intrat in noapea de Pasti in biserica si "au maltratat pe preoti si pe diaconi si i-au scos afara, desi acestia erau imbracati in vesminte sacerdotale". O alta informatie ne-o ofera episcopul Teodoret al Cirului care spune ca imparatul Constantin cel Mare a cumparat vesminte scumpe pentru biserica invierii zidita de el in Ierusalim si a poruncit episcopului Macarie sa le poarte la sarbatoarea Botezului Domnului.

Din cele expuse pana acum, putem conchide, ca in primele veacuri crestine, sfintitii slujitori savarseau serviciul divin imbracati in haine deosebite, consacrate numai in scopul oficierii slujbelor bisericesti. Acestea erau curate, erau haine de sarbatoare, in genere de culoare alba.

Unele din aceste vesminte erau confectionate dupa modelul celor din Vechiul Testament, iar altele erau lucrate in concordanta cu intrebuintarea lor in cult si cu intelesul lor tainic (simbolic) care li s-a atribuit in decursul timpului de catre cei mai autorizati interpreti ai cultului. Semnul distinctiv prin care se deosebesc aceste vesminte de hainele obisnuite era chipul Sfintei Cruci brodat sau zugravit pe ele. Cu timpul, o data cu dezvoltarea treptata a serviciului divin si vesmintele liturgice incep sa se diversifice si sa devina mai impodobite, pentru a atrage prin fastul si solemnitatea cultului pe cei inca neconvertiti la crestinism. Asistam prin urmare, la un proces de adaptare, fixare si diferentiere a vesmintelor liturgice in conformitate cu functiunile cultice ale celor trei trepte ale clerului.

Acest proces s-a desfasurat lent si poate fi periodizat astfel: prima epoca cuprinde inceputurile crestinismului si se extinde pana la sfarsitul secolului al IV-lea; a doua epoca se intinde pana in secolul al IX-lea, a treia epoca, pana in secolul al XV-lea, cand avem si primele mentiuni mai detaliate asupra vesmintelor liturgice; a patra epoca se intinde din secolul al XV-lea pana in prezent. Abia in secolul IV se clarifica notiunea de vesminte cu caracter pur sacramental, distincte de imbracamintea obisnuita folosita numai in cultul divin si sfintite printr-un ritual deosebit. Acest fast este confirmat si de Fericitul Ieronim care spune ca "religia dumnezeiasca are un vesmant in sfintele slujbe si altul in relatiile de toate zilele".

Pana in secolul IV intalnim numai trei categorii de vesminte si anume: tunica, stiharul si felonul; incepand din secolul IV intalnim orarul dia-conesc, mentionat in canoanele 22 si 23 ale sinodului local din Laodiceea si omoforul arhieresc pomenit pentru prima data cu ocazia lucrarilor Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) cand Sfantul Ierarh Nicolae, dupa ce il infruntase si il palmuise pe ereticul Arie, i se luasera insignele arhieresti: Evanghelia si omoforul, iar dupa scurt timp, insusi Mantuitorul si Maica Domnului i le-au daruit printr-o minune neobisnuita. In secolul VIII in comentariul liturgic al Sfantului Gherman, Patriarhul Consantinopolului, gasim precizate urmatoarele vesminte: stihar si orar pentru diacon; stihar, epitrahil, brau si felonjpentru preoti, si stihar, brau, epitrahil, felon si omo-for pentru arhierei. In opera liturgica a Sfantului Simeon al Tesalonicului (sec. XV) gasim specificate vesminte noi cum ar fi: manecute pentru preoti si arhierei si celelalte distinctii specifice treptei arhieresti si anume: sacosul sau polistavrosul, bedernita, mantia, toiagul, crucea pectorala si engolpionul. In privinta culorii vesmintelor, la inceput predomina culoarea alba ca simbol al curatiei si al sfinteniei slujitorilor si totodata a cinstei cu care erau investiti acestia, precum si a bucuriei spirituale si a luminii darului Sfantului Duh. Mai tarziu insa, incepand din sec. IV inainte, au inceput sa fie adoptate si alte culori: cea rosie, simbolizand sangele varsat de Mantuitorul si de sfintii martiri care si-au dat viata pentru credinta si cea neagra sau purpurie specifica zilelor de post si slujbelor funebre, simbolizand cainta si intristarea. Culoarea verde este simbolul nadejdii in dobandirea fericirii vesnice pe care am castigat-o prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos si darul Sfantului Duh.

In cultul Bisericii Ortodoxe exista trei categorii de vesminte liturgice corespunzatoare celor trei trepte ierarhice.

a) Pentru treapta de diacon avem aceste vesminte: stiharul, manecutele si orarul.

b) Pentru cea de preot: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele si felonul sau sfita.

c) Pentru cea de arhiereu: stiharul, epitrahilul, braul, manecutele, bedernita sau epigonatul, sacosul si omoforul. La savarsirea serviciilor liturgice arhiereul mai poarta si cateva insigne cum ar fi: mantia, crucea, engolpionul, mitra, toiagul arhieresc, dicherul si tricherul.

Vesmintele diaconesti

Cel dintai vesmant sacerdotal comun celor trei trepte clericale este stiharul. Acesta este un vesmant lung, cu maneci largi care acopera tot corpul de la grumaz pana la picioare, asemanator tunicilor greco-romane si vesmintelor preotesti din Vechiul Testament. Dupa constructie, el corespunde tunicii lui Aaron, pentru care motiv si Biserica crestina l-a insusit de timpuriu in cultul ei. La inceput se confectiona din lana si era de culoare alba, insemnand curatia si nevinovatia vietii si bucuria spirituala a persoanelor sfintite. Denumirea de stihar deriva de la verbul grecesc crtiza) care inseamna a umbla cu tact si cu masura, "pentru ca stiharul fiind lung, pana la pamant, ca si tunica lui Aaron, face ca persoana invesmantata cu dansul, sa umble regulat in timpul serviciului divin si nu cum s-ar intampla". In cultul divin, stiharul nu se foloseste decat la oficierea Sfintei Liturghii, cu exceptia stiharului diaconesc, care trebuie imbracat ori de cate ori acesta slujeste si este mai gros si mai ornamental decat cel preotesc.

In primele veacuri crestine, stiharul se confectiona dintr-un material alb, din care motiv se mai numea si alba. Astazi se confectioneaza mai ales din material de culoare galbena sau rosie, simbolizand sangele Domnului varsat pe cruce pentru mantuirea noastra. "Stiharul alb inchipuie stralucirea dumnezeiestii lumini, iar raurile (care impodobesc materia stiharului) inchipuie sangele si apa care au curs din dumnezeiasca coasta a Domnului". Unii liturgisti sustin ca stiharul trebuie confectioant din "materie alba stralucitoare, sau din panza de in inalbita pentru ca el reprezinta mai intai de toate giulgiul cel curat, cu care s-a infasurat Dumnezeiescul trup al Mantuitorului cand s-a pus in mormant".

Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului, "stiharul alb inseamna lumina lui Dumnezeu si curatia", adica, pe de o parte, simbolizeaza "lumina cea stralucitoare a Dumnezeirii lui Hristos, care s-a vazut la slavita Sa schimbare la fata pe muntele Taborului si a facut hainele Lui albe ca lumina", iar pe de alta parte curatia vietii sacerdotale, asa cum reiese din continutul rugaciunii pe care o rostesc slujitorii in momentul imbracarii: "Bucura-se-va sufletul meu intru Domnul ca m-a imbracat cu vesmantul mantuirii si cu haina veseliei m-a impodobit" (Isaia LXI, 10). Textul rugaciunii exprima nu atat sensul de imbracare, cat mai ales acela de acoperire cu podoaba nevinovatiei si curatiei vietii pentru momentul sublim al slujirii sale.

Cand il raportam la functiunea diaconului in cult, stiharul reprezinta stralucirea si curatia spirituala a ingerilor, fiindca in oficiul lor liturgic diaconii inchipuie pe ingerii care s-au aratat in vesminte albe stralucitoare la invierea Domnului (Luca XXIV, 4) si in momentul inaltarii Sale la cer (Matei XXVII, 2).

La preoti, "stiharul alb arata felul de viata stralucita a preotului", iar la arhierei semnifica "imbracamintea cea luminata a nestricaciunii si a sfinteniei, curatia si luminarea lui Iisus si stralucirea si curatia ingerilor". Daca este de culoare alba inseamna lumina lui Dumnezeu si curatia vietii lui Iisus pe care trebuie sa o imite slujitorul, iar daca este de culoare rosie, simbolizeaza "patima cuvantului Care S-a intrupat si si-a varsat sangele pentru noi".

Al doilea vesmant liturgic specific numai diaconilor este orarul. El are forma unei fasii lungi de stofa brodata cu ornamente (cruci, ingeri, floricele), care se poarta pe umarul stang, atarnand in fata si in spate, peste stihar. Cea mai veche marturie despre intrebuintarea orarului in cult o intalnim in canoanele 22 si 23 ale sinodului din Laodiceea (364), in care se specifica ca acest vesmant este distinctiv si exclusiv diaconilor si ca ipodiaconilor, anagnostilor (citetilor) si psaltilor nu le este ingaduit sa-l poarte.

Materialul din care se confectiona se pare ca era din panza de in. In prezent, el are de obicei culoarea stiharului diaconesc si se confectioneaza din aceeasi stofa ca si stiharul.

Cat priveste originea si semnificatia simbolica, i s-au dat mai multe interpretari, derivate fiecare in parte din etimologia cuvantului. Dupa unii, denumirea de orar ar proveni de la termenul latinesc os, oris, care inseamna gura, fiindca "la inceputul crestinismului, orarul era o fasie de stofa, pe care diaconul o tinea pe umar cand impartasea pe crestini si cu ea stergea pe fiecare din cei cuminecati".

Dupa unii canonisti ortodocsi, cum ar fi Teodor Balsamon si Matei Vlastare, denumirea orarului ar deriva de la verbul grecesc opdco (a vedea, a observa), pentru ca cei ce poarta orarul trebuie sa fie cu luare aminte la cele ce se intampla in sfantul locas si la savarsirea Sfintelor Taine. Cea mai plauzibila explicatie acceptata in unanimitate de aproape toti liturgistii, este aceea ca termenul de orar provine de la verbul latinesc oro, orare (a se ruga), fiindca prin acest vesmant se dadea semnalul inceperii rugaciunii obstesti, credinciosii fiind atentionati in acest moment, prin ridicarea in sus a orarului tinut de catre diaconi cu cele trei degete ale mainii drepte.

Practica aceasta este preluata din cultul Vechiului Testament, unde mai marele sinagogii, dupa ce citea cateva fragmente din Lege, din profeti sau din psalmi, ridica in sus o bucata de panza, stand in pozitie verticala pe un loc inalt, pentru ca poporul, avertizat prin acest semn, sa exclame de fiecare data cuvantul: "Amin". Cu acest scop a fost introdus orarul in Biserica crestina. El a reprezentat la inceput acea panza subtire, alba, ingusta si lunga, pe care o purtau diaconii in mana pentru a da semnalul la rugaciune si pentru a atrage atentia sfintitilor slujitori asupra momentelor importante ce urmau sa decurga in randuiala lucrarilor si slujbelor sfinte din cadrul serviciului divin public.

 Reprezentand o distinctie a treptei ierarhice a diaconiei, "orarul inchipuie darul si puterea care s-a dat diaconilor de a face rugaciunile ecteniilor".

Dupa opinia celor mai autorizati specialisti, orarul este pus in analogie cu chipul si slujirea ingerilor care zboara neincetat in jurul tronului ceresc, slujind Domnului. "Dupa parerea Sfantului Ioan Gura de Aur si a altor Parinti ai Bisericii, orarul la diaconi se aseamana cu aripile ingerilor si inseamna pregatirea slujitorului la implinirea voii lui Dumnezeu". Acelasi lucru il spune si Sfantul Simeon al Tesalonicului, referindu-se la forma si simbolismul orarului. El afirma ca "orarul arata firea cea nevazuta a ingerilor si atarnand pe umeri insemneaza aripi; pe el este scris intreit sfanta cantare a ingerilor (Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot...)".

In timpul Sfintei Liturghii, inainte de ecfonisul "Sa luam aminte Sfintele Sfintilor", diaconii isi incruciseaza orarul inchipuind pe serafimii cei cu cate sase aripi care "cu doua aripi isi acopera fetele lor, cu doua picioarele, iar cu doua zburand, striga: Sfant, Sfant, Sfant"... Reprezentand simbolic pe heruvimi si pe serafimi, care se apropie cu teama si cu sfintenie de tronul lui Dumnezeu, diaconii arata si ei la randul lor, ca se apropie de momentul solemn al impartasirii cu inima smerita si neprihanita, cu curatie si sfiala, cu temere de cele sfinte si cu sufletele patrunse de semnificatia adanca a Tainelor celor sfinte, asemenea ingerilor maririi care slujesc cu frica si cu cutremur inaintea scaunului Celui Preainalt.

Sfantul Gherman al Constantinopolului afirma ca "orarul arata smerenia lui Hristos pe care a dovedit-o la spalarea picioarelor Ucenicilor".

Din categoria vesmintelor comune celor trei trepte ierarhice mai fac parte si manecutele. Ele se prezinta ca doua mansete cu care slujitorul strange marginea manecilor stiharului pentru a usura flexibilitatea mainilor. Neavand un corespondent intre vesmintele slujitorului din Vechiul Testament, manecutele au fost introduse destul de tarziu in cultul crestin, mai mult din motive de ordin practic, pentru a nu-i stanjeni pe slujitori in indeplinirea actiunilor rituale in timpul Sfintei Liturghii.

In legatura cu originea lor, cei mai multi specialisti inclin sa creada ca ele au evoluat din garniturile sau benzile de broderie cu care erau impodobite manecile stiharului, in special al arhiereilor. Cu timpul, aceste garnituri s-au detasat de manecile stiharului, capatand o forma distincta si devenind un vesmant independent de acesta, avand aspectul unor mansete care servesc la strangera marginilor stiharului, iar la diaconi a reverendei. Acesita din urma le imbraca numai cand participa la oficierea Sfintei Liturghii. Faptul ca diaconii nu prezinta manecutele, spre a fi binecuvantate de catre preot sau arhiereu, odata cu stiharul si orarul este un indiciu ca ele sunt de origine mai noua, iar in perioada cand nu se generalizase inca la toti slujitorii, nici Liturghierele nu prescrisesera indrumari si rugaciuni speciale pentru ele. Cea dintai mentiune despre existenta si folosirea manecutelor in forma si denumirea de azi o avem din anul 1054, in scrisoarea patriarhului Petru al Antiohiei catre patriarhul Mihail Cerularie al Constantinopolului, in care se precizeaza ca dreptul de a purta manecute le revine numai arhiereilor, iar preotilor si egumenilor nu le este ingaduit sa le poarte.

Abia dupa anul 1400 s-a permis sa fie folosite si de preoti, iar incepand din sec. al XVI-lea si de diaconi.

Cat priveste semnificatia simbolica, manecutele inseamna puterea lui Dumnezeu care intareste pe cei ce savarsesc cele sfinte asa cum reiese din rugaciunea ce se rostese la imbracarea cu manecuta dreapta: "Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslavit intru tarie, mana Ta cea dreapta a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici".

Unii talcuitori ai cultului spun ca manecutele ne amintesc de legaturile cu care au fost legate preacuratele maini ale Domnului nostru Iisus Hristos in timpul sfintelor Sale patimi cand a fost purtat in procesiune de la Ana la Caiafa si la curtea judecatorului Pilat, iar "snururile (cu care se strang ele la maneci) simbolizeaza sangele care a curs din coasta lui Hristos de pe Cruce".

Ambele semnificatii simbolice le intalnim si in opera liturgica a Sfantului Simeon al Tesalonicului care spune astfel: "Manecutele inchipuiesc lucrarea lui Dumnezeu cea atotfacatoare... si legaturile mainilor Mantuitorului cu care legat fiind, a fost dus la Pilat".

Din cele relatate pana aici, rezulta ca invesmantarea sacra constituie un moment solemn in cadrul cultului divin public ortodox si acest ritual reflecta cat se poate de fidel raportul existent intre harul sfintitor transmis prin Taina Hirotoniei si formele concrete de manifestare ale cultului. De aici deriva si grija deosebita fata de vesmant in sine si pregatirea corespunzatoare pentru momentul invesmantarii, ca forma de cult.

De fiecare data cand se invesmanteaza, diaconul trebuie sa aiba in minte si in suflet sensul adanc si semnificatia simbolica a slujirii sale, care este asemenea celei ingeresti, iar sfintele vesminte care il acopera reprezinta podoaba curatiei harului.

Vesmintele preotesti

Cealalta treapta clericala, preotia, este o dregatorie mai inalta, o misiune mai grea si plina de raspundere, preotul fiind mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, administrator al harului divin, luminator si povatuitor al credinciosilor pe calea mantuirii. De aceea si starea lui sufleteasca trebuie sa fie in concordanta cu inaltimea sacerdotiului sau, pentru ca in oficiul de liturghisitor, preotul imbracat in vesmantul luminos al bucuriei nu mai vorbeste omeneste, ci dumnezeieste: "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu; daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu, pentru ca in toate Dumnezeu sa Se slaveasca prin Iisus Hristos, Caruia ii este slava si stapanirea in vecii vecilor" (I Petru IV, 11).

Insasi vesmintele liturgice cu care este impodobit dau preotului maretie, demnitate, prestanta si creeaza acea stare de spirit care il transpune in ordinea sacrului si il introduce in sfera realitatii dumnezeiesti. Vesmintele preotesti sunt in numar de cinci: Stiharul, manecutele, epitrahilul, braul si felonul sau sfita si sunt in stransa legatura cu functia harismatica a preotului, adica cu rolul sau de organ sfintitor al vietii credinciosilor.

"Preotul se imbraca cu cinci vesminte, fiind si el desavarsit si ca unul ce are dar lucrator de sfintire, caci cinci sunt desavarsitele simtiri ale trupului si cinci puteri ale sufletului pe care si preotul le sfinteste, botezand si sfintind pe om".

Vesmantul cel mai important al slujirii preotesti este epitrahilul. Fara epitrahil nici preotul si nici arhiereul nu pot savarsi nici un serviciu religios. Denumirea sa deriva de la doua cuvinte grecesti care explica modul folosirii lui in cult. Cu acest vesmant binecuvinteaza preotul casele enoriasilor cu ocazia molitfei posturilor de peste an si sub poala lui mii de credinciosi si-au gasit alinarea si linistea constiintei cand si-au descarcat sufletul de povara pacatelor in scaunul sfant al spovedaniei. La origine, epitrahilul a provenit din orarul diaconesc trecut peste grumaz si atarnand in jos, cu ambele capete ale acestuia. Talcuind actul liturgic al hirotoniei diaconului in treapta de preot, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca episcopul hirotonisitor ia in acel moment orarul de pe umarul stang si il pune pe umarul drept in jurul grumazului pentru ca in felul acesta, ambele capete ale orarului sa vina in fata si sa formeze un epitrahil, "ceea ce face ca cel hirotonit sa fie ca intr-un jug". Orarul transformat acum in epitrahil arata semnul preotiei depline, care confera noului hirotonit calitatea si puterea de a savarsi Sfintele Taine. Unii liturghisti afirma ca, "provenienta epitrahilului preotesc din orarul diaconesc arata ca de la preot nu se va lua darul diaconiei si ca el, in lipsa diaconului, indeplineste si functiunea aceastuia", iar altii sustin ca "epi-trahilul tine locul punerii mainilor apostolilor pe capetele credinciosilor, prin care acestia luau Duhul Sfant, de unde vine si uzul de a pune epi-trahilul pe cap, cand se face pentru ei vreo rugaciune".

El simbolizeaza, "jugul cel dulce al lui Hristos pe care il poarta preotul pe amandoua umere" potrivit poruncii Mantuitorului (Matei XI, 29).

Insemnatatea simbolica a epitrahilului se mai desprinde si din rugaciunea ce se rosteste la imbracarea lui: "Binecuvantat este Dumnezeu Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai..." Potrivit acestei formule, epitrahilul simbolizeaza "darul cel de sus", darul Duhului Sfant revarsat asupra preotului pentru a-l invrednici sa slujeasca cele sfinte in Biserica lui Hristos. Toate aceste semnificatii sunt redate si de Sfintii Parinti in comentariile lor. Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului "epitrahilul inseamna darul cel de sus care se pogoara pe cap, ca mirul, precum zice David, care se pogoara pe marginea vesmintelor.

El inseamna si jugul cel bun al lui Hristos, iar precum zic unii inseamna pe Hristos cand il trageau la patima purtandu-Si Crucea pe umeri, ca si preotul s-a invrednicit a lucra Tainele patimii". Dupa Sfantul Gherman al Constantinopolului, epitrahilul inchipuie funia cu care a fost legat Mantuitorul in noaptea arestarii Sale. "Partea dreapta a epitrahilului ne infatiseaza trestia pe care I-au dat-o batjocoritorii in mana dreapta lui Hristos, iar partea cea stanga simbolizeaza povara Crucii purtata pe umerii Lui".

Pentru arhierei, cel mai semnificativ vesmant nu este epitrahilul, ci omoforul pe care-1 pune deasupra epitrahilului cand participa la anumite slujbe bisericesti, in afara Sfintei Liturghii. Peste stihar si epitrahil, preotul si arhiereul se incing cu braul, o fasie de stofa ingusta prelungita la capete cu doua panglici, cu ajutorul carora slujitorii isi strang stiharul imprejurul corpului ca sa fie mai comozi si mai indemanatici in indeplinirea lucrarilor sfinte.

Braul il gasim in intrebuintare si la popoarele antice, in special la cele orientale care purtau vesminte lungi si largi. Originea lui urca pana in epoca Vechiului Testament, avand corespondent intre vesmintele sacerdotale de la cortul sfant, cingatoarea lui Aaron pe care o purta la piept spre a insemna demnitatea si curatia slujirii (les. XXVII, 6, 14, 39). Referindu-se la activitatea mesianica, profetul Isaia ii da o interpretare simbolica si tipologica acestui vesmant: "Dreptatea va fi ca o cingatoare pentru rarunchii Lui si credinciosia ca un brau peste coapsele Lui" (Isaia XI, 5). in viziunea Sfantului Ioan Evanghelistul, descrisa in Apocalipsa (I, 13), "Fiul Omului era imbracat in vesmant lung pana la picioare si incins pe sub san cu brau de aur".

Ca vesmant liturgic, braul a fost introdus in cultul crestin incepand cu secolul V si i s-au atribuit in timp o multitudine de sensuri simbolice. Mai intai de toate, el reprezinta simbolul puterii divine care intareste pe slujitor in savarsirea actelor de cult si a tuturor lucrarilor sfintitoare asa cum reiese din rugaciunea pe care o rosteste atunci cand acesta se incinge cu el: "Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce ma incinge cu putere si a facut fara prihana calea mea, Cel ce intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste cele inalte ma pune" (Ps. XVII, 35-36). El mai inchipuie taria si virtutea preotului, precum si curatia trupului si sfintirea lui. "Braul este buna frumusete a lui Hristos, care este incins cu puterea Dumnezeirii", dupa cum spune Sfantul Simeon al Tesalonicului: "Braul inchipuie puterea cea de la Dumnezeu ce I s-a dat (arhiereului si preotului) pe mijlocul sau" si totodata "lucrul de slujire, ca cel ce slujeste se incinge si de asemenea, mai arata si curatia care se afla la rarunchi si la vintre". In concluzie, asa cum spune si Sfantul Gherman patriarhul Constantinopolului, "braul pe care il incinge preotul infatiseaza buna-cuviinta cu care Hristos, imparatind Si-a incins puterea mareata a Dumnezeirii", iar dupa unii liturgisti, "el mai inseamna si slujirea lui Hristos care S-a incins cu fota spre a sluji ucenicilor Sai", cand le-a spalat picioarele la Cina cea de Taina (I Ioan XII, 4-5).

Al treilea vesmant liturgic specific numai preotilor este felonul sau sfita. Acesta aminteste de mantaua sau pelerina pe care o purta Mantuitorul si Sfintii Apostoli si care la evrei si in lumea greco-romana era in uz general ca un supravesmant iara maneci care acoperea tot corpul, cunoscut sub numele de asa-zisa toga antica. Disparand cu vremea din vestimentatia zilnica, felonul s-a pastrat numai intre vesmintele liturgice ale slujitorilor bisericesti. Nu se stie exact timpul in care felonul a fost scos din uzul profan si a devenit vesmant consacrat sfintilor slujitori. Este posibil ca acest proces sa se fi desfasurat lent si nu in mod uniform peste tot. in perioada dintre secolul V si pana in secolul XV, felonul era un vesmant comun atat preotilor cat si arhiereilor de toate gradele (episcopi, mitropoliti, patriarhi).

Incepand cu secolul XI, feloanele apar ornamentate cu cruci. Dupa marturia Sfantului Simeon al Tesalonicului, felonul epis-copilor era impodobit cu o cruce, iar cel al mitropolitilor si al patriarhilor cu mai multe cruci, primind denumirea de polistavros. In reprezentarile picturale de la biserica Sfantul Nicolae Domnesc din Curtea de Arges zidita in secolul XIV apar zugraviti episcopi imbracati cu astfel de feloane.

La inceput, culoarea felonului a fost alba, insemnand "curatia, sfintenia si imbracarea dumnezeiestii slave, caci Dumnezeu este lumina si se imbraca cu lumina ca si cu un vesmant". Neavand maneci el mai inchipuie si hlamida rosie cu care a fost imbracat Mantuitorul in curtea lui Pilat in semn de batjocura (Matei XXVII, 38), iar pentru ca acopera tot corpul simbolizeaza puterea cea atotcuprinzatoare si atotpurtatoare de grija a lui Dumnezeu, cu care El imbraca si pe preoti ca slujitori ai Sai.

Ca si celelalte vesminte preotesti si felonul are o insemnatate simbolica raportata cu precadere la patimile, moartea si invierea Mantuitorului. El inchipuie patimile Mantuitorului, Care prin suferintele Sale a indeplinit dreptatea vesnica eliberand pe oameni din robia pacatului si a mortii. "Faptul ca preotii umbla deschisi cu feloanele arata ca si Hristos, pornind spre rastignirea pe Cruce, tot asa isi purta Crucea Sa", spune un mare interpret al Liturghiei Ortodoxe. De aceea, pe spatele felonului se brodeaza sau se aplica, de regula o cruce inflorata, incadrata intr-un cerc sau intr-un chenar.

Felonul simbolizeaza harul, puterea, dreptatea si sfintenia lui Dumnezeu asa cum reiese din formula pe care o rosteste preotul slujitor in momentul imbracarii cu el: "Preotii Tai, Doamne, se vor imbraca intru dreptate si cuviosii Tai, intru bucurie, se vor bucura, totdeauna..." (Ps. CXXXI, 9). El mai inseamna si haina lunga a botezului, purtata de neofiti, adica a celor de curand botezati care au fost renascuti "prin apa si prin duh" (Ioan III, 5) la viata cea noua in Hristos, caci dupa liturghistii mai noi, "felonul este icoana vietii, adica: a intruparii, a patimii si a invierii Domnului nostru Iisus Hristos (momente) ce se pomenesc si se innoiesc la Sfanta Liturghie. Bucuria invierii se inchipuie prin campul alb al felonului, intruparea se arata prin semnul Vitleemului la poale, iar patima si moartea lui Iisus Hristos se inchipuie prin crucea de la spate".

Frumusetea si importanta simbolismului liturgic al sfintelor vesminte ne dezvaluie sublimitatea si maretia misiunii sacerdotale de care preotul trebuie sa fie patruns si sensibilizat pana in adancul constiintei sale. Din respect si evlavie fata de cele sfinte el trebuie sa se prezinte in sfantul altar intr-o tinuta vestimentara demna, decenta si cuviincioasa, imbracat in odajdii curate, integre si ingrijite, iar cat priveste oficierea slujbelor, este dator sa le savarseasca dupa toata randuiala, calm, linistit, degajat, cu inima sincera si iubitoare, cu fata senina si duh umilit, partcipand efectiv la ele cu toata fiinta si traind momentul sacru cu toata intensitatea si caldura sufletului, incat fiecare clipa de rugaciune sa constituie pentru el si pentru credinciosii sai o treapta de inaltare spirituala spre piscurile cele mai inalte ale trairii duhovnicesti.

Vesmintele si insignele arhieresti

Vesmintele liturgice ale arhiereului se deosebesc de cele ale preotului si ale diaconului prin forma si marimea lor caracteristica, prin calitatea deosebita a materialului si mai ales prin frumusetea si podoaba lor exterioara impunatoare, aspecte ce denota stralucirea si superioritatea demnitatii arhieresti.

In calitate de urmas direct al Sfintilor Apostoli, arhiereul exercita toate functiunile liturgice din cult, iar liturghisirea sa reprezinta chipul cel mai inalt al slujirii noastre cultice. Din acest motiv, el este protosul adunarii liturgice atat in momentul cand slujeste in sobor de preoti si diaconi, cat si atunci cand sta asezat in strana arhiereasca, in ambele cazuri, rezervan-du-i-se anumite ecfonise si formule liturgice de binecuvantare proprii, cum ar fi "Pace tuturor", "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti", "Si sa fie milele Marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toti" etc.

Slujirea liturgica a arhiereului in biserica in mijlocul clerului si a credinciosilor pe care ii pastoreste reflecta chipul celei mai inalte slujiri a Mantuitorului nostru Iisus Hristos "arhiereul cel vesnic" (Evr. IX, 14) si ilustreaza complexitatea marii sale raspundri spirituale de parinte sufletesc, detinator al harului preotiei in gradul cel mai inalt.

Avand plenitudinea harului sfintitor, arhiereul are dreptul de a purta toate vesmintele liturgice existente in cultul ortodox, afara de orarul diaconesc pe care il poarta totusi, preinchipuit sub forma dubla a epitrahilului. Felonul preotesc este inlocuit de sacos, care, impreuna cu omoforul au devenit vesmintele sacerdotale specifice treptei arhiresti. Deci, in total, asa cum precizeaza si Sfantul Simeon al Tesalonicului, vesmintele arhiereului sunt sapte la numar, preinchipuind cele sapte daruri ale Sfantului Duh si el le enumera in ordinea urmatoare: stiharul, epitrahilul, braul, bedernita, manecutele, sacosul (polistravosul) si omoforul. "Toate impreuna insumeaza umanitatea lui Hristos si cele ce sunt ale omenirii; fiecare in parte avand insemnatatea sa".

Pe langa vesmintele propriu-zise, arhiereul mai foloseste in slujirea sa si alte vesminte, cum ar fi mantia si mitra, precum si unele distinctii, insigne sau ornate corespunzatoare treptei arhieresti si anume: engolpionul, crucea pectorala, carja, dichero-tricherele si vulturul (potnoja).

Sacosul este un vesmant lat in forma de sac, cu maneci scurte si largi, pe care arhiereii il imbraca peste stihar, dupa ce si-au pus pe ei epitrahilul, manecutele si braul. in Biserica primara nu a existat acest vesmant si arhiereii oficiau serviciile divine imbracati numai in felon, care asa cum am mentionat anterior, a fost introdus in cult mai de timpuriu. Despre originea acestui vesmant nu prea avem date suficiente si precise. Majoritatea liturgistilor sustin ca la inceput, sacosul a fost un vesmant imparatesc cunoscut sub numele de dalmatica, fiindca a fost imprumutat de imparatii romani de la dalmati si ei il purtau numai in ziua consacrarii lor si la anumite ceremonii publice. Era de culoare alba, infrumusetat cu broderii de aur si de purpura. Dupa opinia altor liturghisti, imparatii crestini imbracau acest vesmant in semn de pocainta, pentru a-si exprima umilinta lor inaintea imparatului imparatilor. Asa se explica faptul de ce aceasta uniforma imparateasca a fost introdusa asa de repede in randul vesmintelor sfinte. In semn de pretuire si cinstire deosebita, imparatii bizantini au daruit  acest vesmant patriarhilor de Constantinopol, iar acestia la randul lor, il imbracau numai la cele trei mari sarbatori ale anului: Nasterea Domnului, invierea si Cincizecimea, fapt atestat documentar ca practica generala, incepand cu sec. al XII-lea.

Dupa alte marturii, chiar imparatul Constantin cel Mare i-ar fi daruit episcopului Macarie al Ierusalimului un sacos, in semn de veneratie iar mai tarziu, Sfantul Ioan Gura de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului il adopta in mod definitiv ca vesmant liturgic, fiindca il incomoda felonul fara maneci atunci cand predica. Incepand cu secolul VI, sacosul a inceput sa fie purtat si de Silvestru, papa Romei si de patriarhul Alexandriei iar in secolul al IX-lea i s-a modificat putin forma, desfacandu-i-se marginile laterale si adaugandu-i-se in ambele parti clopotei de aur, dupa imitatia vesmantului arhieresc (meilul) din Vechiul Testament (Ies. XXVIII, 31-35 si XXXIX, 25-26). In secolul XIII sacosul incepe sa fie purtat si de exarhi, adica de arhiepiscopii care isi aveau resedinta in cele mai reprezentative si mai importante centre urbane ale Imperului bizantin (Corint, Tesalonic, Heracleea, Cezareea, Efes) iar in secolele urmatoare (XIV-XV) li se ingaduie si mitropolitilor sa-l poarte si abia din secolul XVIII devine vesmant general valabil pentru toti arhiereii.

Intr-un Sbornic tiparit de mitropolitul Gheorghe (al Moldovei), la Iasi in 1723, se spune ca in trecerea sa prin Moldova, in timpul domniei lui Alexandru cel Bun (pe la anul 1434), imparatul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul i-a darut lui Iosif Musat, primul mitropolit al Moldovei "o mitra si cel dintai sacos, in locul felonului intrebuintat pana atunci".

Sacosul este simbolul umilintei si al caintei care trebuie sa caracterizeze comportamentul si tinuta morala a arhiereului, pentru ca ori de cate ori savarseste Sfanta Liturghie imbracat cu acest vesmant "sa nu se mandreasca cu inalta sa slujire, ci sa-si aduca aminte de injosirea si umilinta Mantuitorului", pe care il reprezinta in chip tainic. Sacosul ne aminteste deci, ca si felonui, de hlamida mohorata, cu care a fost imbracat Mantuitorul in semn de batjocura in timpul Sfintelor Sale Patimi, iar dupa altii, el inchipuie camasa lui Hristos, tesuta in intregime dintr-o bucata, asupra careia rastignitorii au tras sortii spre a nu fi sfasiata, simbolizand in acest sens, Biserica Crestina a carei conducere spirituala si purtare de grija o iau arhiereii asupra lor. Din acest motiv si sacosul nu este croit din bucati, ci din intreg asa cum Biserica lui Hristos este una si intreaga de la o margine la cealalta a pamantului. Clopoteii cu care se incheie cele doua parti laterale ale sacosului simbolizeaza cuvantul lui Dumnezeu, care trebuie sa iasa din gura episcopului, iar numarul lor (cate sase in fiecare parte) reprezinta glasul propovaduirii celor 12 Apostoli care au raspandit cuvantul Sfintei Evanghelii in toata lumea.

Cel mai important vesmant arhieresc este Omoforul. Omoforul nu este numai un vesman liturgic propriu-zis, ci si o distinctie a demnitatii episcopale. Nu ne putem imagina un arhiereu slujind fara omoforul asezat pe grumaz. El este unul dintre cele mai vehci vesminte arhieresti, fiind atestat in cult inca din primele veacuri crestine. Potrivit traditiei, Maica Domnului ar fi facut cu propria ei mana un omofor lui Lazar din Betania, pe care Mantuitorul il inviase din morti si care, mai tarziu, ajunsese episcop al Ciprului, iar Sfantul Iacob, fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului, savarsea sfintele slujbe purtand pe grumaz un omofor. Prima atestare documentara despre intrebuintarea omoforului in cultul divin o avem din sec. al IV-lea. Sfantul Grigorie de Nazianz lasa, prin testament, diaconului Eutropiu 13 omofoare, iar putin mai tarziu pe la inceputul sec. V, Isidor Pelusiotul, in Epistola 136, mentioneaza faptul ca acest vesmant constituie semnul distinctiv al episcopului, prin care acesta se deosebea de presbiter.

Cat priveste originea omoforului s-au emis doua ipoteze, ambele verosimile daca le ancoram in contextul epocilor istorice si a traditiilor locale create in Orient si in Occident. Cei mai multi specialisti sustin ca omoforul ar reprezenta o continuare a efodului, adica a acelui vesmant purtat de arhiereii Legii Vechiului Testament in timpul slujirii lor la Cortul Sfant si la templu (Ies. XXVIII, 4, 6-7 si XXXIX, 2-4) si "asa cum arhiereul Vechiului Testament imbracand efodul se arata ca mijlocitor si sacrificator al intregului Israel asa si arhiereul Noului Testament, imbracandu-se in omofor se face mijlocitor pentru toata lumea".

Dupa alti liturgisti, omoforul, "inchipuie si hitonul cel cu pietre scumpe pe care Aaron il pune la piept, legandu-l peste umeri cu doua chio-turi". Altii considera omoforul un vesmant similar cu pallium-ul latin, atat in ce priveste originea cat si functiunea liturgica. Acest vesmant era o distinctie acordata de imparatii romani (in sec. V) episcopilor Romei si consta dintr-o fasie de stofa de lana alba, lunga si ingusta, cu cruci negre, rosii sau albastre asezata pe umeri, ale carei capete atarnau unul in fata, iar altul la spate. In Apus, acest vesmant il purtau numai papii, ca o distinctie onorifica, apoi treptat, el a fost daruit altor ierarhi mai de seama, arhiepiscopi si episcopi desemnati direct de papi. Astazi, acest pallium este purtat de papi, primati, arhiepiscopi si anumiti episcopi privilegiati, insa toti il primesc de la Roma.

Dupa alti liturgisti, omoforul n-a fost initial o manta de felul palliumului, ci a fost o esarfa de forma omoforului profan grecesc, pe care arhiereul il imbraca la slujbe in semn de cinstire, ca sa se distinga de ceilalti clerici.

In Orient, omoforul a devenit inca din sec. V inainte, un vesmant propriu pentru toti arhiereii, si nu ca o distinctie pentru cei privilegiati. in practica veche a sec. VI-VII, se obisnuia ca la numirea in scaun a unui episcop, mitropolit sau patriarh, sa i se incredinteze omoforul, ca simbol al demnitatii episcopale, iar cand unui episcop i se lua omoforul, acest act insemna de fapt depunerea lui din treapta.

Incepand din a doua jumatate a secolului al XVII-lea, din cauza greutatii in imbracare, unii ierarhi au renuntat la omoforul mare (cel vechi) si au inceput sa foloseasca un omofor nou, mai mic si mai comod la imbracat si dezbracat in timpul Sfintei Liturghii. Si unul si altul se confectioneaza din lana sau din matase brodata cu fir de argint sau din aur, iar la mijloc (in dreptul gatului arhiereului) se brodeaza sau se aplica o iconita in forma de medalion cu chipul Mantuitorului. Omoforul mare se imbraca si se foloseste numai la inceputul Sfintei Liturghii pana la Apostol, apoi este dezbracat si inlocuit cu omoforul mic.

La imbracarea omoforului, diaconul rosteste urmatoarea rugaciune: "Pe umeri ai luat Hristoase, firea noastra cea ratacita si inaltandu-Te ai adus-o pe ea lui Dumnezeu-Tatal".

Asa cum enunta insusi textul acestei formule, omoforul simbolizeaza "oaia cea pierduta, pe care Mantuitorul a luat-o pe umerii Sai ca s-o mantuiasca" (Luca XV, 4-5). in sens larg, el inchipuie omenirea cea cazuta prin pacat pe care Fiul lui Dumnezeu a rascumparat-o prin jertfa Sa de pe Cruce, asa cum afirma Sfantul Simeon al Tesalonicului. "Omoforul pe care il infasura arhiereul pe umeri inseamna mantuirea si chemarea oii celei ratacite, care suntem noi oamenii, al caror chip l-a luat Mantuitorul, intru care a si patimit cu crucea, mantuindu-ne pe noi".

El mai inseamna si asumarea firii noastre umane de catre Mantuitorul la intrupare, dupa cum marturiseste acelasi sfant parinte: "Omoforul simbolizeaza singura intrupare a lui Dumnezeu-Cuvantul, caci pe noi, oaia cea pierduta afland-o, a purtat-o pe umeri, imbracandu-Se intru toata firea omeneasca, unind-o cu Sine si indumnezeind-o pe dansa". Intrucat este impodobit cu cruci, el mai inchipuie si "puterea crucii Domnului" fiindca cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos isi iau crucea pe umeri "adica suferinta, caci Crucea este simbol al suferintei", spune un sfant parinte. Deci, omoforul "mai inseamna crucea, pe care Mantuitorul Hristos a purtat-o pe umeri, mergand spre patima cea mantuitoare iar arhiereul (imbracat in omofor) inchipuie pe Hristos si arata ca urmeaza dupa El, purtand crucea, adica suferind pentru Hristos si Evanghelia Lui".

Arhiereul imbracat in omofor in timpul serviciului divin il reprezinta pe Mantuitorul Hristos, iar cand il ia de pe umeri in anumite momente ale Sfintei Liturghii, cum ar fi de pilda in timpul citirii Sfintei Evanghelii, el se considera slujitor al Domnului iar Domnul este prezent, ca si cum ar fi de fata, vorbind prin glasul Evangheliei Sale. "Purtarea omoforului pe mana de catre diacon, cand cadeste in timpul citirii Apostolului, inseamna mergerea Mantuitorului impreuna cu Apostolii in toate orasele pentru a predica multimilor" (Marcu I, 35-39).

Epigonatul sau bedernita este un vesmant liturgic in forma de romb, care se leaga cu un snur dupa gat, atarnand pe genunchiul drept, de la care fapt i s-a atribuit si denumirea.

Celalalt termen, de bedernita, este de origine slava si inseamna marama sau servet. Ambele cuvinte ne duc cu gandul la vechimea si utilitatea lui in cult. Majoritatea liturgistilor afirma ca acest vesmant a intrat in uz de prin sec. VI si ca ar deriva dintr-un stergar pe care il folosea episcopul la spalarea picioarelor conslujitorilor in Joia cea Mare, dupa exemplul Mantuitorului.

Acest vesmant serveste numai ca o podoaba la lucrarea celor sfinte si simbolizeaza "sabia spirituala, adica cuvantul lui Dumnezeu cu care trebuie sa fie inarmat neincetat pastorul".

Cu aceasta "sabie a Duhului" (Efes. VI, 17) arhiereul trebuie sa taie si sa respinga invataturile gresite ale ereticilor si ale credinciosilor neascultatori, care nu se supun autoritatii Bisericii, de aceea, epigonatul se leaga de brau, cum isi incing ostasii sabia. Unii liturgisti vad in acest vesmant simbolul servetului cu care s-a sters Pilat pe maini zicand: "nevinovat sunt de sangele acestui om", iar alti interpreti inspirandu-se din textul formulei pentru imbracarea epigonatului (..."incordeaza si bine sporeste si stapaneste intru adevar, blandete si dreptate") spun ca mai simbolizeaza "biruinta asupra mortii si invierea Mantuitorului". Avand brodata pe el icoana invierii, acest vesmant "arata puterea, biruinta si scularea lui Hristos, pe care le-a savarsit prin curatie si neprihanire" si fiindca "se asaza la brau ca o arma, inchipuie Crucea, iar pentru ca are inscrisa pe el invierea, arata puterea asupra mortii prin biruinta invierii lui Hristos".

Fiind mai mult o insigna decat un vesmant propriu-zis, epigonatul se acorda de catre eiscop si preotilor distinsi care se evidentiaza in activitatea pastoral-misionara si administrativ-gospodareasca si in special celor care se ostenesc in cuvant si in propovaduirea invataturii (I Tim. V, 17).

Engolpionul este o insigna arhiereasca, de forma unei iconite rotunde facute din email, aur sau argint care infatiseaza chipul Mantuitorului sau al Maicii Domnului cu pruncul in brate. Ierarhul poarta aceasta icoana la piept pentru a-si aduce aminte ca trebuie sa aiba permanent pe lisus Hristos in inima sa si  a se incredinta mijlocirii si ocrotirii  Sfintei Fecioare Maria. Deci, el simbolizeaza pecetea si marturia credintei "cea din inima" si este purtat de arhiereu atat la cultul divin, cat si in afara serviciilor religioase, ca o distinctie a gradului ierarhic si ca un semn caracteristic al ierarhilor de rit bizantin, deoarce este specific numai Bisericilor Ortodoxe.

Cat priveste originea, cei mai multi liturgisti inclina sa creada ca engolpionul este o imitare a hosenului sau pectoralului arhiereilor din Legea Veche in care se pastrau pietrele sortilor sfinte "Urim " si "Tumim " (les. XXVIII, 4, 15-30 si XXXIX, 8-10) adica "aratarea si adevarul" pe care le purtau arhiereii Vechiului Testament la piept, pentru a consulta prin ele vointa lui Dumnezeu. Acest obicei s-a transmis din Biserica Legii Vechi si in Biserica crestina, prin Sfintii Apstoli si urmasii acestora in succesiune harica, deoarece sortii sfinti preinchipuiau in mod simbolic pe Mantuitorul si pe Maica Domnului. "Adevarul" prefigura chipul Mantuitorului "calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6) iar "aratarea" preinchipuia pe Sfanta Fecioara Maria, care a aratat in lume acest adevar prin nasterea sa cea mai presus de fire.

Dupa altii, originea engolpionului rezida in acele mici "relicvarii", cutiute in care se pastrau particele din sfinte moaste ori lucruri sfinte (relicve) si erau purtate la piept de catre staretii de manastiri si mai apoi de catre ierarhi. Un astfel de relicvar (numit engolpion) a trimis la 811, patriarhul Constantinopolului Nichifor Marturisitorul Papei Leon III; el avea forma unei cutiute de aur, cu ornamente pretioase, care continea o bucata din lemnul Sfintei Cruci.

"Engolpionul inseamna arvuna Bisericii lui Hristos si prin darea engolpionului se inchipuie legatura arhiereului cu Biserica". Patriarhul, spre a se deosebi de mitropoliti si de ceilalti episcopi si arhierei, poarta doua engolpioane.

Crucea pectorala pe care o poarta ierarhii pe piept ca o insigna a demnitatii arhieresti reprezinta ca si engolpionul un semn al marturisirii lui Hristos. Ea mai semnifica si spiritul de jertfa de care trebuie sa fie insufletit arhiereul, ca unul ce este indatorat sa apere si sa raspandeasca dreapta credinta cu pretul mortii martirice. Crucea pectorala mai simbolizeaza "Crucea lui Hristos si biruinta cu care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam si ne tragem la Hristos, omorand poftele, gonind pe vrajmasul si pazindu-ne de pretutindeni". Ea ne mai aduce aminte si de cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos" (Gal. VI, 14).

Arhiereul poate purta crucea nu numai la serviciul divin, ci in orice imprejurare. Cand o asaza pe piept in vederea slujirii, rosteste urmatoarele cuvinte din Sfanta Evanghelie: "Zis-a Domnul: Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34), aratand prin aceste cuvinte ca raspunderea pastorala si misiunea sa sacerdotala cer sacrificiu, renuntare si daruire jertfelnica pentru slujirea apostolatului evanghelic si triumful binelui moral in lume.

Dupa incetarea persecutiilor, cand cultul crestin se putea desfasura in deplina libertate, aproape toti crestinii isi impodobeau piepturile lor cu semnul sfintei cruci, iar incepand cu secolul al V-lea, dreptul de a purta crucea a fost acordat ca un privilegiu numai persoanelor sacerdotale distinse, in semn de aleasa pretuire si recompensa pentru stradanii si merite deosebite, ea este incredintata spre purtare de catre episcop, arhimandritilor si iconomilor stavrofori, ca o distinctie bisericeasca.

Mitra este acoperamantul capului folosita de arhierei in timpul serviciului liturgic, avand de obicei forma coroanei sau diademei imparatesti. Denumirea provine de la termenul grecesc (xitpd, ccq, care inseamna legatura, invelitoare la cap, turban. in primele veacuri crestine, mitra nu era decat o simpla banda de metal care impodobea capul, asemenea coroanelor imparatilor sau a tablitelor de aur pe care le purtau pe frunte arhiereii Vechiului Testament in timpul serviciilor religioase de la Cortul Marturiei si de la templu (Ies. XXVIII, 4, 37, 39 si XXXIX, 28) si pe care erau scrise cuvintele: "sfintenia Domnului", pentru a ilustra marirea si autoritatea data de Dumnezeu slujitorilor Sfantului Sau jertfelnic.

Potrivit marturiilor istorice si patristice, Sfantul Apostol loan si Sfantul Iacob, fratele Domnului si primul episcop al Ierusalimului si-ar fi impodobit capul cu o astfel de cununa, sub forma unei foite de aur pusa pe frunte, in timpul oficierii serviciului divin.

 La inceput, in primele secole, o purta numai papa Romei si patriarhul Alexandriei.

Cu timpul, mitra s-a departat putin cate putin de forma si simplitatea ei primitiva si incepand din secolul al Vl-lea, patriarhii Constantinopolului au impodobit-o cu cusaturi frumoase si cu iconite lucrate cu maiestrie dupa modelul coroanei imparatilor bizantini.

La inceput a fost purtata numai de patriarhi, apoi, cu timpul, incepand cu secolul al XVIII-lea, au inceput sa o poarte toti episcopii, iar ca distinctie onorifica s-a ingaduit sa fie purtata si de unii arhimandriti si chiar protopopi. Purtata de arhiereu, ea inseamna "puterea spirituala asupra credinciosilor" si totodata semnul demnitatii imparatesti a Mantuitorului, precum si al vredniciei primite de arhiereu de la Hristos, ca savarsitor principal al celor sfinte si al tainelor Lui.

Dupa majoritatea liturgistilor mitra simbolizeaza cununa de spini care a fost pusa pe capul Mantuitorului in timpul Sfintelor Sale patimi (Matei XXVII, 29) si mahrama cu care a fost acoperit capul Lui la punerea Sa in mormant, fiindca "toate instrumentele de injosire, de tortura si de umilinta ale patimilor lui Hristos au devenit ornamentele cele mai stralucite si mai glorioase si odoarele cele mai de cinste ale Bisericii lui Hristos".

Mantia este un vesmant lung si larg, fara maneci, ca o pelerina bogata de culoare purpurie si lunga la spate pe care arhiereii o imbraca numai in cadrul slujbelor bisericesti la care nu imbraca stiharul si sacosul, cum ar fi de ex.: la Vecernie si Litie (Priveghere), la sfintirea apei, la Sfantul Maslu, la slujba Sfintei Cununii si la diferitele procesiuni. La origine, ea a fost un supra-vesmant de ceremonie pe care imparatii bizantini il imbracau la incoronarea lor in scaun sau la anumite solemnitati. Cu vremea, ei l-au acordat patriarhilor, ca semn distinctiv, spre a-i deosebi de ceilalti arhierei. Chiar Sfantul Simeon al Tesalonicului ne relateaza ca pe vremea lui, la inceputul secolului al XV-lea, imparatul insusi trimitea celui ales patriarh, mantia si engolpionul, in semn de aleasa cinstire si pretuire.

Nefiind un vesmant liturgic propriu-zis, Sfantul Simeon al Tesalonicului n-o socoteste intre cele sapte vesminte ale arhiereului dupa numarul celor 7 Sfinte Taine, pentru care fapt, la imbracarea ei, nu se rosteste nici o formula liturgica. Totusi, datorita faptului ca a fost adoptata de arhierei la oficierea serviciilor divine, ea a devenit un vesmant cultual, simbolizand simplitatea calugareasca si "viata inaripata, spre imitarea ingerilor si a chipului ingeresc", cum spune un mare talcuitor al cultului. Aceasta analogie si interpretare i-a facut pe cei mai multi specialisti sa sustina ca mantia arhiereasca deriva din cea calugareasca, deoarece ierarhii se recruteaza din randurile monahilor.

Tinand cont de conditiile impuse de can. 2 al Sinodului VII Ecumenic privitoare la alegerea episcopilor si la insusirea temeinica de catre ei a invataturii de credinta, Sfantul Simeon al Tesalonicului spune ca "mantia inchipuie darul lui Dumnezeu purtator de grija, cuprinzator si acoperitor, pentru ca cuprinde si acopera trupul", iar "raurile", adica dungile lunguiete in forma de valuri care brazdeaza de sus pana jos toata suprafata mantiei, inchipuie raurile de apa vie de care vorbeste Mantuitorul (Ioan VII, 38), adica "invataturile cele felurite ce izvorasc necontenit din cele doua Legi, cea veche si cea noua, legi simbolizate de cele patru tablite de materie colorata: cele de sus inchipuind tablele Legii Vechi, iar cele de jos, unite intre ele printr-un lantisor de aur, inchipuind cele doua Testamente ale Sfintei Scripturi, unite intre ele prin Iisus Hristos, din care izvorasc raurile de viata ale dumnezeiestilor Evanghelii, adica invataturile ce trebuie sa purceada din mintea si gura arhiereului. Deci, mantia insemneaza puterea si plenitudinea demnitatii arhieresti.

Carja, toiagul sau paterita este un fel de baston lung pana la 2 metri, avand in partea de sus doi serpi cu gurile deschise si cu privirea unul spre celalalt, peste care se suprapune un glob, surmontat de o mica cruce. Pe manerul toiagului se infasoara o mahrama cusuta cu fir, pentru podoaba si pentru ca sa fie mai lesne de purtat.

Ierarhii poarta carja ori de cate ori slujesc, iar la inmanarea ei, diaconul rosteste cuvintele: "Toiagul puterii Tale ti-l va trimite Domnul din Sion" (Ps. CIX, 2), aratand ca arhiereului ii este incredintata puterea de a pastori Biserica. Deci, carja este simbolul autoritatii pastorale care i se da arhiereului in semn ca este dator sa pastoreasca turma cea cuvantatoare, dupa modelul lui Moise si Aaron care purtau toiege, semne vazute ale demnitatii si puterii lor de a conduce poporul evreu (les. VII, 20; VIII, 16-17). Ea mai simbolizeaza si toiagul lui Aaron care a odraslit in chip minunat (Numerii XVII, 8; Evr. X, 4), iar cei doi serpi de la capatul de sus al carjei inchipuie intelepciunea pastorului de suflete (Matei X, 16) reflectata in "puterea de a povatui si pedepsi pe cei neplecati si a aduna la sine pe cei departati".

Globuletul cu cruce dintre capetele serpilor simbolizeaza globul pamantesc si ne arata ca arhiereul pastoreste turma in numele si cu puterea lui Hristos, Care a sfaramat pe Cruce capetele nevazutilor balauri. De aceea, carja, in intregimea ei, "simbolizeaza si Crucea lui Hristos si biruinta cu care biruim, ne intarim, ne povatuim, ne pastram, ne invatam si ne tragem la Hristos, omorand poftele, gonind pe vrajmasul si pazindu-ne de pretutindeni", iar dupa alte marturii, ea aminteste si trestia in care a fost pus buretele de la Patimi (Matei XXVII, 48) si condeiul de trestie cu care Domnul a scris mantuirea neamului omenesc.

Dichero-tricherele sunt doua sfesnice, unul cu doua brate si altul cu trei brate, in care se asaza lumanari si cu care arhiereul binecuvinteaza pe credinciosi in timpul serviciului divin. Ele inchipuie lumina invataturii evanghelice. Cele doua lumanari ale dicherului simbolizeaza cele doua firi ale Mantuitorului, iar cele trei ale tricherului simbolizeaza cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Aceste faclii mai semnifica si stralucirea harului Sfantului Duh care se transmite preotilor si tuturor credinciosilor prin intermediul arhiereului, precum si "luminata viata ingereasca, dumnezeiasca, curata si luminata a barbatilor sfinti", care au indeplinit porunca Mantuitorului: "Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, ca vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri" (Matei V, 16).

Luminile acestor sfesnice sunt un indiciu sugestiv al rolului pastoral, sacerdotal si didactic al arhiereului. Ca unul ce il reprezinta in chip tainic pe Mantuitorul, infaptuind in numele Sau lucrarea Sa simtitoare si mantuitoare, arhiereul trebuie sa urmeze intru totul modelul ideal si divin de viata al Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a fi cu adevarat "lumina lumii" si "sarea pamantului" (Matei V, 13-14).

Acest lucru il simbolizeaza si chipul vulturului brodat pe potnoja rotunda din mijlocul naosului unde sta asezat arhiereul la anumite momente, in timpul sfintelor slujbe. El inseamna inaltimea si sublimitatea demnitatii arhieresti; precum vulturul se inalta in zbor mai sus decat toate zburatoarele, tot asa si viata sa pilduitoare trebuie sa se ridice deasupra pastoritilor sai, la inaltimea de la care trebuie sa vada ca vulturul, tot ceea ce se petrece jos, in cuprinsul eparhiei sale, spre a cultiva si promova binele moral, adevarul, dreptatea si sfintenia.

Din cele expuse pana aici, reiese cat se poate de evidenta concluzia ca vesmintele liturgice, in cultul divin public ortodox, au valoare nu numai prin necesitatea si utilitatea lor practica si sacerdotala, ci mai ales prin simbolismul pe care il infatiseaza, fiindca toate actele si obiectele de cult nu sunt altceva decat mijloace intuitive si sensibile de comunicare a adevarurilor dumnezeiesti din ordinea supranaturala. Ele sunt oglinda care ne descopera realitatea spirituala invizibila a Bisericii lui Hristos.

In sens propriu, simbolul ritual este reprezentarea sensibila a adevarurilor si sentimentelor religioase in forme concrete determinate de Biserica, cum ar fi: actele liturgice, materia cultica, obiectele de cult si cuvantul sau graiul ca forma de expresie a adevarurilor revelate. Toate acestea imbinate la un loc alcatuiesc, structura ritualului cultic sau a ceremoniilor religioase prin care se exprima si se reprezinta intregul continut al religiei crestine. Mai mult decat atat, simbolul liturgic este mijlocul cel mai potrivit de manifestare exterioara a dimensiunilor spirituale, a trairilor si simtirilor launtrice, care nu-si pot gasi o forma revelatoare de exprimare si receptare mai adecvata decat prin intermediul actelor si formelor de cult.

Pe aceasta filiera, insasi tinuta si atitudinea liturgica este fundamental simbolica. in mod cert, cel dintai simbol in cadrul serviciului divin este slujitorul insusi in toata complexitatea sa psiho-fizica, cu mimica, gesturile, expresia fetei, ondulatiile vocii si nu in ultimul rand cu vestimentatia sa liturgica, sobra, decenta si ingrijita. Invesmantat in toate odajdiile sfinte si in toate ornatele treptei respective, slujitorul bisericesc devine un simbol. Daca este episcop il reprezinta pe Mantuitorul Hristos, daca este preot il reprezinta pe unul din cei 12 Apostoli, iar daca este diacon inchipuie pe unul din cei 7 diaconi.

Prin sensibilitatea si caldura inimii, prin patosul cuvantului, prin executia artistica a miscarilor si actelor de cult si, mai ales, prin evlavia si emotia mistica pe care o traieste in clipele rugaciunii, slujitorul arata ca se transpune si se identifica cu slujirea sa, iar sfintele vesminte dezvaluie deopotriva semnificatia si idealul acestei slujiri si in felul acesta, simbolul ni se reveleaza in toata stralucirea si naturaletea sa ca o "intrupare a supranaturalului in forma sensibila", pentru a zugravi imaginea reala si sensibila a Bisericii ceresti in toata maretia, plinatatea si unicitatea ei.

Arhim. Lect. dr. Vasile Miron

• Vesmintele liturgice
  Publicat in : Vesminte
• Vesmintele liturgice
  Publicat in : Liturgica
• Culorile vesmintelor liturgice in Biserica Ortodoxa
  Publicat in : Vesminte
• Curatarea vesmintelor preotesti
  Publicat in : Vesminte