De ce mor copiii? - Adrian Cocosila
 

"Cand moare un copil la putin timp dupa nasterea sa, nu poti sa nu te intrebi de ce s-a intamplat acest lucru. De ce Dumnezeu ingaduie ca unii sa ajunga la o varsta inaintata in timp, iar pentru altii viata sa se termine chiar de la intrarea in ea.

Nu de putine ori ne este dat sa auzim in predicile de la inmormantarea copiilor ca "Dumnezeu l-a luat". Daca acceptam acest raspuns inseamna ca Dumnezeu este cauza mortii. Ori noi stim ca moartea nu a fost cuprinsa in planul initial al lui Dumnezeu, ca ea a fost o urmare a neascultarii lui Adam si a Evei. Parintii Adam si Eva, despartindu-Se de Dumnezeu ca Viata au primit moartea, care nu e nimic altceva decat lipsa vietii. Iar in cazul mortii unor copii nevinovati, ramane intrebarea: Ce pacate au acesti copii nou nascuti incat sa aduca despartirea de Dumnezeu si implicit moartea?

Exista un tratat al Sfantului Grigorie de Nyssa intitulat "Despre copii care mor de timpuriu", adresat guvernatorului Hierios al Capadociei. La intrebarea "De ce Dumnezeu permite o parasire asa prematura a acestei vieti?", Sfantul Grigorie de Nyssa raspunde ca Dumnezeu nu permite ca viata pruncului sa continue pentru ca El vede un viitor rau copilului. Aceste cazuri, spune Sfantul Grigorie de Nyssa, trebuie sa le privim prin perspectiva Proniei Divine. Pentru ca purtarea de grija desavarsita este aceea care nu doar vindeca suferintele ce au avut loc, ci apara persoana chiar si de la a gusta din greutatile ce se vor afla in viitor.

Daca acceptam acest raspuns, atunci apar alte intrebari: De ce Dumnezeu unora nu le da posibilitatea sa devina rai, iar pe altii ii lasa sa devina atat de rai, incat ne-am dori sa nu se fi nascut? S-a raspuns ca Dumnezeu ingaduie trecerea celor rai la cele vesnice in momentul in care in acestia nu mai sunt prezente resturi de bine, puteri de intoarcere spre bine, rezistente impotriva raului, puteri de franare a raului si de cainta pentru el.

Sunt persoane care au afirmat si afirma ca moartea acestor copii este data de pacatele parintilor. Acesti copii, nascandu-se din parinti cu pacate mari si grave, mor mai devreme sau prea devreme, pentru ca moartea lor este instrumentul restaurarii parintilor, ridicarii lor din pacate, calea scurta spre mantuire.

Fara nicio retinere afirm ca ceea ce Dumnezeu implineste si ingaduie nu este intamplator si nici irational. Modul in care Dumnezeu conduce lumea spre vesnicie, nu coincide de cele mai multe ori cu modul in care crede omul ca trebuie sa se petreaca lucrurile. Important este sa nu ne revoltam impotriva lui Dumnezeu in fata acestor suferinte. Daca El le-a ingaduit, inseamna ca au un rost.

Din cauza putinei mele credinte, nu doresc sa fac speculatii pe tema mortii copiilor. Daca as fi intrebat despre aceasta moarte, as raspunde: "O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat sunt de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?" (Rom. 11, 34-35)."

Link articol site :

http://www.crestinortodox.ro/editori...ii-139090.html

Un articol util noua mirenilor si nu numai !
 

Paza ochilor si vederea


Cele cinci simturi ale trupului - vazul, auzul, mirosul, gustul si tactilul - au fost date omului, mai intai, pentru a se putea impartasi de bunatatea darurilor lui Dumnezeu, iar prin aceasta sa-L cunoasca pe El, care atat de mult isi iubeste faptura, iar abia apoi, pentru ca trupul, care este material, sa poata sa dobandeasca, prin ele, hrana, crestere si viata.
Mintea trebuie sa fie atintita neincetat spre Dumnezeu, iar fiecare simt trebuie sa devina un receptor al iubirii Lui celei fara de margini. Daca si numai pentru o clipa mintea inceteaza de a mai privi spre Dumnezeu, organele simturilor se reped cu mare iuteala la lucrurile din jur si, tarand mintea prin priviri patimase, prin cuvinte de necinste si prin toata necuratia poftelor, se intorc inapoi si le baga pe toate in suflet, facandu-l pe acesta plin de toate chipurile cele urate.
Paza ochilor si vederea
Vazul este primul dintre cele cinci simturi ale omului, el fiind numit de Parinti "cel prea imparatesc dintre simturi" si "rudenie a mintii". Pentru aceasta, simtul vazului este socotit drept mai cunoscator si mai credincios (vrednic de crezare) decat celelalte patru.
Ochii sunt asemanati cu doua maini netrupesti, cu ajutorul carora sufletul apuca lucrurile vazute si le iubeste inca de departe, precum spune Sfantul Vasile cel Mare: "Printr-o oarecare pipaire, vederea amageste sufletul catre dulceata cu aruncaturile ochilor, atingandu-se de departe de orice voieste, ca si cum ar avea ajutorul unor maini netrupesti, iar pe acelea pe care cu mainile trupului a le atinge nu poate, pe acelea prin aruncarile ochilor, cu impatimire, le cuprinde."
La portile ochilor sa avem mare straja, caci printr-insele intra cei mai mari furi, care prada cetatea sufletului. De si-ar fi pazit ochii stramosii nostri, Adam si Eva, acestia nu ar mai fi fost izgoniti departe din Rai, caci prin vedere li s-a intunecat mintea si li s-a aprins de pofta inima, precum citim: "Femeia, socotind ca rodul pomului este bun de mancat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mancat si a dat barbatului sau si a mancat si el" (Facere 3, 6).
Un batran din Pateric, vorbind despre vederea ochilor, spune: "Pe cea nevazuta nu o primeste minte, iar cea pe care nu o primeste mintea, nu porneste nalucirea (gandirea la ea), precum nici patima nu o porneste; iar patima, nepornindu-se, alinare au cele dinlauntru." Prin vedere, deci, porneste gandirea patimasa, patima si tulburarea celor dinlauntru.
Ochii sa priveasca feciorelnic
Un alt batran a spus: "Cel ce la frumusete straina isi arunca ochii, nu fecioara, ci desfranata isi are lumina ochilui." In acelasi sens, Sfantul Isidor Pelusiotul spune: "Nu numai trupul neprihanit, ci si aruncaturile ochilor, pe care de aceea le numim "lumini", se cade sa fie fecioare." Dar inca si firea a inchis ochii inlauntrul genelor, ca pe niste fecioare in camari, ca sa se rusineze asemenea unor fecioare, cand se ivesc afara din camarile lor, si nu fara de rusine sa caute spre orice lucru.
De cele mai multe ori, istoria unui pacat se repeta: omul se uita unde si cum nu trebuie (cu impatimire); este vrajit de idolul frumusetii; aduce acest idol in mintea lui; se indulceste cu promisiunile mincinoase ale idolului; isi trimite pofta inlauntru, in camara inimii, si, in chip nemarturisit, se savarseste pacatul. Aceasta reiese si din cuvantul Mantuitorului, care spune: "Oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea, in inima lui" (Matei 5, 28).
Avand puterea de a introduce in suflet lucruri dintre cele mai straine si indepartate, se cade ca ochii nostri sa fie paziti de privirile si frumusetea trupurilor acelora care indeamna sufletul la urate si necuviincioase indragiri, precum ne spune Sfantul Vasile cel Mare: "Nu ospata vederile cu aratarile comediantilor sau cu vederea trupurilor, care lasa inlauntru bold al dulcetii (patimase)."
Sa nu ne lasam biruiti de pofta nefireasca de frumusete, care vine prin vederea ochilor, pentru a nu da prilej de atac vrajmasului celui ce se lupta cu noi. Din raspandirea mintii si umblarea fara rost a vederii, nimic nu se poate castiga fara numai dezmierdari si patimi pierzatoare de suflet. In acest sens, Dreptul Iov spunea: "Facusem legamant cu ochii mei si asupra unei fecioare nu-i lasam" (Iov 31, 1).
Orice privire patimasa care staruie asupra unui lucru implica savarsirea unui pacat in inima, asemenea unui adulter, caci pacatul este inchinare la idol, iar idolatria este adulter fata de Dumnezeu.
Privirile aruncate in graba
Chiar si a privi in treacat un lucru necuviincios, fara a starui asupra lui, ni se poate face pricina de cadere. Pentru aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune: "Sa nu te impreuna-rapesti cu genele tale, de este cu putinta, pana la vederea cea de trecere." Cuvant interpretat astfel, de un Cuvios Nichita: "Sa nu te impreuna-rapesti cu genele tale, nu numai de vederea iscoditoare si mult cercetatoare, ci, de este cu putinta, nici de cea care vine asupra ta din intamplare si in treacat, pazindu-te cu intemeiere pana si de vederea cea in treacat si stapanindu-ti vederea. Iar pentru greutatea lucrului, nu pune inainte aceea, de este cu putinta." Cand stim ca suntem slabi in fata unui lucru sau a unei persoane, de este cu putinta, se cuvine sa nu mai cercetam cu privirea lucrul spre care patimim.
Vederea intipareste idolii sai in sufletul omului mai adanc decat toate celelalte simturi. Vederea este o simtire mai subtire, mai cunoscatoare si, drept urmare, mai dorita de minte. Pentru ca aceasta este mai dorita (preferata) de minte, idolii sai mai adanc ii zugraveste in suflet si, pentru aceasta, cu si mai multa greutate se sterg.
Chipurile patimase pe care am apucat sa le inchipuim in sufletul nostru prin celelalte organe ale simturilor, mai lesne le stergem, insa pe acelea care prin ochii nostri le-am intiparit in sufletul nostru, in multa vreme, cu multa osteneala, sau niciodata nu le putem sterge desavarsit. In stare de veghe fiind, ne asupresc, iar in somn, nu inceteaza a ne supara.
Ce facem, insa, dupa ce privim ce sau cum nu trebuie ? Se cade sa alergam la Dumnezeu, cu pocainta si cu rugaciune staruitoare, spre a ne curati mintea si a ne scoate din suflet amintirea cea patimasa. Totodata, sa cautam sa intelegem ca lucrul dorit in chip nefiresc este trecator si inselator, iar nu vesnic, precum ne este sufletul.
Mai apoi, sa ne pazim a revedea acele lucruri spre care, mai inainte, am ajuns a avea patima si pofta in inima noastra, pentru ca pe acestea vazandu-le, cu indoit razboi ne va lupta diavolul: si dinlauntru, cu vechea pofta, si din afara, cu improspatarea acesteia.
Unele urate chipuri, de care ne pazim in timpul zilei, spre a nu le primi in mintea noastra, de multe ori ni le inchipuie vrasmasul, in timpul somnului. Pentru aceasta, se cade sa fie chivernisita cu intelepciune si aceasta nevoie a trupului nostru, mai ales atunci cand prin vise ne vine mare tulburare. Somnul sa fie masurat, caci somnul cu masura este sanatos, atat pentru trup, cat si pentru suflet, in timp ce somnul fara masura slabanogeste trupul si moleseste sufletul.
Proiectia video si filmele
Televizorul si proiectiile video au devenit cel mai eficient mijloc de manipulare a psihicului uman si de inducere a unui mod de viata dorit de producatorii materialelor prezentate. In industria video sunt folosite importante mijloace tehnice si stilistice care utilizeaza potentialul psihic uman. Mai ales filmele si reclamele cerceteaza si exploateaza resursele psihologice ale spectatorilor, in forme si intensitati pe care, prin propriile experiente, in conditiile vietii de zi cu zi, acesta nu le-ar putea atinge.
Productiile video implica o traire psihologica inedita si riscanta, care nu-si gaseste nici un alt corespondent in realitate. Pentru aceasta, teologul Olivier Clement vede in cinematografia o adevarata arta a psihicului si a imaginarului, solicitand mai mult dimensiunea psihica, decat pe cea culturala sau sociala.
Numeroase cercetari contemporane indica faptul ca experienta vizualului determina procese neuro-fiziologice foarte precise. Dependenta de televizor, relaxarea rapida, posibila prin evadarea intr-un spatiu ireal, apar in conditiile unei activari psihice neobisnuite, produsa de experienta privitului la televizor. In aceste conditii, activitatea creierului are loc mai ales in emisfera dreapta, iar astfel sunt eliberate endorfinele, care creaza obisnuinta si dependenta.
Teodor Danalache
Link articol site :
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-138010.html

Curiozitatea - Teodor Danalache
 

Curiozitatea
Curiozitatea este o componenta a sufletului omenesc, omul putand sa isi manifeste curiozitatea in trei mari directii: inspre sine insusi, inspre ceilalti oameni si inspre faptura din jurul sau. Omul trebuie sa apeleze la toate puterile lui sufletesti, spre a se intari intru toate si a merge neabatut pe calea mantuirii, insa la fiecare putere sufleteasca el trebuie sa apeleze cu discernamant si la vreme potrivita.
In functie de cum este ea folosita, curiozitatea poate ajuta sau impiedica pe om in calea lui spre viata si mantuire. Curiozitatea unora le este de folos, iar altora nu. O vorba spune: "Curiozitatea ii impinge pe unii sa descopere America, iar pe altii sa asculte la usa." Tot asa, ea i-a ajutat pe unii sa se cunoasca pe ei insisi si pe Dumnezeu, iar pe altii sa piarda tot.
Curiozitatea, ajutor si piedica in viata omului !
Copilul este caracterizat de o mare curiozitate inca din primele luni de viata, parintele lui insa are grija ca numai curiozitatea lui cea buna sa rodeasca. Astfel, intrebarile de genul "de ce ploua", "de ce ninge", "de ce este albastru cerul" sunt vrednice de cele mai curate aprecieri, pe cand multe alte curiozitati pot avea urmari nefaste. Insa cand va creste, copilul ajuns de acum om mare, va trebui sa discearna singur intre curiozitatea cea buna si cea nebuna.
Initial, curiozitatea a fost folosita drept resursa pentru supravietuire, omul cautand hrana cea buna si siguranta unui adapost. In cele din urma insa, omul a ajuns sa se foloseasca de curiozitate ca de o ustensila pentru umplerea timpului liber, facand fel de fel de lucruri ciudate, ori ca de o metoda in aflarea de noi si noi resurse pamantesti, fara ca aceastea sa fie absolut necesare vietii. Stiinta se va folosi insa cel mai mult de curiozitate, nu intotdeauna si in modul cel bun.
Daca omul este curios sa manance vreun fruct exotic este bine, caci ajunge sa se minuneze de intelepciunea si diversitatea darurilor lui Dumnezeu, dar daca omul este curios sa vada cum este a omora pe cineva, ori sa vada cum este a face ceva interzis, atunci lucrurile incep sa se strice.
Omul este din ce in ce mai curios, stiinta, medicina, cat si multe alte domenii exceland in noi si noi descoperiri, uitand parca si pentru ce fac aceste descoperiri. De multe ori, omul porneste de la ocrotirea vietii si de la pastrarea sanatatii, insa ajunge la rezultate total opuse premiselor initiale.
Nu este rau a fi curios, insa curiozitatea devine rea atunci cand ajungem sa o utilizam intr-o directie gresita, nestiind ce vom face cu rezultatul curiozitatii si al experientelor noastre. Principiul care spune "fii responsabil pentru faptele tale" nu poate servi drept baza unei folosiri irationale a curiozitatii, caci majoritatea roadelor curiozitatii nu ne vizeaza doar pe noi insine, ci intreaga lume din jurul nostru.
Curiosii nu vor mosteni Imparatia Cerurilor !
Odata, am auzit pe cineva spunand: "Daca Adam si Eva nu ar fi fost curiosi, noi am fi fost si acum in rai." Nu stiu daca nu cumva cuvantul indrazneste prea mult, insa este posibil ca si curiozitatea cea rea sa se fi strecurat in fapta de neascultare a protoparintilor nostri.
Mai curios a ajuns omul in cele rele si magice, decat in cele bune si curate. Asta este durerea, anume ca nu mai folosim curiozitatea inspre cele bune, adica spre a ne intreba "de ce facem raul pe care nu il vrem, iar binele pe care il vrem, nu il putem face" (Romani 7, 19).
Acum ceva vreme, am participat la o slujba de tundere in monahism, la o manastire unde abia de se adunau cativa oameni la sfintele slujbe. In acea zi insa, biserica se umpluse pana la usi. Ierarhul ce venise, pentru savarsirea slujbei, a inceput predica astfel: "Curiosii nu vor mosteni Imparatia Cerurilor." Mai apoi si-a intemeiat cuvantul pe faptele noastre.
Curiozitatea aduce, de multe ori, o prea mare indrazneala si o ingamfare.
Rau folosita, curiozitatea a dat nastere la o multime de emisiuni TV, care de care mai senzationale, mai ciudate si mai imorale. Cele mai intime detalii din viata unor oameni lipsiti de orice urma de cultura ori calitati sufletesti, ajung a fi subiecte "fierbinti" si de interes national.
Sfantul Vasile cel Mare spune: "Stai in chilia ta si aceasta te va invata toate." Gandesc la acest cuvant ca fiind bun si pentru cei curiosi. Asemenea ar trebui sa facem si noi, adica sa stam in familiile noastre, sa traim cu si in familiile (chiliile) noastre. A fi curios inseamna a petrece mai mult in chiliile celorlalti, decat in ale noastre.
Teodor Danalache

http://www.crestinortodox.ro/morala/...ea-119587.html

Un punct de vedere a lui Paul Cocei - colaborator site !
 

Nebunia Cununiei sau Cununa nebuniei

Venim in fata Sfantului Altar, tinandu-ne de maini si cantand: "Sfintilor Mucenici, care bine v-ati nevoit si v-ati incununat...". Pe capetele noastre sunt cununile biruintei. Suntem invitati sa intelegem astfel ca ceea ce monahismul are in chip vizibil, casatoria are in chip ascuns: Calea Crucii, a jertfei de sine permanente.
Daca vrem sa privim mai in profunzime, ziua in care doi crestini se unesc prin Sfanta Taina a Cununiei, este o zi a vesniciei. Pentru ca asa cum prin Botez murim si inviem in Hristos, in mod real dar nevazut, si in Cununie participam la o taina prin care Biserica ne invesniceste. Legatura dintre barbat si femeie este chip real al legaturii dintre Hristos si Biserica. Ea incepe in rai, prin Adam si Eva, si se implineste in Imparatia Cerurilor, prin Duhul Sfant, in "Ziua cea neinserata". Dar pentru a ajunge acolo, trece prin Cruce si Inviere.
Astfel ar trebui sa perceapa Taina cei doi miri, aflati in mijlocul Bisericii: au fost adusi acolo pentru a fi jertfiti. De aceasta data, ei sunt jertfa care se aduce lui Dumnezeu de catre Biserica. Din acel moment, ei nu mai sunt "ai lor", ci fiecare este "al celuilalt", si impreuna ai lui Hristos.
Deseori se considera ca scopul casatoriei - motivul pentru care oamenii se casatoresc - este ca societatea sa ii considere ca sot si sotie, sa-i priveasca asadar ca pe "celula sociala de baza" - familia. In Biserica insa - si aceasta este de fapt Cununia reala -, legamantul dintre cei doi nu are doar un rol social; acest rol social, in Cununie, este secundar. Daca privim in perspectiva cuvintele de trimitere pe care Dumnezeu le-a adresat primilor oameni ("Cresteti si va inmultiti..."), vedem ca primul indemn adresat este acela de a creste. Si cresterea nu inseamna altceva decat desavarsirea, a ajunge pana la masura "barbatului in Hristos", al omului cel duhovnicesc.
Nu intemeiem familii pentru a avea o casa, "un loc unde sa ne intoarcem seara", sau o camera pentru copii. Intemeiem familii pentru a merge, impreuna, spre mantuire, pentru a realiza noi, prin Hristos, ceea ce Adam nu a reusit. Ne casatorim pentru ca doar in casatorie ne putem implini unul prin celalalt. Doar in casatorie sexualitatea se transforma in eros, in iubirea care ne mistuie, care se transforma in forta creatoare. Doar astfel se pot naste copiii ca rod al dragostei, prin care si noi participam la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Numai astfel faptele noastre devin jertfelnice, iar casnicia devine altarul pe care se aduce aceasta jertfa de sine.
De aceea ziua cununiei este o zi a bucuriei, a bucuriei de a iubi si a fi iubit, de a te jertfi si de a fi jertfit pentru Hristos. Nu pentru ca suntem tineri, nu pentru ca suntem bogati, nu pentru ca "intram in randul lumii", nu pentru un act, nici pentru ca "de-acum suntem oameni mari". Ci pentru ca Hristos a inviat si ne-a deschis Calea Crucii, care nu mai duce de acum catre moarte, ci catre viata. Bucurie pentru ca vom intra pe calea ei, care ne va invesnici.
Si odata intrati pe Calea Crucii, ne vom gasi repede pe Calea Nebuniei. Pentru ca, asa cum ne explica Sfantul Apostol Pavel, "cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu". Intram pe acest drum care se aseamana cu o scara catre cer precum cea pictata in bisericile noastre. Pe ea urcand, vom fi precum cei ce merg pe sarma, vom fi ca niste circari, jongland ametitor cu sufletele noastre.
Odata intrati pe aceasta cale, pericolele vor veni intai din stanga, si apoi din dreapta. Lumea va incerca sa ne desparta cu saracia, apoi cu bogatia. Intai cu teama, apoi cu prea multa incredere. Ispita va fi puternica, iar apoi slaba si alunecoasa ca o vulpe care se furiseaza intre sufletele noastre. Iar daca vom rezista, atunci vom incepe sa ne implinim destinele noastre de nebuni: vom fi nebuni pentru ca iubim cand lumea uraste, vom fi nebuni pentru ca vom refuza bunatatile lumii si lumea nu va intelege. In fidelitatea noastra pentru care vom lupta pana la sange, lumea ne va privi ca pe niste oameni slabi si demodati.
Dar in toata viata noastra vom avea ocazia - si dorinta - sa ne bucuram de "puterea lui Dumnezeu", care "intru slabiciune se desavarseste". De vom fi crestini pana la capat, casatoria ne va face sa intelegem ce inseamna "bucuria mucenicilor". Si vom duce aceasta casatorie pana la capat, invesnicind-o prin Duhul Sfant, Imparatia Cerurilor care va fi inauntrul nostru.
In acest mod, cred, ar trebui sa priveasca lucrurile cei doi miri cand se apropie, "cu frica de Dumnezeu, cu credinta si dragoste" de aceasta mare Sfanta Taina. In dreapta si stanga lor, nasii, iar in spatele lor familia, rudele si prietenii; bine este de vor fi in acelasi cuget cu ei. A doua zi, petrecerea va fi fost doar o amintire. Mancarea s-a mancat, oaspetii au plecat, muzica nu mai canta. Iar cei doi vor fi impreuna, singuri, incercand sa preschimbe apa ramasa in vin.
Paul Cocei
http://www.crestinortodox.ro/nunta/n...ei-139515.html

"Suferinta in vecinatate cu credinta"-Adrian Cocosila
 

Vecinatatea pentru mine nu este cea de astazi. In prezent, a avea un vecin inseamna a avea o usa langa tine, care nu ti se deschide si pe care nu o deschizi. Vecinatatea la care fac referire, este cea de la tara. Din nefericire, o vecinatate pe cale de disparitie. Ea este exprimata printr-o poarta care desparte o casa de alta. Nu stii a cui este, dar cunosti spre cine duce. Astfel, ca sa ajungi la vecin, nu e nevoie sa iesi din propria gospodarie pe o poarta ce duce catre strada. Nu e nevoie sa faci acest drum insotit de gestul de a incuia propria poarta si de a bate la cea a vecinului. E de ajuns sa treci prin poarta din interiorul curtii.
Asa incerc sa-mi explic, cum de a putut trai femeia din Evanghelia de astazi suferinta, timp de 18 ani, fara a se intreba de ce sufera, fara a se revolta din aceasta cauza. Raspunsul e simplu. Avea ca vecin credinta. Iar poarta din interiorul suferintei sale era permanent deschisa spre credinta. Si ce face cel care locuieste in credinta? Rabda. Stie ca aceasta este voia lui Dumnezeu. Ea nu cere nimic, atunci cand Hristos este prezent in sinagoga. Dar Hristos, ii spune: "Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat si slavea pe Dumnezeu (Lc.13, 11-13). Credinta crestina inseamna puterea lui Dumnezeu in noi, biruinta lumii, bucuria vietii. Sfantul Apostol Ioan spune ca "oricine este nascut din Dumnezeu biruieste lumea, si aceasta este biruinta care a biruit lumea: credinta noastra" (I In. 5, 4).
Ce se intampla cu cel care merge pe strada si nu cunoaste poarta de care am amintit. Cauta temei in a ne marturisi ca am gresit daca am nascut bucurie in celalalt. Din Evanghelie retinem ca cel care nu se bucura este mai marele sinagogii: "Mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! (Lc. 13, 14)". A merge pe strada, inseamna a avea posibilitatea sa vezi casele multora, dar din afara. Lipseste impreuna vietuire. De aceea Mantuitorul il numeste pe acesta fatarnic.
Trebuie sa retinem ca nimic nu este intamplator in aceasta viata. Niciodata nu suntem incercati peste puterile noastre. Sa nu privim suferintele ca fiind semne ale indiferentei lui Dumnezeu fata de noi, ci exemple ale coborarii Sale pline de iubire la noi. Sensul suferintelor este innoirea. Este trist ca multi traiesc suferinta fara rodnicie, fara frumusete, fara urma.
Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/predici...nta-71637.html

Parintele Arsenie Boca - Pictor de icoane si de suflete
 

Marturia Preotului Ioan Tudorache, ucenic al Parintelui Arsenie Boca la Schitul Maicilor
Pe Parintele Ioan Tudorache l-am cunoscut in luna noiembrie 2012, cu ocazia unui simpozion desfasurat la Manastirea Antim din Capitala. Sfintia sa s-a numarat printre invitatii care au vorbit atunci despre Parintele Daniil (Sandu Tudor) si despre “Rugul Aprins”. In cuvantul sau, Parintele Ioan Tudorache a amintit in treacat ca l-a cunoscut si pe Parintele Arsenie Boca, alaturi de care a petrecut, ca ucenic, opt ani de zile, la Atelierele Patriarhiei din Bucuresti.
Parintele Ioan Tudorache este pensionar, are peste 86 de ani, dar slujeste si acum alaturi de preotii Catedralei “Serban Voda” din Bucuresti, fiind foarte iubit de catre credinciosi. Impresioneaza din prima clipa prin blandetea, bunatatea, sinceritatea si smerenia sa. Sfintia sa slujeste dar si picteaza. A devenit preot la indemnul Parintelui Arsenie Boca. Si tot de la Parintele Arsenie a deprins si tainele picturii bisericesti.
Anul trecut, la praznicul Sfantului Spiridon, dupa ce a savarsit Sfanta Liturghie, Parintele Ioan Tudorache mi-a impartasit cateva dintre amintirile sale legate de Parintele Arsenie, vorbind si despre pictura unicat a “Sfantului Ardealului”, asa cum il numesc credinciosii ardeleni pe Parintele Arsenie Boca.

- Preacucernice Parinte Ioan, va rog pentru inceput sa amintim cateva date biografice despre Parintele Arsenie Boca.

- Parintele Arsenie Boca s-a nascut la data de 29 septembrie 1910, in localitatea Vata de Sus din judetul Hunedoara (prin partile Bradului), dintr-o familie de tarani simpli, Iosif si Crestina, doi buni crestini ortodocsi. A primit numele de Zian Valean. Ne spunea Parintele Arsenie: “Cand eram copil, in casa mamei mele era o icoana cu Maica Domnului care-mi placea foarte mult. Si o data am intrebat-o pe mama mea: “De ce imi place asa de mult aceasta icoana?” Iar ea mi-a spus: “Ei, dragul meu, eu, cat te-am purtat in pantece, foarte mult m-am uitat si m-am rugat la aceasta icoana.” Altadata ne-a spus: “Mama mea, cand a ramas insarcinata avandu-ma in pantece pe mine, s-a uitat la icoana Maicii Domnului si a pictat-o in inima ei. A pictat-o rugandu-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfintii Parinti Ioachim si Ana. Asa se ruga mama mea: “Maica Domnului iti cer un copil, care sa iti slujeasca tie si Domnului nostru Iisus Hristos. Nu pentru mine il cer, ci pentru tine, Maica Domnului, si pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. Parintele Arsenie a fost sef de promotie la Liceul “Avram Iancu” din Brad, pe care l-a absolvit in anul 1929. A urmat cursurile Institutului Teologic din Sibiu intre 1929-1933, unde a fost remarcat de profesori ca un student de elita. La Institut a devenit cunoscut si prin talentul sau de pictor si de bun interpret la flaut. De aceea, in 1933 a fost trimis la Bucuresti de catre Mitropolitul Nicolae Balan, pentru a urma Institutul de Belle Arte. Cu aceasta ocazie, a participat la cursurile de anatomie ale profesorului Francisc Rainer si l-a avut ca profesor de compozitie pe marele pictor Costin Petrescu, care a pictat rotonda Ateneului Roman si multe biserici. Costin Petrescu a pictat la Manastirea Antim turla mare a bisericii si pridvorul manastirii prin anii 1950-1951. L-am avut si eu profesor de desen si pictura bisericeasca pe Costin Petrescu, la Atelierele Institutului Biblic. In anul 1938, Parintele Arsenie Boca a mers la Muntele Athos, unde a stat vreo trei luni. In anul 1940 a a fost tuns in monahism la Manastirea Sambata de Sus, primind numele de Arsenie. La data de 10 aprilie 1942, Parintele Arsenie a fost hirotonit preot si a fost numit staret al manastirii. In anul 1948, a fost arestat si torturat de Securitate fiind acuzat de legaturi cu legionarii, desi Parintele a negat acest lucru. Dar a fost eliberat in acelasi an si mutat ulterior la Manastirea Prislop. In anul 1951, Parintele a fost din nou arestat si condamnat la 9 luni de inchisoare, ajungand si la Canal). A revenit insa la Prislop, unde a ramas pana in anul 1959 cand manastirea a fost desfiintata iar Parintelui Arsenie i s-a interzis sa mai slujeasca si nu i s-a mai ingaduit sa lucreze decat ca pictor bisericesc.Citeste tot articolul :
http://www.crestinortodox.ro/reporta...te-140378.html

Un nou articol semnat de Radu Alexandru :
 

Mirele Bisericii

Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca "Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau". (Matei 22-2)
Aceasta relatie este prefigurata in numeroase locuri din Vechiul Testament insa, in mod cu totul deosebit, in Cantarea Cantarilor. Aici, raporturile dintre "Cel Iubit" sau "Mire" si dintre "Cea Iubita" si ,"Mireasa" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufletul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau.
Hristos - Mirele Bisericii
Limbajul nou-testamentar abunda in termeni si sintagme specifice ritualului nuptial: Hristos este Mirele, si atat timp cat e cu ei, apostolii nu pot fi tristi (Mt. 9, 15). La fel, Ioan Botezatorul se numeste pe sine si "prietenul Mirelui“ (Ioan 3, 29), iar cele cinci fecioare intelepte intra in camara Mirelui (Mt. 25). Prin Intruparea, Moartea si Invierea Mantuitorului, prin activitatea Sa rascumparatoare si prin trimiterea Duhului Sfant, aceasta unire tainica dintre Mire si Mireasa a fost realizata. Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: "Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua".
Mantuitorul, innoind firea omeneasca a aratat Biserica Sa "fara pata si fara intinaciune, - dupa cuvantul Apostolului - "sa o infatiseze siesi Biserica slavita, neavand pata sau intinaciune, ori altceva de acest fel, si sa fie sfanta si fara de prihana" (Efes. V, 27). Aceasta relatie de dragoste jertfelnica freprezinta modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o "mare" in Hristos si in Biserica.
Deniile Mirelui
Sufletul, un alt simbol al miresei, e tot asa de iubit de Mire ca si de Biserica de care de altfel el este nedespartit. Acest fapt este evidentiat in randuiala deniilor oficiate incepand din seara Duminicii Floriilor pana in seara din Miercurea Mare, numite si "Deniile Mirelui" sau "Slujbele Mirelui" (Akolouthia tou Nimfiou). Numele slujbei provine de la Mirele intalnit in parabola celor zece fecioare ce se citeste la Denia din Marea Marti.
Trebuie amintit faptul ca atat din punct de vedere liturgic, cat si din punct de vedere al invataturilor subliniate, aceste trei denii ale Saptamanii Patimilor prezinta un tot unitar.
Pericopele evanghelice si imnurile fac referire indeosebi la Patimile Domnului si la a Doua Venire prin pomenirea lui Iosif (vandut de frati si care L-a prefigurat pe Hristos), a pildei maslinului neroditor, a pildei celor zece fecioare, a pildei talantilor, a femeii pacatoase care a spalat picioarele Mantuitorului, a tradarii lui Iuda.
Troparul "Iata, Mirele" ce se canta la inceputul Deniei in aceste trei seri subliniaza tocmai necesitatea trezviei si privegherii de care trebuie sa dam dovada in asteptarea Domnului, care va veni din nou sa judece vii si mortii: "Iata, Mirele vine in miezul noptii/ Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind/ Iar nevrednica-i aceea/ Pe care o va afla lenevindu-se./ Vezi, dar, suflete al meu,/ Cu somnul sa nu te ingreuiezi/ Ca sa nu te dai mortii/ Si afara de Imparatie sa te incui/ Ci te desteapta, strigand:Sfant, Sfant, Sfant/ Esti Dumnezeul nostru,/ Cu folosintele celor fara de trupuri/ Miluieste-ne pe noi!"

Din aceasta perspectiva, Deniile Mirelui sunt slujbe de priveghere, ce evidentiaza in special necesitatea pregatirii launtrice - constinetizarea pacatelor proprii si pocainta - in vederea intampinarii lui Hristos. Acestea subliniaza mai ales pocainta de care avem nevoie pentru a fi acceptati la nunta dintru Imparatie. Ele prezinta totodata un mesaj menit sa ne pregateasca pentru Patimile lui Hristos .
Continuare:
http://www.crestinortodox.ro/paste/s...ii-124411.html

Adrian Cocosila :
 

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...le-140666.html

De ce a avut nevoie Toma de dovezi palpabile?


Biserica ii dedica Sfantului Apostol Toma prima duminica de dupa Pasti. Este singura duminica din anul bisericesc inchinata unui Sfant Apostol al Mantuitorului. De ce? Pentru ca prin Toma nu mai incape nicio indoiala ca Hristos a inviat. Sa ne amintim ca in seara zilei in care a inviat, Hristos trece prin usile incuiate si Se arata celor zece Apostoli descoperindu-le invierea Sa. Daca s-ar fi ramas doar la vedere, s-ar fi putut afirma ca invierea Sa a fost doar in mintea Apostolilor, ca nu a fost o realitate. Ca sa nu ramana niciun semn de indoiala, Dumnezeu ingaduie ca ranile din trupul Sau sa fie atinse de Toma. Atingerea e dovada ca nu esti in planul visului, al inchipuirii. Cum spunea parintele Dumitru Staniloae, atunci cand nu visezi, ca sa fii convins ca nu visezi, te ciupesti sau te pipai, ca sa fii sigur ca este o realitate.

Le-a fost greu Apostolilor sa creada ca Hristos a inviat pentru ca Invierea Sa i-a uimit. Ei au fost martori ai invierilor savarsite de El si cunosteau ca cei inviati nu dispareau. Nu puteau sa nu se intrebe ce inviere este aceea in care mormantul Mantuitorului este gol. De ce nu este prezent in el daca a inviat? Mai mult, Maria Magdalena Il confunda cu gradinarul, iar cand Hristos S-a aratat lui Luca si Cleopa, acestia nu L-au recunoscut si I se adresau ca unui strain.

De ce dipare? Pentru ca aceasta este starea fireasca a trupului Sau inviat. Din momentul invierii, e nevoie de o alta vedere, caci trupul Sau este inviat. Faptul ca Apostolii reusesc sa-L vada face parte din planul lui Dumnezeu. El ingaduie ca ochii trupesti sa vada un trup duhovnicesc pentru a se convinge ca Invierea Sa este un fapt real.

Ce s-a intamplat cu Toma dupa ce a pipait ranile din trupul inviat al Domnului? A marturisit dumnezeirea Lui. Nu a spus: cred ca ai inviat din morti, ci: "Domnul meu si Dumnezeul meu" (Ioan 20, 28). Astfel, Toma s-a atins de un trup vazut si L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu prezent in trupul Sau omenesc inviat. S-a ridicat mai presus de credinta prezenta la evrei, conform careia Dumnezeu este nevazut si de neatins.

Mitropolitul Antonie de Suroj spune ca Toma a cerut sa-L atinga pe Hristos pentru ca vazuse ca ucenicii care se impartasisera de vestea invierii lui Hristos nu se schimbasera. Erau aceiasi oameni, doar ca bucuria luase locul fricii. Apostolii Il vazusera pe Domnul inviat, insa Invierea nu devenise inca o parte a experientei lor personale. Fara aceasta experienta Apostolii ar fi vestit invierea, dar nu ar fi fost auziti. Asa cum se intampla cu multi dintre noi. Vestim si nu suntem auziti.

Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa traim in asa fel incat Hristos sa invieze in noi.

Adrian Cocosila

Adrian Cocosila :"De ce nu se modernizeaza Biserica Ortodoxa?"
 

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/de-nu-modernizeaza-biserica-ortodoxa-140403.html:
Sunt persoane care critica Biserica Ortodoxa din cauza refuzului acesteia de a se moderniza. Aceste persoane sunt deranjate de faptul ca avem si astazi aceleasi slujbe din trecut, aceeasi iconografie, cantare, arhitectura etc. Privite cu ochiul omului rupt de Dumnezeu, acestea trimit catre lipsa de noutate, deci la stagnare.

Biserica Ortodoxa nu tine pasul cu ritmul schimbarilor din lume pentru ca menirea ei nu este aceea de a se identifica cu lumea, ci de a sfinti lumea. Cand biruie duhul lumii in Biserica avem parte de o Biserica secularizata. Iar aceasta Biserica are un impact din ce in ce mai redus asupra credinciosilor, pentru ca intr-o astfel de Biserica omul se pune pe sine in fata si nu pe Hristos. Si atunci credinciosii nu mai gasesc nimic diferit in Biserica fata de ceea ce gasesc in lume.

Nu trebuie sa ascundem faptul ca sunt slujitori care din dorinta de a fi in pas cu noutatea, au ajuns la tot soiul de inovatii liturgice si compromisuri, argumentand ca fac aceste lucruri pentru a-i apropia pe oameni mai mult de Dumnezeu. Nu cred ca o cununie oficiata pe marginea unui lac, de exemplu, si nu in Biserica, ii face pe cei prezenti sa alerge dupa Hristos, sa aprinda in ei dorul dupa El.

Daca Biserica ar fi avut drept intemeietor lumea, atunci ar fi fost potrivit ca ea sa caute sa se asemene cat mai mult cu ea. Dar de vreme ce ea este legata de Dumnezeu, Cel nemiscat si neschimbator, atunci este explicabil de ce ea nu cauta sa ia chipul lumii.

Lumea raneste si imbolnaveste omul, in vreme ce Biserica vindeca omul de ranile sufletesti si trupesti. Daca Biserica ar fi una cu lumea, atunci omul nu ar face decat sa adanceasca aceste rani, sa le faca chiar mortale prin prezenta sa in Biserica.

Nu trebuie sa ne ingrijoreze faptul ca Biserica este intr-o reala tensiune cu aceasta lume. De vreme ce Mantuitorul a spus ca “intelepciunea acestei lumi este nebuna”, e semn bun ca Biserica pastreaza o distanta intre chipul ei si chipul lumii.

Retineti ca asa invechita cum pare Biserica Ortodoxa, ii da celui ce vietuieste in ea chipul lui Hristos. Iar Sfantul Apostol Pavel spune „daca este cineva intru Hristos, el este faptura noua” (2 Cor. 5, 17). De aici reiese ca Biserica nu este refractara noului si innoirii.

De ce nu tine Biserica Ortodoxa pasul cu lumea? Pentru ca Dumnezeu nu ne vrea simpli oameni, ci dumnezei prin har. Din acest motiv ea nu le daruieste credinciosilor in cadrul Sfintei Liturghii paine si vin, ci Trupul si Sangele lui Hristos.

Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/editori...xa-140403.html

Vamile vazduhului
 

Sunt Sfinti Parinti care vorbesc de existenta vamilor vazduhului dupa moarte. Potrivit acestora, sufletele inainte de a ajunge in rai sau in iad, trec prin aceste vami spre a fi cercetate. Vamile sunt reprezentate in iconografie sub forma unei scari pe care oamenii urca impreuna cu ingerii, iar diavolii sunt prezenti langa ei si cauta neincetat sa-i traga pe oameni in jos.

Invatatura despre vamile vazduhului trebuie primita duhovniceste. Nu trebuie sa ignoram aceasta realitate de care vorbesc Sfintii Parinti, dar nici sa o consideram un taram asemanator celor din aceasta lume. Vamile nu sunt locuri. De altfel, notiunea de timp si de spatiu nu mai este prezenta in lumea de dincolo. Sfantul Macarie al Alexandriei spune ca trebuie sa socotim lucrurile pamantesti de aici ca pe cea mai imputinata aratare a lucrurilor ceresti.

Greseala pe care o fac multi dintre noi este ca ajung sa confunde modul de existenta de aici cu cel din lumea de dincolo. In realitate vamile vazduhului sunt patimi, iar diavolii cauta prin aceste vami sa vada daca s-au facut prezenti in noi. Isi doresc sa gaseasca chipul fecioarelor nebune, cele care dorind sa intre in Rai, au gasit usile incuiate. Doresc sa amintesc ca atunci cand acestea au strigat: “Doamne, Doamne, deschide-ne noua", Mirele (Hristos) le-a raspuns: "Adevarat zic voua: Nu va cunosc pe voi". Parintele Constantin Galeriu, cercetand originalul grecesc al Noului Testament a gasit interpretarea: "Nu recunosc chipul meu in voi". Asadar, orice lucru faptuit pe pamant hotaraste viata in vesnicie.

Iar cei ramasi in viata, partasi unei conceptii gresite a vamilor vazduhului, nu mai cauta sa-l pomeneasca pe cel trecut la cele vesnice, ci sunt preocupati de cum sa-l ajute sa ocoleasca vamile. Astfel, apar o multime de practici in cadrul inmormantarii, care nu au nicio legatura cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie.

Cu adevarat vom fi cercetati pentru toate cele savarsite, dar tot acesti Parinti afirma ca omul care s-a curatit de pacate, urca neimpiedicat in sanul lui Avraam. Sa ne invredniceasca si pe noi Dumnezeu de implinirea cuvintelor Sale: "Adevar, adevar va spun: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel care M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata (Ioan5, 24).

Adrian Cocosila :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ui-127342.html

Placerea a fost creata de Dumnezeu-Teodor Danalache
 

Placerea a fost creata de Dumnezeu, iar nu de diavol. Acesta din urma nu a creat nimic, el neavand nici o putere de creatie. Diavolul este cel care face totul pe dos fata de Bunul Dumnezeu, straduindu-se sa scoata din ordinea fireasca toate lucrurile, spre a fi intrebuintate intr-un mod nefiresc. Placerea a fost creata de Dumnezeu spre odihna si bucuria omului, insa diavolul a cautat neincetat sa o perverteasca, facand din aceasta un ambalaj de suprafata al tuturor ispitelor sale. Astfel, orice pacat promite o placere, insa placere nu este, ci inselare si, mai apoi, suferinta.
Placerea inca mai este vazuta, de catre unii, drept opera a diavolului, cautand astfel sa-si refuze orice placere, oricat de fireasca si nevinovata ar fi. Astfel, nu de putine ori s-a ajuns la exagerari de tot felul, chiar si in randul unor duhovnici, care au supus mustrarii placeri dintre cele mai normale.
Placerea a fost creata de Dumnezeu
Cand ne impartasim de o placere oarecare, in forma ei sanatoasa, normala si aducatoare de bucurie, ne aflam intr-o stare dorita de Dumnezeu. Cu toate ca multi s-au pierdut si inca se vor mai pierde, ca urmare a intelegerii gresite a placerilor de tot felul, acestea raman tot creatia lui Dumnezeu. Diavolul nu a reusit sa creeze nici o placere, el fiind tatal minciunii si izvorul tuturor rautatilor.
Tot ceea ce pot face diavolii este sa-i incurajeze pe oameni sa guste din placerile pe care le-a creat Dumnezeu, insa in momente, moduri sau masuri nepotrivite (nefiresti). Dumnezeu, care a creat placerea, a pus si o randuiala fireasca in aceasta. Astfel, exista un timp, un mod si o masura fireasca pentru fiecare placere, orice salt peste acestea fiind socotit drept pacat.
Toata stradania diavolului este ca sa desfaca dragostea sufletului nostru de Dumnezeu si s-o lege de orice altceva, afara de Dumnezeu. Diavolul cauta sa scoata placerea din conditia ei normala, tragand-o spre forme cat mai nefiresti si cat mai urate de Creatorul ei. Neputand oferi nici o placere autentica, diavolul cauta sa anuleze adevaratele placeri, oferite de Dumnezeu, punand in locul lor fapte neplacute, imbracate insa in haine placute. Astfel, pornind de la hrana si sexualitate, o intreaga lume a ajuns roaba desfranarii si imbuibarii.
Diavolul cauta sa induca omului o sete din ce in ce mai mare, dupa o placere din ce in ce mai mica, in timp ce omul crede ca este liber, iar placerile cautate sunt reale. Cel desfranat va cauta la nesfarsit placerea sexuala, pe care nu o va putea trai niciodata la masura dorintei aprinsa in el. Tot asa, cel stapanit de imbuibare, va manca din ce in ce mai mult, fara a intelege ca placerea pe care o cauta nu poate fi gasita pe aceasta cale.
Orice activitate sanatoasa care l-ar putea insufleti in vreun fel pe om poate fi inhibata de diavol, fara a-i oferi ceva in schimb. Astfel, ispititorul ii ia omului sufletul si nu-i da nimic in schimb. Cazand in aceasta ispita, multi isi vor incheia viata, cu urmatoarea constatare: "Mi-am irosit viata fara sa apuc sa fac nici ce ar fi trebuit, nici ce mi-ar fi placut."
Atat durerile, cat si placerile curate, au insusirea ca sunt inconstestabil reale, iar, cat timp se afla sub imperiul lor, omul are la indemana un reper al realitatii. Diavolul cauta sa amane cat mai mult momentul in care omul s-ar putea trezi la realitate, dandu-si seama ca placerea spre care a pornit nu este, de fapt, decat o ispita.
Diavolul nu ingaduie placeri reale. Cand calea lumii (mandria, puterea, ironia, indiferenta etc) este vazuta drept placere, o placere cu adevarat reala este ultimul lucru pe care diavolul vrea ca omul sa-l guste. Aceasta din urma poate distruge, prin contrast, toate placerile mincinoase propovaduite de diavol.
Citirea unei carti bune, doar pentru ca aduce bucurie, iar nu pentru a parea superiori in fata celorlalti, precum si o plimbarea linistita prin natura, sunt urate mult de diavol.
Faptul ca cineva se bucura cu adevarat si dezinteresat de vreun lucru al lumii, numai de dragul acelui lucru, fara a-i pasa catusi de putin de parerea celorlalti, il inarmeaza pe acesta impotriva diavolului, care cauta sa numeasca placeri si bucurii toate acele lucruri care aduc durerea si suferinta.
Placerea de a manca, placerea de a bea, placerea apropierii trupesti (intre soti), placerea de a face sport, placerea de a admira natura, placerea de a canta sau de a practica o arta, precum si placerile de tot felul, in forma lor naturala, nu sunt decat tot atatea prilejuri de a trai bucuria si de a ne manifesta recunostinta fata de Creator. Toate aceste placeri sunt si raman nevinovate cat timp le primim cu multumire si nu ne inrobesc, despartindu-ne de Dumnezeu.
Teodor Danalache:
http://www.crestinortodox.ro/editori...eu-137588.html

Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza-Teodor Danalache
 

O sotie credincioasa se roaga indelung pentru un sot necredincios, iar acesta din urma nu da nici un semn de credinta; o mama se roaga cu lacrimi pentru un copil bolnav, iar boala nu inceteaza; un suflet bland rabda indelung mania si violenta altuia; un parinte se roaga din inima pentru copilul dependent de droguri sau alcool; un frate se roaga indelung pentru o sora care patimeste intre straini etc. Oamenii credinciosi se roaga lui Dumnezeu avand nadejdea dobandirii celor dorite. Cu toate acestea, in rugaciunea domneasca, fiecare credincios se preda pe sine purtarii de grija a lui Dumnezeu, rostind cuvintele: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant" (Matei 6, 10).
Desi ne rugam pentru un anumit lucru, oricat de bun ar fi in sine, se cuvine sa o facem cu inima gatita atat spre a-l primi, cat si spre a nu-l primi, Dumnezeu fiind singurul in masura sa cunoasca ce anume ne este mai de folos spre mantuire. Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, deci, face parte din crucea personala de mantuire.
Suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza
Viata aceasta este trecere spre cea vesnica si ispasire a caderilor in pacat, deci nu poata fi lipsita de durere si pocainta. Nu este rau sa cerem mangaiere sau usurare, in orice fel de suferinta, insa acest lucru trebuie facut cu toata dispozitia de a ramane credinciosi si iubitori de Dumnezeu chiar si in cazul neschimbarii situatiei dorite sau a inaspririi acesteia. Dreptul Iov, a carui incredere in Dumnezeu se cuvine sa o dorim si noi, spune: "Daca am primit de la Dumnezeu cele bune, nu le vom primi, oare, si pe cele rele?" (Iov 2, 10).
Cele mai multe rugaciuni sunt ascultate si implinite de Dumnezeu, insa unele raman doar ascultate, fara a fi si implinite. Sa fim incredintati, insa, ca, atat implinirea, cat si neimplinirea rugaciunilor noastre, vine din aceeasi dragoste a lui Dumnezeu, care cunoaste cele inca nesavarsite de noi si calea cea mai sigura pe care ne putem mantui.
Crucea pe care un membru al familiei ne-o pune pe umeri, crucea bolilor cauzate de noi insine sau capatate in fel si chip, crucea saraciei si a oricaror lipsuri materiale etc sunt tot atatea cai de mantuire, fara de care multi dintre noi nu ne-am putea mantui. Aceeasi iubire necuprinsa a lui Dumnezeu se manifesta in moduri dintre cele mai diferite. Pe unul il cruta de suferinta, iar pe altul il biciuieste, insa pe toti ii iubeste, ii iarta si ii primeste inapoi cu aceeasi iubire statornica de Parinte.
Rugaciunile care nu ne sunt ascultate fac parte din crucea personala de mantuire. Deci, suferinta pe care Dumnezeu nu o usureaza, in mod paradoxal, trebuie sa ne bucure, caci este garantia faptului ca El vrea ca noi sa ne mantuim si sa petrecem vesnic in odihna Lui.
Acceptarea si imbratisarea unei suferinte, inainte sau dupa rugaciunea de a scapa de ea, este singura cale de a ne purta demn crucea personala de mantuire. Mantuitorul Iisus Hristos, cu putin mai inainte de a fi prins, judecat si rastignit, s-a rugat Tatalui, zicand: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39).
Iubind suferinta din viata noastra, Il iubim pe Dumnezeu, care ne poarta de grija intr-un mod tainic si greu de patruns cu mintea noastra. Cartind impotriva unei greutati, cartim, de fapt, impotriva iubirii cu care ne iubeste Dumnezeu. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne invata: "Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu te descuraja, cand esti mustrat de El. Caci, pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi ca fata de fii. Caci, care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?" (Evrei 12, 5-7).
Rugaciunea neimplinita a Sfantul Apostol Pavel
Chiar si sfintii s-au rugat lui Dumnezeu pentru lucruri care nu au fost implinite. Spre exemplu, Sfantul Apostol Pavel, care suferea de o boala de ochi, s-a rugat lui Dumnezeu de trei ori ca sa-l vindece, iar mai apoi a incetat, cunoscand ca boala aceea i-a fost data spre mantuire, iar nu spre pierdere.
El spune: "Pentru ca sa nu ma trufesc cu maretia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe in trup (o boala de ochi), un inger al satanei, sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca sa-l indeparteze de la mine; si mi-a zis: "Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune." Deci, foarte bucuros, ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele, ca sa locuiasca in mine puterea lui Hristos. De aceea ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari pentru Hristos, caci, cand sunt slab, atunci sunt tare" (II Corinteni 12, 7-10).
Sfantului Siluan: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?!"
Sfantul Siluan Athonitul s-a aflat si el in situatia de a cere lui Dumnezeu o usurare a deselor dureri de cap, insa a renuntat in scurt timp, dandu-si seama ca, daca Dumnezeu, care de atatea ori l-a ascultat indata, nu ii implineste cererea, aceasta nu ii este spre folos.
"Omul mandru nu vrea sa vietuiasca dupa voia lui Dumnezeu: ii place sa se conduca el insusi si nu intelege ca omul nu are destula minte ca sa se conduca pe sine insusi, fara Dumnezeu. Si eu, cand traiam in lume si nu cunosteam inca pe Domnul si Duhul Sau Cel Sfant, nu stiam cat de mult ne iubeste Domnul si ma incredeam in mintea mea proprie. Dar cand, prin Duhul Sfant, am cunoscut pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufletul meu s-a predat lui Dumnezeu si de atunci primesc toate intristarile care vin asupra mea si zic: "Domnul se uita la mine, de ce sa ma tem?" Dar inainte nu puteam trai asa.
Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viata e mult mai usoara, pentru ca si atunci cand e in boala, in saracie si in prigoana, el gandeste asa: "Asa i-a placut lui Dumnezeu, iar eu trebuie sa indur aceasta pentru pacatele mele."
Iata ca, de multi ani, bolesc de dureri de cap, greu de indurat, dar folositoare, pentru ca, prin boala, sufletul se smereste. Sufletul meu vrea fierbinte sa se roage si sa faca priveghere, dar boala ma impiedica, fiindca trupul bolnav are nevoie de liniste si odihna; si L-am rugat mult pe Domnul sa ma vindece, dar El nu m-a ascultat. Inseamna ca lucrul nu-mi este de folos.
Dar, iata ce s-a intamplat cu mine alta data, cand Domnul m-a ascultat degraba si m-a izbavit. Intr-o zi de praznic s-a dat la trapeza peste; si, mancand, am inghitit un os de peste, care a ramas prins in piept. Am chemat pe Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, cerandu-i sa ma vindece, pentru ca nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Si, cand am spus: "Vindeca-ma", am primit in suflet raspunsul: "Iesi din trapeza, respira adanc si osul va iesi cu sange." Am facut asa: am iesit, am respirat adanc, am tusit si un os mare de peste a tasnit afara cu sange. Si am inteles ca daca Domnul nu ma vindeca de durerile mele de cap, inseamna ca e de folos pentru sufletul meu sa bolesc astfel.
Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie sa se predea intru toate voii lui Dumnezeu si sa traiasca inaintea Lui in frica si in iubire: in iubire, pentru ca Domnul este Iubire; in frica, pentru ca trebuie sa ne temem sa nu intristam pe Dumnezeu prin vreun gand rau."
Rugaciune de multumire pentru suferinta
"Doamne, iti multumesc pentru toate darurile Tale cele materiale, trupesti si sufletesti. Iti multumesc, Doamne, si pentru intristarile, durerile si lipsurile care au fost, care sunt si care vor mai fi. Al tau sunt, Doamne, si cu Tine vreau sa raman, in vecii vecilor. Amin"
Teodor Danalache
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...za-139680.html

Cinstirea Sfintelor Moaste-Pr. Prof. Dumitru Popescu
 

Cat priveste moastele sfintilor, Biserica si credinciosii au convingerea ca prin atingerea de ele si prin rugaciunile adresate sfantului langa moastele lui, adeseori se infaptuiesc vindecari si alte fapte minunate datorita legaturilor duhovnicesti care se stabilesc intre credinciosi si persoanele reprezentate in icoane sau ale caror moaste s-au pastrat, si in ultima analiza datorita lui Hristos, prin energiile necreate.

Un temei pentru cinstirea moastelor si al credintei in puterea ce iradiaza din ele ni-l da Sfanta Scriptura prin invierea unui mort aruncat peste osemintele proorocului Elisei (IV Regi 13,21). Dar nu orice trup care nu se descompune poate fi considerat trup sfintit, fiindca uneori lipsa de descompunere este rezultatul pacatului, si nu al virtutii. De aceea, la slujba inmormantarii se citeste rugaciunea de dezlegare a trupului, pentru ca trupul sa se elibereze din legatura pacatului si sa se intoarca in pamantul din care a fost facut. Cu adevarat sfinte sunt moastele sfintilor care au fost canonizati ca atare de Biserica soborniceasca si care s-au dovedit ca facatoare de mi*nuni. Incoruptibilitatea sfintelor moaste nu este rezultatul unor fenomene naturale, ci este darul lui Dumnezeu fata de cei care L-au preamarit prin viata lor sfanta si curata.

Puterea dumnezeiasca ce lucreaza prin trupurile Sfintilor dupa moartea lor e o continuare, dar si o intensificare a puterii ce lucra prin trupurile lor cat au fost in viata. Chiar umbra trupului lui Petru avea puterea sa vindece pe bolnavii peste care trecea (Fapte 5, 15). Unii bolnavi se vindecau prin simpla atingere de stergarele folosite de Sfantul Apostol Pavel (Fapte 19, 11).

Men*tinerea osemintelor lor in stare de incoruptibilitate este o arvuna a viitoarei incoruptibilitati a trupurilor dupa inviere si dupa deplina lor indumnezeire. Ele se mentin incoruptibile pentru ca in efe se mentine o putere dumnezeiasca din vremea cand trupurile lor erau unite cu sufletul. Ba, mai mult, asupra lor se prelungeste starea de indumnezeire sporita a sufletelor lor din starea actuala. Aceasta se datoreaza faptului ca puterile sufletului si harul dumnezeiesc din el isi prelungesc lucrarea si in trup, infaptuind si in acesta o stare de sfintenie, cat timp sfantul traieste pe pamant, si un fel de stare de incoruptibilitate, dupa trecerea sufletului sfantului, prin moarte, la o stare mai accentuata de indumnezeire.

Mentinandu-se incoruptibile, osemintele Sfintilor arata ca sufletul lor si harul Sfantului Duh din ei raman mai departe intr-o legatura cu trupurile lor, asa cum arata si Sfantul Grigore de Nyssa. De aceea, cei ce se roaga langa osemintele sfantului nu se adreseaza propriu zis acestor oseminte, ci persoanei sfantului. Cinstirea trece la persoana, ca si in cazul cinsti*rii icoanelor. Moastele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de dupa inviere. Cultul sfintelor moaste pastreaza vie in constiinta credinciosului ideea ca trupul n-a fost facut sa moara, ci sa invieze si sa se invesniceasca in Hristos.

Pr. Prof. Dumitru Popescu
http://www.crestinortodox.ro/dogmati...ste-69169.html

Ce ar trebui sa ne doara?- Adrian Cocosila
 

Ori de cate ori apare un subiect care are legatura cu Biserica, iti este dat sa vezi la diferite emisiuni TV persoane care se pronunta asupra a ceea ce este "religios corect", ignorand sau substituind vocile indreptatite sa vorbeasca in asemenea situatii. Nu mi-am dorit si nici nu-mi doresc ca la astfel de emisiuni sa participe numai vocile oficiale ale Bisericii, dar nici nu pot fi de acord cu confuzia pe care multe din persoanele invitate o raspandesc. Si prezinta confuzia drept adevar dintr-un motiv foarte simplu: nu participa la viata si tainele Bisericii. Daca ar participa, ar cunoaste si ar da marturie in cunostinta de cauza. Dar nu-si doresc acest lucru pentru ca vor doar sa ne descopere cat de "open minded"sunt.

Ar trebui sa ne doara acest lucru. Sa ne doara ca anumite persoane traiesc ca si cand Dumnezeu nu ar exista. Ca au ajuns sa considere ca sunt fericite fara Dumnezeu. Ca Il indeparteaza pe Dumnezeu din viata lor. Ca nu se mai bucura si cu Dumnezeu. Daca toate acestea nu ne dor, inseamna ca nici noi nu suntem partasi vietii din Biserica, pentru ca oricine a fost partas bucuriei cauta sa o impartaseasca cat mai multor persoane, le vrea pe toate fericite.

Pe de alta parte, ar trebui sa ne doara ca din ce in ce mai multe persoane iau de bun ceea ce li se prezinta la TV. Ca nu mai sunt capabile sa discearna intre bine si rau. Si acest lucru se intampla din cauza lipsei relatiei cu Dumnezeu. Aceasta lipsa ii face sa caute credinte care se schimba cu vremea. Iar noi nu facem mai nimic in acest sens, sau poate ii multumim lui Dumnezeu, asemeni fariseului, "ca nu suntem ca ceilalti oameni".

Asa cum lumea nu a dus niciodata lipsa de opinii cu privire la persoana Mantuitorului, fiind numit orice, tot asa si astazi sunt persoane care vad in Hristos orice doresc ele sa vada si mai putin sau deloc ce este cu adevarat El insusi.

Dar sa nu uitam ca atunci cand Mantuitorul a auzit de la ucenicii Sai ca unii cred ca El este Ioan Botezatorul, altii ca este Ilie, Ieremia sau unul dintre proroci, i-a intrebat pe acestia: "Dar voi cine ziceti ca sunt?" Si doresc sa subliniez ca aceasta intrebare este pusa intr-un fel sau altul fiecarei fiinte omenesti. Este cea mai importanta intrebare, pentru ca raspunsul va determina modul nostru de traire in viata vesnica. La aceasta intrebare Petru a raspuns: "Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu".

Ar trebui sa ne doara daca nu-L marturisim pe Hristos asemeni lui Petru, pentru ca vom avea parte de o suferinta vesnica.

Adrian Cocosila

* La multi ani adminului de Sfantul Adrian (26 august):1:
http://www.crestinortodox.ro/editori...ra-141692.html

Impacarea cu cei care ne-au suparat ! -Teodor Danalache
 

Impacarea este o conditie a vietii. Doar in masura in care suntem impacati cu Dumnezeu (implinirea poruncilor), cu aproapele nostru (lipsa oricarui conflict) si cu noi insine (curatia inimii si a gandurilor) putem spune ca traim cu adevarat si ca viata este bucurie neincetata. Rugaciunea, postul, impacarea cu aproapele si marturisirea pacatelor, in Taina Spovedaniei, sunt cele patru conditii pe care credinciosul este dator sa le implineasca in vederea impartasirii cu Trupul si Sangele Mantuitorului.
Cat de importanta este impartasirea cu Sfintele Taine ?
Mantuitorul Iisus Hristos ne spune: "Cel ce crede in Mine are viata vesnica. Eu sunt painea vietii. (...) Painea care se coboara din cer este aceea din care, daca mananca cineva, nu moare. Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci. Iar painea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu. (...)
Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi. Trupul este adevarata mancare si sangele Meu, adevarata bautura. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el.
Precum M-a trimis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine. Aceasta este painea care s-a pogorat din cer, nu precum au mancat parintii vostri mana (in pustiu) si au murit. Cel ce mananca aceasta paine va trai in veac" (Ioan 6, 47-58).
Avertisment !
Dupa ce credinciosul primeste dezlegarea pacatelor, prin mana preotului duhovnic, in Taina Spovedaniei, el este dator a se ruga cu multa smerenie lui Dumnezeu, spre a-l invrednici de impartasirea cu "dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele, infricosatoarele lui Hristos Taine".
"Rugaciunile Inaintea Sfintei Impartasanii", care se citeste dupa marturisirea pacatelor, pana in Sfanta Liturghie, ne pun inainte urmatorul avertisment:
"Trupul Stapanului vrand sa-l primesti spre hrana,
Fii cu frica sa nu te arzi, ca foc este;
Sangele Lui vrand sa-L bei spre impartasire,
Mergi si cu cei ce te-au mahnit te impaca,
Si, asa, indrazneste de ia hrana sfanta!"
Indemnul acesta l-am numit avertisment pentru a intelege mai usor caracterul obligatoriu al curatiei inimii in vederea impartasirii cu Sfintele lui Hristos Taine. Desi toti suntem nevrednici de acest mare Dar al lui Dumnezeu, ne invrednicim de el in masura in care ne pocaim pentru pacatele noastre si ne apropiem de El cu smerenie.
Acela care se impartaseste fara a-si cerceta cu sinceritate sufletul sau si fara a-si curati vicleniile inimii "osanda isi mananca si bea", precum si boala si moarte, precum spune Sfantul Apostol Pavel:
"Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat fata de trupul si sangele Domnului. Sa se cerceteze (rugaciune, post, spovedanie, pocainta) insa omul pe sine si asa sa manance din Paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit" (I Corinteni 11, 27-30).
Impacarea cu cei care ne-au suparat !
In cuvantul de mai sus, pe care l-am numit "avertisment", ni se spune: "Mergi si cu cei ce te-au mahnit te impaca!" De cautam spre el cu atentie, vedem ca acest cuvant ne indeamna sa ne impacam si cu cei care sunt suparati pe noi, desi noi nu le-am gresit cu nimic. Nu avem voie, deci, sa ne apropiem de Sfintele Taine fara a incerca macar sa ne impacam cu toti aceia care ne-au suparat sau ne-au nedreptatit !
Este atat de evidenta datoria pe care o avem de a ne impaca cu toti cei carora le-am gresit, cerandu-le iertare din inima, incat aceasta nici nu mai este inclusa in "avertismentul" vizat. Cand suntem vinovati, insasi constiinta noastra ne indeamna tainic spre a ne cere iertare si a cauta sa aducem mangaiere acolo unde am adus intristare, suparare sau durere.
Cand nu suntem vinovati, insa, dreptatea nu ne indeamna sa ne cerem iertare, nici sa cautam impacarea. Simtim ca cei care ne-au gresit noua sunt datori sa vina la noi, sa ne ceara iertare si sa ne aseze pe noi in postura (bazata pe mandrie) de a le oferi iertarea. Aceasta dreptate nu este insa pe placul lui Dumnezeu, precum si zice: "De nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor" (Matei 5, 20). Se cuvine, deci, sa facem mai mult decat ni se pare a fi de ajuns.
Deci, chiar si atunci cand altii ne gresesc noua, iar noi suntem nevinovati, suntem datori a cauta sa ne impacam cu ei. Daca ei isi dau seama de greseala lor, dar le e rusine sa-si recunoasca vina, atunci se vor bucura cand ne vor afla pe noi cautandu-i. Mai mult, daca ei ne socotesc pe noi vinovati, ceea ce inseamna ca in veci nu vor veni sa caute impacarea cu noi, cu atat mai mult vom dobandi har inaintea lui Dumnezeu, vazandu-ne cum cautam sa-l castigam pe aproapele.
Cand ne aratam indiferenti fata de lucrurile pe care aproapele nostru ni le-ar putea reprosa, pe drept sau pe nedrept, suntem vinovati inaintea lui Dumnezeu. Iisus a spus: "Daca iti vei aduce darul tau la Altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea Altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau" (Matei 5, 23-24).
In rugaciunea domneasca ne rugam astfel: "Iarta-ne noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri" (Matei 6, 12). Cei numiti "gresitii nostri" sunt cei care ne gresesc noua, care ne supara, ne batjocoresc, ne nedreptatesc si chiar ne urasc. Cu alte cuvinte, zilnic ii cerem lui Dumnezeu sa ne ierte in acelasi mod si in aceeasi masura in care noi ii iertam pe cei care "ne fac viata grea"! Oare ne dam seama cu adevarat ca, atunci cand nu-l iertam din inima pe cel care ne-a facut sa suferim, noi, de fapt, il impiedicam pe Dumnezeu sa ne ierte?!
Pentru aceasta, mai inainte de a primi Trupul si Sangele Mantuitorului - care, pe Cruce fiind pironit, se ruga Tatalui pentru iertarea celor care L-au osandit la rastignire si pentru cei care L-au batut fara mila - se cuvine sa cautam in mod sincer impacarea cu cei care "ne-au mahnit", adica cu aceia care ne-au gresit noua. Daca unul nu primeste pocainta si dragostea noastra, ne mai ramane doar datoria de a ne ruga pentru acela din inima, ca Domnul sa-l ierte, iar pe noi sa ne miluiasca.
Sa nu zica nimeni: Nu pot ierta !
Neputinta de ierta este gresit numita "neputinta", caci fiecare om poate ierta cu adevarat daca isi doreste cu toata inima acest lucru. Din pacate, insa, omul spune ca vrea sa ierta, desi, in adancul sufletului sau, cel mai adesea in mod inconstient, el nu vrea sa ierte. Desi sunt epuizante, tinerea de minte a raului si pizmuirea dau celui care nu iarta un sentiment de putere si de superioritate. Doar atat poate oferi diavolul, un sentiment parelnic de putere. Vai celor care se mint pe ei insisi, zicand: "Vreau sa iert, dar nu pot!"
Daca pe noi insine si chiar pe oameni ii putem pacali, pe Dumnezeu, insa, din fericire, nu putem sa-L pacalim! Pentru aceasta trebuie "sa se cerceteze (rugaciune, post, spovedanie, pocainta) omul pe sine si asa sa manance din Paine si sa bea din pahar" (I Corinteni 11, 28). De vazut si: "Nu il urasc, nu am nimic cu el!" / "Nu vreau sa pot!" / "Iertarea ne vindeca" / "Sa lucram cu mintea ceea ce nu putem lucra cu inima!"
Inca si mai mult de atat ne cere Dumnezeu !
Mantuitorul Iisus Hristos ne spune: "Nu va impotriviti celui rau; iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt. Celui ce voieste sa se judece cu tine si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa, iar de te va sili cineva sa mergi o mila, mergi cu el doua" (Matei 5, 39-41).
Si inca: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Caci daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru? Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 44-48).
Sa cerem iertare din inima celor care ne gresesc noua !
Sa ne bucuram ca putem ierta si noi cate ceva pentru Dumnezeu !
Sa multumim lui Dumnezeu ca ne-a dat puterea de a hotara cum sa ne ierte !
"Iarta-ne noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri!"
Teodor Danalache:
http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...at-141817.html

De ce pacatuiesc preotii? - Parintele Eugen Tanasescu
 

Cand si cand presa relateaza despre fapte nevrednice ale unor preoti. Apoi, prin generalizare, multi imi arunca tot felul de acuze si invective. Situatia impune deci oferirea unui raspuns, motivat doar de faptul ca tacerea poate genera interpretari eronate. Asadar, de ce pacatuiesc preotii?

Mai intai, trebuie inteles ca preotii, asemenea tuturor oamenilor, nu pacatuiesc de ieri, de azi. Luptele preotilor cu ispitele au fost si vor fi permanent in istoria Bisericii. Doar ca acum tehnologia si multitudinea mijloacelor de presa fac aceste caderi mai vizibile. Poate prea vizibile, in opozitie cu preotii vrednici, daca ar fi sa analizam valorile scolii de jurnalism comercial, care spun ca stire nu este un fapt normal, firesc (un preot isi face datoria) ci un fapt care devine eveniment, dincolo de firesc (un preot pacatuieste). Dar, in democratie, publicatiile au tot dreptul sa isi aleaga orientarea editoriala. Mi-as dori insa, similar, sa isi asume si responsabilitatea pentru crearea unor modele sociale. Dar deja asta este alta discutie si nu schimba datele problemei: caderea in greseala a clerului.

Eu am aflat raspunsul la aceasta intrebare dupa ce am citit o lucrare fundamentala: Tratatul despre Preotie al Sf. Ioan Gura de Aur, unul din cei mai straluciti teologi ai Bisericii, care a fugit cat a putut de Taina Preotiei, dar pentru alesele calitati a trebuit sa se supuna dorintei celor din jur. Tot din cauza calitatilor sale a fost si obiectul unor prigoane din partea celor ce se simteau vizati de pozitiile sale ferme. Asadar, sa lecturam, fie si fragmentar, amplul tratat (190 pagini), scris pe la anii 370-380, pentru a obtine niste raspunsuri.

Despre cinstea preotiei

Preotia este cel mai mare semn al dragostei de Hristos.

Slujirea preotiei are nevoie de un suflet mare si minunat.

Preotii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu.

Mari sunt puterea si cinstea preotilor. Au si stapanitorii pamantului puterea de a lega; dar leaga numai trupurile. Puterea de a lega a preotilor insa leaga sufle¬tele si strabate cerurile; Dumnezeu intareste sus in ce¬ruri cele facute de preoti jos pe pamant; Stapanul intareste hotararea data de robi.

Preotii sunt aceia carora li s-a incredintat zamislirea noastra cea duhovniceasca; ei sunt aceia carora li s-a dat sa ne nasca prin botez. Daca cei carora li s-a incredintat conducerea statelor au dus la pieire si statele ce li s-au incredintat spre conducere si s-au pierdut si pe ei, daca n-au fost oameni priceputi si cu mintea foarte ascutita, cata pricepere si cata putere, si personala, si de sus, crezi oare ca trebuie sa aiba, ca sa nu greseasca, cel care a fost invrednicit sa impodobeasca pe Mireasa lui Hristos?

Despre fuga dupa preotie

Multe pacate savarseste un om care se face preot, daca nu-i foarte destoinic, sa nu-i fi fost sufletul cuprins de dorinta de a dobandi aceasta inalta dregatorie. Daca a dorit cu infocare aceasta dregatorie, apoi, atunci cand a dobandit-o, isi aprinde mai tare flacara; si, robit cu totul de dorinta, indura fel de fel de necazuri, numai si numai ca sa nu o piarda: linguseste, sufera umilinte si injosiri, cheltuieste bani, bani grei. Unii, luptandu-se pentru aceasta inalta dregatorie, au umplut Biserica de crime si au lasat orasele pustii.

Nu spun ca-i cumplit lucru sa doresti aceasta cinste; ci-i cumplit lucru sa o doresti ca sa ajungi stapan si puternic. Aceasta dorinta, socot eu, trebuie izgonita din suflet cu toata sarguinta. De la inceput sa n-o lasi sa ti se cuibareasca in suflet, ca sa poti lucra in toata libertatea.
Continuare :
http://www.crestinortodox.ro/editori...ii-142016.html

Depresia - cuvinte de nadejde celor fara de nadejde
 

http://www.crestinortodox.ro/credinta/depresia-cuvinte-nadejde-celor-fara-nadejde-142226.html :In I Tesaloniceni 5:16-18, citim: "Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi." Insa ce se intampla atunci cand nu suntem bucurosi, nu suntem capabili sa ne veselim si cand faptul de a ne ruga ni se pare dificil? Ce se intampla atunci cand, intr-adevar, totul arata intunecat, ne indoim de mila lui Dumnezeu, si vrem sa ne ascundem de rusine? Cu alte cuvinte, ce se intampla atunci cand, din punct de vedere clinic, suferim de depresie? Ne mai putem numi fiii sau fiicele lui Dumnezeu?

Sufera impreuna cu noi

Hristos cunoaste depresia si este alaturi de noi in suferinta. El ne-a adus la existenta si cunoaste fiecare fir de par al nostru, ca si fiecare gand care ne trece prin minte. "Domnul cerceteaza toate inimile si patrunde toate inchipuirile si toate gandurile. " (1Cronici 28:9). El priveste cu mila gandurile noastre negative, reflectiile noastre, limbajul nostru care tot pe noi ne vatama, si chiar si ura de sine.

Ne daruieste pace

Dumnezeu cunoaste grijile noastre. In Filipeni 4:6-7 se spune, "Nu va impovarati cu nici o grija. Ci intru toate, prin inchinaciune si prin ruga cu multumire, cererile voastre sa fie aratate lui Dumnezeu. Si pacea lui Dumnezeu, care covarseste orice minte, sa pazeasca inimile voastre si cugetele voastre, intru Hristos Iisus". Pacea este dincolo de intelegerea noastra. Nu trebuie sa aiba un sens anume. Nu exista un calcul rigid pentru cine merita pacea si de ce.

Siguranta in Hristos

Respectul de sine nu este niciodata legat de situatia ta, ci isi afla temeiul in Hristos. Cand luam in calcul respectul de sine, cand ne minunam de ce ne-a creat Dumnezeu, si Il invinuim pentru suferinta noastra, Hristos este prezent acolo cu Crucea Sa, purtand toata suferinta noastra si oferindu-ne lumina, mila si iubire. Ne ofera o pace neconditionata, nu numai cand credem in puterea Sa, ci si in momentele de indoiala, cand ne indoim de prezenta Sa in vietile noastre. "Pace va las voua, pacea Mea o dau voua, nu precum da lumea va dau Eu. Sa nu se tulbure inima voastra, nici sa se infricoseze... (Ioan 14: 27)".

Nadejde pentru cel istovit

Am fost cuprinsa de frica si m-am lasat in voia lui Dumnezeu in dimineata examenului meu psihiatric de la Clinica Johns Hopkins Mood. Am lucrat atat de greu, atat cat ii este posibil unui om pentru a simti binele din nou. Trecusem deja pe la sapte psihiatri diferiti, am incercat 23 de combinatii diferite de medicamente, si am experimentat orice tratament alternativ. Oricum, inca doream, din pacate, sa mor. Alergam in chip periculos pe panta descendenta a nadejdii. Pe drumul catre locul de intalnire, eu si sotul meu am trecut pe la secretariat si prin cladirea administrativa. Acolo, pe coridor, se afla o statuie din marmura a lui Iisus. La baza sa se putea citi: "Veniti la mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna."

El este intotdeauna impreuna cu noi

Am lacrimat citind aceste cuvinte. Am stiut ca Dumnezeu nu ma parasise, asa cum nu l-a parasit pe Hristos pe cruce. Am stiut atunci, asa cum stiu si acum, ca Hristos este cu fiecare dintre noi care sufera de aceasta boala nevazuta. El cunoaste ca atunci cand cerem sa murim, acesta este un plans disperat, plin de durere, dupa ajutor, si ca avem nevoie, inca o data, sa primim nadejde, dragoste si compasiune. El a luat asupra Sa suferintele noastre pe Cruce. In Evanghelia dupa Matei 19: 26 ni se spune, " Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta". El este acolo tinand flacara sperantei. Nu trebuie sa intelegem de ce ingaduie ca noi sa suferim. Nici nu tebuie sa petrecem un timp anume din zi in rugaciune, pentru a fi eliberati de suferinta. El este pur si simplu acolo, oferind lumina in intuneric si dragoste in momentele de disperare.

"Fii tare si curajos, sa nu te temi, nici sa te spaimantezi, caci Domnul Dumnezeul tau este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge "(Iosua 1:9)

Therese Borchard

Traducere de Radu Alexandru:
http://www.crestinortodox.ro/credint...de-142226.html

Mosii de toamna - Pomenirea mortilor ( Adrian Cocosila )
 

Postul Craciunului - Adrian Cocosila
 

Postul Craciunului este primul post din anul bisericesc si ultimul din anul civil. Din randuielile bisericesti aflam ca se lasa sec in seara zilei de 14 noiembrie, insa, cand aceasta data cade miercurea, se lasa sec cu o zi mai inainte. Acest post se incheie pe 24 decembrie. Prin durata lui de 40 de zile, ne amintim de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, cand acesta astepta sa primeasca cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatra ale Tablelor Legii. Astfel, crestinii postind 40 de zile, se invrednicesc sa primeasca pe Cuvantul lui Dumnezeu intrupat si nascut din Fecioara Maria.
Dezlegari in Postul Craciunului
Dupa randuiala din pravile, in timpul Postului Craciunului, miercurea si vinerea nu mancam cu untdelemn si nu bem vin. In aceste doua zile postim pana la ora 3-4 p.m., cand manacam hrana uscata sau legume fierte. Daca se intampla sa cada miercuri si vineri un sfant care sa aiba Doxologie mare, dezlegam numai la untdelemn si la vin si mancam o singura data in zi. Daca s-ar intampla miercuri sau vineri sa cada un sfant care are Priveghere, dezlegam la untdelemn, la vin si la peste. Si daca se va intampla pomenirea sfantului al caruia este hramul Bisericii, miercuri sau vineri, de asemeni mancam peste.
Marti si joi nu mancam peste ci numai untdelemn si vin. Daca se intampla sa cada un sfant marti sau joi, care sa aiba Doxologie mare, atunci mancam peste.
In Postul Craciunului avem dezlegare la peste sambata si duminica
Biserica a randuit ca in fiecare sambata si duminica cuprinse intre 21 noiembrie (Intrarea Maicii Domnului in Biserica) si 20 decembrie (pomenirea Sfantului Ignatie Teoforul), sa avem dezlegare la peste.
Postul Craciunului in tipicul Sfantului Sava
In tipicul Sfantului Sava intalnim urmatoarele precizari: "Deci suntem datori in aceste 40 de zile sa pazim in fiecare saptamana, trei zile postindu-le fara untdelemn si vin: luni, miercuri si vineri. Iar daca se va intampla vreun sfant mare in aceste zile intru pomenirea lui dezlegam si facem praznic pentru dragostea sfantului. Adica in ziua a 16-a, a 23-a si a 30-a ale lunii noiembrie. Si in zilele 4, 5, 6, 9, 17 si 20 ale lunii decembrie. Daca aceste zile se vor intampla marti sau joi atunci mancam peste iar daca va fi luni, miercuri sau vineri dezlegam numai la untdelemn si vin, iar peste nu mancam in afara de faptul daca se va intampla sa fie hramul Bisericii. Deci daca se va intampla hramul vreunui sfant dintre acestia in manastire atunci dezlegam la peste si la vin in orice zi ar cadea. Iar unele Tipice de la ziua a 9-a a lunii Decembrie poruncesc sa postim si la peste, sa nu mai facem nici un fel de dezlegari, in afara de sambata si duminica si de va fi hramul vreunui sfant (cand se dezleaga)."
Randuieli liturgice specifice in Postul Craciunului
In timpul Postului Nasterii Domnului, incepand cu data de 21 noiembrie, se introduc in cadrul slujbei Utreniei, Catavasiile Nasterii Domnului, care se canta pana in data de 30 decembrie inclusiv. In aceasta perioada a Postului Craciunului, la Ceasuri si Pavecernita nu sunt cantate stihirile si nici troparele, ci toate sunt rostite. Daca ajunul Craciunului cade sambata sau dumnica, slujba Ceasurilor Imparatesti se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind aliturgica. De asemenea, daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri se va oficia in aceasta zi Liturghia Santului Vasile cel Mare, urmand ca in ziua praznicului sa se savarseasca Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va fi sambata sau dumnica, in ziua de ajun se va oficia Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua Craciunului - Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.
Adrian Cocosila

:http://www.crestinortodox.ro/post/po...lui-68386.html

Bucuria
 

http://www.crestinortodox.ro/editori...ia-139808.html


Sunt persoane care au tot ce le trebuie si cu toate acestea sunt lipsite de bucurie. Pentru ca nu au bucurie, aceste persoane se plictisesc sau ajung chiar la sinucidere.

In Sfanta Scriptura intalnim de nenumarate ori indemnul de a ne bucura. Si pare un non sens sa vorbim de bucurie in conditiile in care suntem cuprinsi de suferinte, boli, necazuri etc. Dar gresim daca vom ramane la acest mod de gandire. Sa nu ne imaginam ca cei care sunt oameni ai bucuriei nu ar avea motive de intristare precum au ceilalti oameni. Sa nu credem ca acestia sunt lipsiti de probleme. Dar bucuria nu sta in lipsa problemelor din aceasta viata, ci in atitudinea pe care o avem fata de ele. Si chiar daca n-am avea nicio problema , nu avem bucurie decat atunci cand traim o viata care sa fie spre slava lui Dumnezeu.

Nu trebuie sa fim invidiosi pe cei care sunt bucurosi in viata. Pentru ca Dumnezeu doreste ca tot neamul omenesc sa fie cuprins de bucurie, e bine sa stim ca avem tot ce ne trebuie pentru bucurie. Daca ne intrebam de ce multi semeni nu cunosc bucuria? Le putem raspunde cu pilda talantilor. In acea pilda, numai cei care au inmultit darurile primite s-au impartasit de cuvintele: "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau" (Matei 25,21).

Nimeni nu trebuie sa creada ca este indreptatit sa-L certe pe Dumnezeu pentru lipsa bucuriei sale. A sta cu mainile in san, a nu lucra la inmultirea darurilor primite, sunt acte prin care pierdem bucuria. Indiferent de necazurile care vin asupra omului, e bine de stiut ca ele nu sunt ingaduite de Dumnezeu intr-o masura atat de mare incat sa-l faca incapabil pe om sa mai lucreze la inmultirea darurilor. Dimpotriva, Dumnezeu ingaduie prezenta lor ca prin ele sa ne ridice spre lucrare si implicit spre bucurie.

Lucrarea noastra de inmultire a darurilor nu trebuie facuta neaparat pentru bucurie. Bucuria vine de la sine atunci cand omul inmulteste darurile primite. Astfel, trebuie sa cautam mai intai lucrarea. Si celor lucratori, Dumnezeu le daruieste bucuria. Iar lucrarea nu trebuie savarsita doar duminica. Inmultirea darurilor trebuie sa fie o stradanie de toate zilele, toata viata.

Starea fireasca a omului credincios este bucuria. Daca sunteti tristi sau deprimati, sunteti inca sub domnia pacatului, caci acesta aduce intristarea si deznadejdea in noi. Il iubesc mult pe Sfantul Serafim de Sarov pentru ca a inteles ca prima datorie a unui crestin este sa fie un om al bucuriei. Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa-i intampinam pe semeni precum o facea Sfantul Serafim de Sarov - tuturor celor care ii ieseau in cale sau veneau la el nu le spunea "frate", "domnule" etc, ci numai "bucuria mea".

Adrian Cocosila

Revelionul-Adrian Cocosila
 

"Revelion" este un termen care vine din limba franceza, réveillon, un derivat de la réveil. La inceput, acest cuvant era folosit pentru masa care avea loc in noaptea de Craciun. Cu timpul, cuvantul "revelion" a ajuns sa fie folosit pentru orice masa luata noaptea tarziu. In dictionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, aparut la Iasi, in 1851, prin "revelion" se intelegea "cina dupa bal, mai ales la anul nou", deci nu numai la sfarsitul anului civil. Astazi, cuvantul "revelion" desemneaza petrecerea care are loc in noaptea de 31 decembrie. Revelionul - Ingropatul Anului Vechi
Profesorul universitar Ion Ghinoiu sustine ca Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul. Astfel, stingerea luminilor in noaptea de Revelion ar semnifica intunericul si haosul desavarsit provocat de moartea divinitatii, iar aprinderea luminilor ar simboliza nasterea divinitatii. Incepand cu 1 ianuarie am ajunge sa vorbim de un an intinerit. Ion Ghoniu sustine ca ideea innoirii timpului supravietuieste si in Calendarul popular unde Dragobete, Sangiorz, sunt tineri si sarbatoriti in prima parte a anului, in vreme ce la finele anului sunt sarbatoriti batranii: Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun.
Te Deum la cumpana anilor
De cativa ani a devenit o traditie ca la trecerea dintre ani, in bisericile ortodoxe sa se oficieze o slujba de multumire adresata lui Dumnezeu, slujba ce poarta denumirea de "Te Deum". Aceasta denumire vine de la imnul "Te Deum Laudamus...", care inseamna "Pe Tine, Dumnezeule, Te laudam...". In cadrul acestei slujbe se rostesc rugaciuni de multumire pentru anul care a trecut, dar si de cerere pentru anul care urmeaza.
31 decembrie in trecut
Tinand seama de faptul ca in trecut oamenii plecau in dimineata zilei de 1 ianuarie spre biserica, pentru a praznui Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului si a-l sarbatori pe Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, nu putem vorbi de o petrecere de toata noaptea.
Noaptea zilei de 31 decembrie era vreme de colindat, era seara Sfantului Vasile cand se rosteau urari:
"Asta seara-i seara mare
Seara Sfantului Vasile...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie el cu bine
Si noua si Dumneavoastra...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie tot spre bine
La multi ani cu sanatate
S-aiba si plugarii parte...
Sfant Vasile cel frumos
Sa va fie de folos...
Seara Sfantului Vasile
Fie-va, gazde, cu bine
La multi ani cu sanatate
Si spor mare la bucate...
Sfant Vasile intr-ajutor
La multi afli cu sanatate..."
In aceasta noapte nu va indemn sa mancati si sa beti peste masura, caci "Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu" dupa cum afirma Sfantul Ioan Gura de Aur.
Adrian Cocosila
http://www.crestinortodox.ro/anul-no...ul-122802.html

Se citesc Molitfele Sfantului Vasile de ziua sfantului ?
 

Sfantul Vasile cel Mare nu a alcatuit molitfele care ii poarta numele (exorcisme) ca sa fie citite de ziua lui, ci ca sa ajute mult celor demonizati, biruiti de diavol. Traditia de a citi Molitfele Sfantului Vasile cel Mare in ziua de 1 ianuarie nu este una generala in Biserica Ortodoxa, ci numai una locala, fara justificare istorica si liturgica.
In privinta citirii Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in noaptea dintre ani sau imediat dupa Sfanta Liturghie din prima zi a anului, Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane, in urma unei dezbateri sinodale din data de 17 februarie 2011, a hotarat: "Episcopii chiriarhi vor adresa clerului indrumarea pastorala si duhovniceasca de a respecta randuiala citirii Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in zile de post, in cazuri individuale si, dupa caz, in legatura cu Taina Sfantului Maslu, atunci cand bolnavul solicita, aceasta randuiala trebuind sa fie insotita de post si spovedanie, atat din partea clericilor, cat si a credinciosilor. Citirea Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare in noaptea trecerii dintre ani este o practica regionala, intalnita mai ales in sudul tarii, neaprobata de Sfantul Sinod, inexistenta in alte zone ale tarii si, mai ales, in practica altor Biserici Ortodoxe surori."
Precum bine se stie, aceste rugaciuni intocmite de Sfantul Vasile cel Mare sunt o serie de blesteme adresate diavolului care poseda un suflet si il chinuie in mod vizibil. Pentru aceasta, aceaste rugaciuni se cade a fi rostite de preot numai persoanelor demonizate, cel mult in prezenta rudelor si a prietenilor impreuna-rugatori.
Mai mult, pregatirea pentru aceste rugaciuni trebuie sa fie una serioasa, atat din partea preotului rugator, precum si din partea celor de fata (demonizatul, daca este cu putinta, si insotitorii acestuia). Astfel, pentru a lua parte la aceste molitfe, fiecare este dator sa posteasca aspru macar o zi (post negru, daca este cu putinta), sa se spovedeasca si sa se impartaseasca.
In aceasta zi a anului, cand calendarul Bisericii Ortodoxe ne spune ca nu se posteste, este oarecum greu ca toti participantii la aceste rugaciuni sa se pregateasca dupa cuviinta. Deoarece intre 25 decembrie si 5 ianuarie nu se posteste si nu se fac metanii, fiind o perioada de mare bucurie, aceste zile nu sunt potrivite pentru savarsirea molitfelor. Desi se poate posti, cu binecuvantarea duhovnicului, se cade insa a nu iesi de sub ascultarea ierarhului zonei, care este cel mai in masura sa se pronunte in asemenea cazuri speciale.
Pentru ca multi preoti citesc fara de randuiala aceste molitfe, adica fara pregatirea necesara si fara binecuvantare din partea duhovnicului lor, asupra lor si a familiilor lor se rasfrang multe efecte negative ale acestei practici, fara a intelege de multe ori cauza.
Daca luam aminte la continutul rugaciunilor Sfantului Vasile cel Mare, precum si la ale Sfantului Ioan Gura de Aur (molitfele), vom observa cu usurinta atacarea directa a diavolului, prin blesteme si juraminte. In aceste rugaciuni nu se fac cereri de izbavire de patimi precum mandria, desfranarea, mania si altele asemenea.
A citi aceste rugaciuni credinciosilor de rand, care nu sunt demonizati, pare a fi un lucru de neinteles. Trebuie stiut faptul ca, a fi stapanit de o patima, nu este totuna cu a fi demonizat (indracit), drept pentru care, a porunci diavolului sa iasa din niste oameni in care el nu este salasluit, nu este mai de folos decat rugaciunea, postirea si spovedirea deasa a celor in cauza. Astfel, oricate patimi ar avea cei ce alearga dupa aceste molitfe, ei trebuie sa stie ca nu sunt demonizati, atata timp cat au mintea intreaga si nu simt in ei prezenta fizica a diavolului.
Pentru cele de mai sus, consider ca Molitfele Sfantului Vasile cel Mare trebuie citite numai in cazuri individuale de indracire, iar nu pentru tot poporul. Pregatirea speciala a preotului si a celor ce participa la aceste rugaciuni este marturisita de multi dintre marii parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar rostirea lor fara aceasta pregatire o vad a fi periculoasa, atat pentru preot, cat si pentru cei prezenti.
Este de mare trebuinta pentru credinciosi sa inteleaga faptul ca postul, rugaciunea, Spovedania deasa, participarea activa la Sfanta Liturghie si impartasirea cu Sfintele Taine sunt cele mai puternice arme impotriva diavolului, iar nu citirea nepotrivita a Molitfelor Sfantului Vasile cel Mare. Astfel, aceste molitfe trebuie citite numai persoanelor demonizate, ele nefiind nici atunci formule magice, eficiente fara o autentica traire crestineasca din partea celui demonizat sau a rudelor sale.
Teodor Danalache
http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/se-citesc-molitfele-sfantului-vasile-ziua-sfantului-128036.html

Un articol exceptional . . . !
 

http://www.crestinortodox.ro/editori...ni-137339.htmlJumatatile de oameni


Urcam in tramvai, iar langa noi se aseaza un cersetor murdar. Asteptam in masina, la semafor, iar la geam se opreste o fata desculta, cu un prunc in brate. Mergem pe trotuar, iar din loc in loc ne intampina cate un om invalid. Urcam in lift cu mai multe persoane, printre care si un barbat care miroase a bautura. Ajungem acasa, iar in holul blocului vedem un om care doarme, invelit in carpe. Mergem la biserica, iar la plecare ne intampina mai multe maini intinse, ale caror posesori sunt fie murdari, fie beti, fie fumatori.
Toti cei care ne intampina in situatiile de mai sus ne sunt cunoscuti, caci ii vedem zilnic. Acestia sunt fratii "mai mici" ai lui Hristos. Cand rostim rugaciunea "Tatal nostru", ne place sa ne credem fii ai lui Dumnezeu, deci si frati ai lui Iisus Hristos, insa ne vine greu sa acceptam faptul ca si aceia care ne intampina pe cale sunt frati ai Lui, frati "mai mici", greu incercati in anumite momente ale vietii.
Nici unul dintre "acestia mici" nu trebuie sa piara !
"Sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, ca zic voua: Ca ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri. Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut. Ce vi se pare? Daca un om ar avea o suta de oi si una din ele s-ar rataci, nu va lasa, oare, in munti pe cele nouazeci si noua si, ducandu-se, va cauta pe cea ratacita? Si, daca s-ar intampla s-o gaseasca, adevar graiesc voua ca se bucura de ea mai mult decat de cele nouazeci si noua, care nu s-au ratacit. Astfel nu este vrere inaintea Tatalui vostru, Cel din ceruri, ca sa piara vreunul dintr-acestia mici" (Matei 18, 10-14).
Acestia sunt fratii "prea mici" ai lui Hristos !
"Cand va veni Fiul Omului, intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. (...) Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. (...) Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 31-45).
Jumatatile de oameni
Cine sunt insa acesti oameni "mici", care ne pot deschide sau inchide usile Imparatiei celei vesnice, despre care ne vorbeste Mantuitorul? Acestia sunt cei flamanzi, cei insetati, saracii, cei straini, cei goi, cersetorii, cei bolnavi, cei singuri, cei din temnite, cei din camine si azile, copiii parasiti sau exploatati, cei dependenti de lucruri nocive, betivii etc. Sunt oamenii din acele categorii sociale defavorizate, fata de care avem o retinere, pe care ii dispretuim, ii judecam, ii batjocorim, aruncandu-le in fata cuvinte fariseice, sau, din indiferenta, ii ignoram.
Din pricina pacatelor noastre, pe toti cei de mai sus ajungem sa ii vedem altfel decat pe noi. Aceia nu au aceleasi drepturi ca si noi, nici in transportul in comun, nici in scoli, nici in spitale, nici in biserica. Pentru aceasta, in orice institutie, ne simtit indreptatiti sa cautam sa ajungem inaintea lor, iar, daca nu o facem, oricum nu ii socotim vrednici sa fie inaintea noastra, ori ne intrebam ce cauta pe acolo.
La inceput, cand oamenii au inceput sa pacatuiasca, din ce in ce mai mult, la un moment dat, Dumnezeu a spus: "Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup" (Facere 6, 3). Tot asa, numai trupuri ajungem si noi, atunci cand nu ii mai vedem oameni deplini pe cei necajiti ai societatii in care traim, ci jumatati de oameni, inferiori noua.
Privindu-i prin ochiul nostru cel trupesc, murdarit de pacate sufletesti, le vedem acelora doar trupul, ignorandu-le cu desavarsire sufletul, al carui pret numai Dumnezeu il cunoaste cu adevarat. Ajungem sa le vedem doar trupul pentru ca noi insine am ajuns doar trupuri. Trupul lor poate e pierdut pe jumatate, insa sufletul lor e intreg inaintea lui Dumnezeu. Noi, insa, poate avem trupul intreg, insa din suflet mai avem cel mult o jumatate, care ne mai tine in viata.
Jumatatile de oameni suntem noi, cei care ne pierdem sufletul, iar nu ei, cei care isi pierd treptat trupul. Cand are trupul bolnav si suferind, omul inca poate sa fie intreg, insa, cand incepe sa ii fie afectat sufletul, omul nu mai ramanem nici macar pe jumatate, ci ajunge mort. Aceasta pentru ca mai de pret este sufletul, decat trupul.
Dumnezeu singur cunoaste taina vietii fiecarui om. Pentru aceasta, decat sa credem ca ne aflam in locul fiului celui mare, in casa Tatalui, mai bine ar fi noua sa urmat fiului celui risipitor, intru intoarcerea lui cea smerita catre Tatal.
Teodor Danalache

http://www.crestinortodox.ro/editori...ni-137339.html

Despre pacat si boala
 

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...la-144142.html

Si intrand iarasi in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa. Si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc, nici inaintea usii, si le graia lor cuvantul. Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru insi. Si neputand ei, din pricina multimii, sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au lasat in jos patul in care zacea slabanogul. Si vazand lisus credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai unul Dumnezeu? Si indata cunoscand lisus, cu duhul Lui, ca asa cugetau ei in sine, le-a zis lor: De ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele, sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla? Dar, ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta. Si s-a sculat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, picand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata. (Marcu 2, 1-12. Duminica a doua din Postul Mare, a Sfantului Grigorie Palama)

R. Radulescu: La Mantuitorul Hristos este adus un slabanog pentru a fi vindecat. Un paralizat tintuit la pat, caruia Hristos ii ofera iertarea pacatelor. Parinte Constantin, de ce Se indreapta Hristos, in primul rand, spre acest tip de neputinta, si nu spre ceea ce oamenii voiau imediat, adica vindecarea lui trupeasca? Isi pusesera nadejdea ca-l vor duce inapoi pe picioarele lui, adica vindecat. De ce nu raspunde direct dorintei lor?

Pr. Coman: Din cel putin doua motive. Mantuitorul Hristos nu Se poate identifica cu viziunea, cu optiunea, cu perspectiva omeneasca, care atunci cand nu este ratacita, este cel putin limitata. In al doilea rand, pentru ca oamenii nu intelegeau lucrul esential, si anume ca suferinta fizica, boala, este provocata de suferinta duhovniceasca, de pacat. Mantuitorul Hristos o spune in nenumarate randuri, iar marele teolog al Bisericii primare, Pavel, dezvolta aceasta tema in epistolele sale. La fel si Biserica, aceasta propovaduieste de-a lungul veacurilor si isi randuieste intreaga activitate avand la baza acest adevar fundamental, conform caruia cauza suferintei si a bolii trupesti este boala sufleteasca, adica pacatul. De aceea, Hristos nu numai ca nu evita sau nu ocoleste implinirea cererii lor, dar merge mai adanc, adica vindeca mai intai cauza neputintei trupesti, pacatul, si dupa aceea ridica si suferinta trupeasca.

R. Radulescu: Parinte profesor, legatura dintre pacat si suferinta umana este o idee tot mai respinsa astazi. Cand spun aceasta, am in vedere un fapt real. De curand, un preot catolic din Austria, care urma sa fie promovat episcop, a fost retras de la aceasta promovare, pentru ca a afirmat ca in America uraganul a fost pedeapsa divina pentru pacatele care se intamplau in zona afectata. Declaratia lui a scandalizat o lume intreaga, intreaga lume catolica a reactionat, nefiind de acord cu legatura dintre nenorocirile care se intampla in lume si pacatele oamenilor. Oamenii refuza aceasta viziune. De ce am ajuns aici?

Pr. Coman: Explicatia este simpla: Biserica, sau mai bine zis oamenii Bisericii, au inceput sa se rusineze de propria Evanghelie in fata ofensivei si presiunii civilizatiei materialist-rationaliste, in fata unei lumii care se amageste pe sine, nu numai legitimand pacatul, ci mandrindu-sc cu el, ridicandu-l la rang de filozofie de viata. Masura in care cedeaza acestei presiuni si renunta la perspectiva teologica asupra lumii, este masura in care Biserica se secularizeaza. Caderea morala este consecinta a caderii teologice. O sa ajunga sa se rusineze cumplit oamenii Bisericii, daca nu au ajuns deja, constatand ca oamenii de stiinta si analistii realitatilor politice sau economice recurg la explicatii morale pentru a dezlega cauzele crizei prin care trece lumea in anii acestia, iar dansii se jeneaza de ele.

In numele Evangheliei Mantuitorului Hristos si consecventi cu viata Bisericii, noi nu putem sa nu vedem si sa nu marturisim faptul ca degradarea morala - pacatul - este cauza crizelor de orice fel. Evanghelia se pozitioneaza evident si ferm in opozitie cu tendintele majore dominante in lumea de astazi: fie ca este vorba despre supralicitarea obsesiva a placerilor materiale si trupesti, fie a suficientei de sine a sistemelor de organizare si asigurare economica, fie de creditarea solutiei financiare pana la subjugarea asfixianta fata de ea, fie de alunecarea spre un individualism atroce si sinucigas, fie de exacerbarea mizei vizibilitatii, prin publicitate si propaganda, adica printr-o desantata si fara limite lauda de sine, etc.

In aceste conditii, mai ales cand lumea despre care vorbeam mai sus pare ca traieste semnalele puternice ale zgaltairii din temelii a propriului edificiu, pare cu totul ciudat ca Biserica sa se afle investind furibund in intarirea institutional-organizatorica, in solutia financiara si economica, in eficienta aparatului administrativ si in profesionalismul individual, in vizibilitate si in propaganda.

Din lumea stiintifica, profunda si serioasa, ne vin mesaje care confirma relatia dintre lumea duhovniceasca si lumea materiala, dintre suportul duhovnicesc al vietii umane si expresia ei materiala, care confirma unitatea indestructibila intre cele doua. Confirma mai ales faptul ca suportul ultim al lumii este unul energetic, informational, ca tot ceea ce se intampla la nivel duhovnicesc provoaca lumea din afara si influenteaza mersul lumii din afara.

Miza cea mare este la nivelul atitudinii, al duhului launtric, al gandului, al intentiei celei mai intime. Acolo este totul. Iar daca ne jucam cu dedublarea, adica una avem in inima si in gand, si alta aratam celorlalti, avem de-a face cu cel mai grav pacat sau esec, pe care-l infiereaza Mantuitorul Hristos, de la un capat la altul al Evangheliei Sale, adica ipocrizia. Mantuitorul nu se ocupa de pacatele grosiere, de care ne ocupam noi: furtul, minciuna, bautura, lacomia, ci se ocupa de fatarnicie, adica, de neconcordanta intre ce este in sufletul nostru si ceea ce se manifesta in afara.

Lumea s-a dezvoltat pe o baza ipocrita. Saptamanile trecute m-am intalnit cu un prieten grec, care traieste in Anglia si se misca in lumea finantelor. Imi spunea ca sistemul a cazut pentru ca este ipocrit, pentru ca este un sistem mincinos. Pozeaza in ceva, dar este de fapt altceva. Sugereaza incredere deplina, dar increderea nu are suport, sugereaza respect pentru cetateni, dar, de fapt, slujeste exclusiv propriile interese, sugereaza cultivarea valorilor inalte ale omenirii, dar se inchina, de fapt, celor mai josnice dintre valori.

Starea pe care o edificam inlauntrul nostru, aceea conteaza. Aceea este lumea reala. Ce vedem noi este chipul ipocrit al lumii. Dincolo de faptul ca nu edifica pe nimeni o astfel de atitudine, mai devreme sau mai tarziu, ea iese la suprafata.

Daca noi zidim in noi rautatea, oricat am tine-o ascunsa sau am infrumuseta-o, ia un moment dat se va manifesta. Dimpotriva, daca edificam blandetea, rabdarea, bunatatea, iertarea, intelegerea, pacea, jertfelnicia, oricat ar parea ca nu au succes in lumea aceasta ofensiva, vor birui. De aceea spune Hristos ca nu vor mosteni pamantul oamenii rai si ofensivi, rapace si inteligenti, ci cei blanzi. In ciuda tuturor evidentelor!

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...la-144142.html

Pastele evreiesc si Pastele crestin
 

http://www.crestinortodox.ro/paste/i...tin-88526.html

Pastele este o sarbatoare pe care o intalnim atat la crestini, cat si la iudei. Crestinii prin Paste sarbatoresc Invierea lui Hristos, iar evreii eliberarea din robia egipteana. Spre deosebire de Pastele crestin care este praznuit obligatoriu duminica, Pastele evreiesc poate fi sarbatorit in orice zi a saptamanii. Pastele evreiesc
Pastele evreiesc (Pesah) s-a celebrat pentru prima oara chiar in seara ce a precedat iesirea din Egiptul in care evreii au fost robi timp de 430 de ani. Pentru aceasta sarbatoare, evreii sacrifica un miel, perfect sanatos, intre orele 15.00 si 17.00. Este fript in intregime si se consuma cu paine nedospita si cu verdeturi amare. Sangele mielului simbolizeaza eliberarea de pacate, iar verdeturile amare - viata petrecuta de israeliti in timpul robiei egiptene. Pentru aceasta sarbatoare, evreii au mijlocul incins cu o centura, incaltaminte in picioare si un toiag in mana (Exod 12, 11).
Tot de sarbatoarea Pastelui tine si consumarea azimei (paine nedospita cu aluat sau drojdie). Aceasta este consumata timp de sapte zile. Azima este simbolul robiei, semnul mizeriei pe care au indurat-o ca robi la egipteni.

Daca cineva nu putea participa la sacrificarea mielului pascal, era obligat sa indeplineasca acelasi ritual o luna mai tarziu, la aceeasi data. Cel care refuza sa tina acesta sarbatoare era exclus din comunitate prin lapidare (Numerii 9, 13). Cina de Paste consta din miel fript, ierburi amare si patru pahare de vin. Masa era stransa inaintea celui de-al doilea pahar de vin. Urma un dialog intre tata si fiu despre eliberarea evreilor din robie. Apoi erau aduse vasele cu mancare si se canta o parte din Hallel si se bea al doilea pahar de vin. Dupa frangerea painii, era baut al treilea pahar de vin. Se termina de cantat ultima parte din Hallel si se bea cel de-al patrulea pahar de vin.

In vechime, pastorii evrei foloseau sangele animalelor jertfite primavara, in noaptea cu luna plina, pentru a stropi intrarea cortului in care locuiau, pentru a fi paziti de duhurile necurate. Mai tarziu, odata cu sacrificare mielului pascal, evreii vor unge pragurile caselor cu sangele mielului sacrificat.

In cartea Misna, in partea care poarta denumirea Pesahim, ne este descris modul in care serbau iudeii Pastele, in ultimele zile ale templului lui Irod. Din aceasta carte aflam ca mieii erau sacrificati in curtea exterioara a templului. Preotii erau aliniati pe doua randuri. Pe un rand preotii aveau un lighean de aur in mana, pe celalalt rand, preotii aveau un lighean din argint. In aceste ligheane era strans sangele mieilor sacrificati. Ultimul preot din rand avea datoria de a stropi altarul cu sangele adunat.

Pastele la evrei se celebreaza timp de opt zile, in perioada 15-22 Nisan. Dintre acestea primele si ultimele doua zile impun respectarea stricta a regulilor religioase.
Pastele crestin
Daca pentru evrei Pastele este trecerea de la robie la libertate, pentru crestini Pastele este trecerea de la moarte la viata. Sinaxarul din Sfanta si Marea Sambata, arata ca in aceasta zi "praznuim ingroparea lui Hristos si pogorarea la iad, prin care neamul omenesc fiind chemat din slabiciune, a fost mutat la viata vesnica". In crestinism mielul este Hristos, iar prin sacrificiul Sau, aduce vindecare firii omenesti de neascultarea si infranarea care au facut posibila despartirea de Dumnezeu. In Denia Prohodului se spune: "Coasta Ti-au impuns, mainile Ti-au pironit, Stapane si cu rana Ta din coasta ai vindecat neinfranarea mainilor stramosilor".

Hristos la Cina cea de Taina a dat un nou continut painii si vinului: le-a transformat in Trupul si Sangele Sau. Asa putem intelege ca Pastele iudaic a fost o prefigurarea a Pastelui crestin. Astfel, Sfantul Apostol Pavel ne indeamna sa serbam Pastele intr-o noua perspectiva: "Iata Hristos, Pastele nostru, S-a jertfit pentru noi; sa praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimile curatiei si ale adevarului" (I Cor. 5, 7-8).

Mielul jertfit si mancat de evrei cand serbau Pastile, era o prefigurare a Mielului lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii (Iesirea 12, 46) si se ofera ca hrana pentru viata vesnica. Lumina Sfintelor Pasti este o pregustare a luminii din Imparatia cerurilor. Nu-i intamplator ca in seara Sfintelor Pasti, in toate lacasurile de cult sunt stinse toate lumanarile. Spatiul intunecat simbolizeaza iadul in care S-a pogorat Hristos. Mantuitorul este simbolizat de candela care ramane aprinsa pe Sfanta Masa din Sfantul altar. Cand preotul aprinde lumanarea de Paste din aceasta candela, da marturie despre faptul ca Hristos a biruit moartea. Chemarea "Veniti de primiti lumina" este chemarea de a trece de la moarte la viata.
Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/paste/i...tin-88526.html

Iov - suferinta si desavarsire
 

Radu Alexandru ne invita la :

Pestera Sfantului Simon Zilotul :
http://www.crestinortodox.ro/biseric...ul-123881.html

Deprimarea si tamaduirea ei - Arhim. Spiridonos Logothetis
 

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ea-145709.html


Nevointa

Alte leacuri impotriva deprimarii sunt: postul, suferirea relelor de bunavoie, a lipsurilor, saracia de bunavoie, smerirea de bunavoie, lepadarea de sine, impreuna cu toate dorintele si pretentiile, osandirea de sine. Acestea toate sunt numite in Ortodoxie cu un singur cuvant: nevointa.

Nevointa este un leac foarte puternic pe care-l foloseste crestinul preventiv, care ii intareste firea si ii ofera imunitate impotriva infricosatoarei deprimari. „Nevointa, spune Cuviosul Talasie, impreuna cu cumpatarea si dragostea, cu rabdarea si linistea vindeca toate afectiunile sufletesti" (Filocalia gr. voi. II, p. 217).

Dar sa le luam pe fiecare pe rand, pe cele care alcatuiesc nevointa. Sa le analizam pe rand, vazand cum previn si intaresc impotriva deprimarii.

Postul si infranarea

Cel care posteste se obisnuieste pe sine, obisnuieste limba si pantecele sau cu mancare putina, cu mancare fara gust, privandu-se de cele gustoase si dulci, abtinandu-se de la placerea limbii. Si refuza sa le primeasca si atunci cand ii sunt oferite. Iar cand calca postul si cumpatarea, se simte pierdut si biruit.
Omul postitor nu se intristeaza niciodata daca ii lipsesc desfatarile gurii, multa mancare sau bautura, de vreme ce singur si le refuza. Atunci cum sa se tulbure daca sotia sa gateste mancaruri fara gust ? Cum sa se simta lipsit de pranzul copios acela care nu se indeletniceste nici cu bautura, nici cu dulciurile, nici cu fructele ? Si cum sa se supere de lipsa lor ?

Cel care se nevoieste cu postul si cumpatarea fata de fiecare placere nu se mahneste cand nu i se desfata gura sau trupul sau. Se bucura, caci i se da ocazia sa se nevoiasca, sa posteasca, sa se infraneze.

Desigur, nevoitorii nu tin post si cumpatare numai spre a nu cadea prada deprimarii. Nu. Ei le savarsesc cu alt rost, insa castiga din acestea si prevenirea mahnirii, a revoltei si a deprimarii. Sfintii nostri erau bucurosi si fara mesele bogate ale celor avuti si gurmanzi. Si nu ca n-ar fi avut ce, insa nu-si ingaduiau lorusi sa manance.

Sfintii s-au bucurat si neavand parte de placerile trupesti ale desfranatilor sau de marile iubiri ale celebrilor indragostiti si ai iubitorilor de trup. Si nu s-au impartasit de aceste placeri nu pentru ca n-ar fi putut avea legaturi trupesti, ci pentru ca nu si-au ingaduit astfel de placeri trupesti. Nu au considerat folositoare pentru ei legaturile trupesti, dimpotriva, le-au considerat daunatoare si pricini de cadere si ratacire si dezastru sufletesc.

Omul desfranat se intristeaza mult in lipsa legaturilor trupesti. Dar si dupa acestea tot intristat este, din cauza urmarilor lor. Se mahneste si este deprimat fara placerile trupesti cand nu reuseste sa le guste sau cand sunt refuzati de femeia sau barbatul dorit. Este mahnit si deprimat si cand pacatuieste in orice fel trupesc si desfranat. Caci ce daca s-a desfatat pentru putin timp ? Dupa placere vin mustrarile constiintei, neputinta sufleteasca, bolile venerice, SIDA, avorturile, depravarea, bolile, divorturile, tribunalele, inchisorile etc.

Omul infranat, nevoitorul, cu alte cuvinte, ascetul se bucura in infranarea lui si nu se mahneste in lipsa placerilor trupesti. Si se lauda in Domnul pentru aceasta lipsire, pe care el insusi si-a asumat-o in lupta sa, cu nevointa sa si cu harul lui Dumnezeu.

Nimeni niciodata nu a fost deprimat avand libertatea si straduinta infranarii. Dimpotriva, multime de pacatosi care au cazut in felurite pacate trupesti au cazut deprimati din pricina nestapanitei placeri. Infranarea are ca plata bucuria. Omul desfatat de placeri are ca plata a placerii mahnirea si deprimarea.

Postitorul nu-si lasa niciodata stomacul sa se sature, implinind sfatul Sfantului Antonie: „Nu manca pana la saturare" (Regulile monahale1..., p. 41). Postitorul il admira si ii urmeaza Sfantului Pahomie, care zice: „Tu, Doamne, stii ca... nu m-am saturat de nimic de pe pamant, nici macar de apa" (F. Halkin SPVG, p. 142).

Postitorul asculta de indemnurile Sfantului Vasile cel Mare, care zice: „Sa folosesti bunurile dupa nevoie. De pilda, vinul sa nu te ameteasca cand e vorba sa-l bei pentru sanatate, dar nici sa-l indepartezi de tot, fara sa fie nevoie; asa si toate celelalte bunuri sa serveasca nevoilor tale si nu poftelor tale" (RG. 31,876).

Si in alta parte:
„Noi, crestinii, stim ca infranarea este mama intelepciunii si pricina sanatatii... Din pricina ei fug diavolii departe de noi, precum ne-a invata insusi Domnul zicand ca «acest neam de de moni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post»" (Matei 17,21).

„Sa-si umple cineva pantecele are consecinta de a-si strica sanatatea si de a primi blestem de la Domnul care zice: «Vai voua celor ce sunteti satui acum» (Luca 6,25)" (RG. 31,964-969).

Crestinul primeste si urmeaza inteleapta parere a Sfantului Ioan Gura de Aur care sustine ca de vreme ce urmarea lipsei infranarii este melancolia (deprimarea), inseamna ca infranarea este mama sanatatii.

Si intareste Sfantul Ioan, zicand: „infranarea e mama sanatatii, in timp ce excesul este maica bolii si naste atatea afectiuni pe care nu poate stiinta medicilor sa le vindece. Dureri de cap, de picioare, dureri de maini si tremuraturi si tulburari de vedere si febra mare si indelungata si multe alte boli (...) provin din lipsa infranarii... Dar daca vrei sa vezi si bolile sufletului care se trag din neinfranare, vei afla melancolii, neghiobii, neputinta sufleteasca, desfranari..."

Cum sa uite crestinul cuvantul Sfantului Nil care zice: „Fericit cel care calca pe pamant placerile. Caci inaintea acestuia tremura si diavolii" (P.G. 79,1248), prin urmare si demonul care provoaca deprimarea.

In sfarsit, cum sa uite crestinul cuvantul Filocaliei, care zice: „Mintea omului care are infranarea este Biserica a Sfantului Duh" (Filocalia gr. voi. II, p. 220).

Iata de ce postul si infranarea sunt mijloace de prevenire a deprimarii. Sfintii care le-au incercat si care s-au izbavit de infricosatoarea boala ne incredinteaza de acestea. Sa-i ascultam.

Ultima arma a diavolului: Eu nu exist ! ( Teodor Danalache )
 

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...ist-99537.html

<<Clive Staples Lewis concentreaza minunat acest lucru, spunand: "In ce priveste diavolii, omul poate face doua greseli la fel de insemnate, dar opuse. Una e sa nu creada in existenta diavolilor. A doua e sa creada in existenta lor si sa-si bata capul cu diavolii in prea mare si daunatoare masura. Diavolii insisi se bucura in aceeasi masura de ambele erori si-l vor saluta pe materialist, ca si pe magician, cu aceeasi desfatare." Aici vom vorbi despre prima greseala pe care o poate face omul, anume aceea de a nu crede in existenta diavolilor.
Cand nu credem in existenta diavolului, ajungem sa punem toate relele petrecute in noi si in jurul nostru si in lume sub influenta mediului, a astrelor, a conditiilor sociale, a oamenilor "rai", etc. Astfel, omul ajunge sa creada mai mult in noroc si in ghinion, in lucruri intamplatoare si in hazard, in zodii si in influente astrale, cat si in vointa lui ca singur izvor al binelui si al raului, decat in lucrarea neincetata de ispitire a oamenilor, lucrata subtil de diavol.
Cand omul ajunge sa nu mai creada in diavol, el isi pierde si credinta in Dumnezeu. Din moment ce in mintea omului diavolul nu mai exista, binele si raul atarnand doar de vointa lui, el fiind "liber" de orice determinare transcendenta, nici Dumnezeu nu isi mai gaseste locul in viata sa.
Exista ispita de a spune, "cred in Dumnezeu, insa diavolul este ceva comic". In acest caz, inselarea cuprinde intreaga minte a omului. Daca exista Dumnezeu, exista si diavol, iar daca Dumnezeu se face simtit in viata omului, tot asa se face simtit si diavolul in viata omului. Totul tine insa de vointa omului, care poate impiedica atat pe Dumnezeu, cat si pe diavol, de a-si face loc in inima si viata lui.
Cat timp diavolul ramane ascuns cunostintei si credintei omului, el poate lucra in voie, "bagandu-si coada" in toate planurile omului, in toate faptele si in toate relatiile pe care omul le are cu semenii sai.
Mai dureros insa este faptul ca atunci cand nu credem intr-un pericol sau risc, nu aveam cum si de ce sa ne pazim in fata lui. Suntem descoperiti si fara pic de aparare. Nimeni nu se pazeste acolo unde nimeni nu ataca, nimeni nu lupta cu ceva inexistent, nimeni nu poarta arme fiind de unul singur.
Din momentul in care constientizam lucrarea diavolului si credem in existenta lui, lupta devine mai aspra si mai intetita. Fiind descoperit, el lupta mai pe fata si mai aprig, "racnind ca un leu" in fata celor ce il privesc descoperit. Cand un dusman ne lupta intr-ascuns, el o face subtil, putin cate putin si pe termen lung, insa atunci cand este descoperit, el isi arunca in lupta, deodata, toate armele sale.
Cand ajungem sa ne dam seama ca gandurile rele ce ne vin in minte nu sunt izvorate de noi, ca maniile ce ni se aprind in inima nu sunt proprii firii noastre, aceasta fiind fundamental buna, cand patimile noastre nu sunt roade ale libertatii, abia atunci reusim sa luptam cu ele si sa ne schimbam mintea, induhovnicind-o, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.
"Omul nu este dusman al omului. Doar diavolul este dusman al omului." Daca am crede acest cuvant, cu mult mai usor am trece peste rautatile vazute sau simtite din partea celor de langa noi. Daca am vedea cum diavolul lucreaza prin oamenii neatenti la lucrarea lui in ei, nu am mai lovi in oameni, intorcandu-le rautatile, nu am mai suferi in fata rautatilor lor, ci am avea mila de ei, oricat de mult ne-ar lovi ei.
Cand nu mai credem in diavol, ajungem sa luptam cu omul de langa noi, sa urmam legii talionului, care zice "ochi pentru ochi si dinte pentru dinte", sa luam totul personal, sa vedem in toti aceia care ne sunt greu de suportat numai lovituri si impunsaturi intentionate.
Cand diavolul nu a reusit sa-L ispiteasca pe Hristos, in pustie, el a trecut la a-L lovi prin oamenii de langa El, prin ucenici si prin preotii Templului iudaic. Un apostol se leapada de El de trei ori, un altul Il vinde, iar preotii Legii Vechi ii cer rastignirea. Cu toate acestea, El nu a cazut din dragostea fata de ei, stiind si vazand cu diavolul lucreaza prin ei asupra Lui, cum ei se comporta inconstient, drept pentru care a si zis: "Iarta-i, Doamne, caci nu stiu ce fac."
Diavolul exista, insa cauta cu toata puterea sa ramana ascuns.
Diavolul ne pacaleste, cum ca nu exista, pentru a putea sa ne piarda fara prea mare lupta.>>

Manastirea Stella Maris - Pestera Sfantului Ilie
 

Colinde de Craciun
 

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii - Adrian Cocosila
 

http://www.crestinortodox.ro/religie/sfantul-stefan-primul-diacon-martir-bisericii-69740.html:

Sfantul Stefan este praznuit pe 27 decembrie, in a treia zi dupa Nasterea Domnului. Parintele Nicolae Steinhardt, facand diferenta intre cele doua verbe vecine, dar nu identice, "a sedea" si "a sta", ne descopera de ce Sfantul Stefan este sarbatorit dupa Nasterea Domnului si Soborul Maicii Sale. "A sedea", spune parintele, inseamna in limba romana a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita ... ), iar "a sta" inseamna a se tine in picioare, vertical. In textul de la Fapte, 55-56 se spune: "A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu". Observam ca in textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adica a se afla in picioare, si nu a sedea. In iconografie, Hristos e mereu reprezentat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc, iar in textele liturgice se face referire la Iisus sezand in slava, niciodata stand. Parintele Nicolae Steinhardt explica de ce s-a folosit verbul "a sta": "Pentru a primi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire". Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca Sfantul Stefan sa fie cinstit in a treia zi de Craciun.
Sfantul Stefan - primul diacon
Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii, a crescut si numarul cererilor pentru diverse slujiri ale apostolilor. Astfel, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati "plini de Duh Sfant si de intelepciune" care sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae. Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.
Sfantul Stefan - primul martir
Sfantul Stefan s-a aratat un aparator al credintei adevarate cu privire la persoana lui Hristos, marturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri pentru mantuirea noastra. A fost acuzat ca a adus blasfemie lui Moise si lui Dumnezeu. Atunci cand Caiafa a intrebat daca cele ce se marturisesc despre El sunt adevarate, Sfantul Stefan a rostit o lunga cuvantare in care a aratat ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui. Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Dupa ce L-a vazut pe Mantuitorul Hristos in chip minunat in slava, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine si pentru cei care il omorau: "Doamne nu le socoti lor pacatul acesta" (Faptele Apostolilor VII, 59-60). Locul uciderii Sfantului Stefan a fost in valea lui Iosafat. Avand in vedere ca in vremea aceea cei care erau ucisi cu pietre nu puteau fi inmormantati in cavoul familiei, se presupune ca trupul Sfantului Stefan a fost pus in mormantul unui crestin. Moastele sale au fost descoperite in anul 415, atunci cand preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o intreita viziune. Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria "chiliel", care in limba ebraica inseamna "cununa", pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.
Semnificatia numelui Stefan
Numele este de origine greceasca - Stephanos - si inseamna "coroana", "ghirlanda", "cununa" (cu care erau incununati invingatorii). La noi, formele curente au fost si sunt Stefan si Stefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fanel, Fanica, Fanita, Fana, Fanica, iar uneori - sub influenta straina - Fanny. Destul de des se folosesc si diminutivele Stefanel sau Stefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a aparut si forma feminina Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decat vechea Stefanida - numele unei mucenite trecute in calendar).
Adrian Cocosila

Viata, o cruce - Arhim. Siluan Visan
 

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-sfintei-cruci/viata-cruce-148209.html:
Dumnezeu si omul, Tatal si copilul intru continuu dialog, o impreuna lucrare spre mantuirea copilului Sau. Viata este o cale, viata in si cu Hristos este Calea cea adevarata. Insasi existenta este o conlucrare cu Dumnezeu. Iar aceasta cale se rezuma la o asteptare din partea Lui Dumnezeu spre a ne decide definitiv daca vrem sa fim cu El sau nu; iar noi prin ceea ce facem, prin ceea ce gandim, prin tot comportamentul nostru inaintam.

Si pe aceasta cale, in zbuciumul acesta existential, fiecare din noi cel putin o data s-a simtit la o rascruce de drumuri. Adesea ne-am intrebat: “pe ce cale trebuie sa o apuc?”... Iar dupa ce inaintam in varsta, cei mai multi se intreaba: “Daca nu as fi luat aceste decizi, oare cum ar fi fost viata mea?”. Si astfel stam sub semnul intrebarii fara sa dam glas indemnului de a fi multumit de ceea ce esti, de ceea ce ai.

Astazi suntem martori ai unei chemari a lui Hristos de a-I urma. Este o diferenta mare intre chemare si indemn. Cand suntem chemati inseamna ca mergem in urma cuiva, in situatia noastra mergem in urma Lui, iar El ne indruma stiind ce este cel mai bine pentru noi, deoarece cunoaste drumul. Cand suntem indemnati, mergem pe o cale care ni se arata, dar nu avem pe cine urma caci nu exista un inainte-mergator ca in cazul chemari. Asadar, Hristos merge inaintea noastra ca Pastorul sufletelor ce vor sa se mantuiasca, noi nu avem altceva de facut decat sa-I urmam.

Dar daca tot vorbim de viata ca o cale, mi-am adus aminte de cuvintele lui Eminescu: “oamenii se impart in doua categorii: unii care cauta si nu gasesc, altii care gasesc si nu sunt multumiti…”. Doamne cat de adevarat!

In prima categorie -a celor “ce cauta si nu gasesc”- sunt acei oameni care nu au constientizat inca ca fara Hristos viata nu are sens. Exista un gol al existentei care nu poate fi umplut decat de Dumnezeu. Oricat de mult ar cauta la placerile lumesti nu poate fi multumit, pentru ca pur si simplu nu se va simti iubit. Omul in adancul lui cauta dragostea, numai dragostea ii poate umple golul existential. Este mare lucru sa te simti iubit! Cautam in pacate bucuriile Raiului, ne dorim ca prin pacate sa simtim dragostea Tatalui, insa pacatul nu face altceva decat sa te insele. Un singurul lucru sa stiti: niciodata pacatul nu te face sa te simti iubit!!!

In cea de-a doua cotegorie -a celor “ce gasesc si nu sunt multumiti”- cred ca suntem cei mai multi dintre noi, cei mai multi crestini. Desi ne aflam pe Calea cea adevarata, am cunoscut si suntem credinciosi Lui Hristos, adesea ne simtim nemultumiti! Pentru ca ne plangem ca nu ne sunt ascultate rugaciunile, ca nu ne asteptam la cele ce ni se intampla, ca vrem sa vedem minuni ca sa ne intarim in credinta, s.a.m.d… si uite asa nesimtindu-ne multumiti facem un pas inainte, trei inapoi.

Dumnezeu a respectat, respecta si va respecta libertatea omului. Inca din Rai omul se bucura de acest privilegiu, insa din pacate nu stim niciodata sa facem uz de el! Acest dar, acest privilegiu dat numai omului, este in acelasi timp si o responsabilitate pe umerii nostri. Dar asa cum este necesar oxigenul pentru viata, tot asa este necesara libertatea pentru om, dar “libertatea consta in a voi ca lucrurile sa se intample nu cum vrei tu, ci cum este drept sa se intample” (Epictet).

Chemarea de astazi sa-ti iei crucea ta si sa-I urmezi Lui -pentru “cine voieste”- este exact sub prisma libertatii pe care nu o anuleaza, nici nu o incalca; ci ne pune in fata unei realitati adanci a vietii noastre. “Daca vrei, esti rob patimilor; si iarasi daca vrei, esti liber sa nu te pleci patimilor, fiindca Dumnezeu te-a facut cu voie libera. Iar cel ce biruie patimile trupului se incununeaza cu nemurirea. Caci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtutiile, nici cununile daruite de Dumnezeucelor vrednici dintre oameni…” (Sf. Antonie cel Mare).

Va rog din suflet: haideti sa ne cunoastem mai intai pe noi insine! Hadeti sa privim atent la singurele realitati ale vietii pamantesti: libertatea / eu / pacatul. Vedeti, suntem la mijloc! Intre libertate si pacat… dar mai inainte de toate sa ne cunoastem pe noi insine! Iubiti mei, insist si va rog: cunoaste-te pe tine insuti si atunci vei putea cu adevarat sa-I urmezi lui Hristos si vei putea fi stapan pe tine, pentru ca “celui ce se cunoaste pe sine i se da cunostinta tuturor” (Sf. Petru Damaschin).

Revin acum la viata si la crucea ei… viata isi are traiectorie orizontala, ne miscam continuu pe orizontala. In acelasi timp, Harul are o traiectorie total opusa: de sus in jos, pe verticala! Harul se pogoara de sus de la Parintele Luminii, dupa cum spune Sf. Ap. Iacov in Epistola sa. Astfel, cand intalneste sufletul omului, are loc prima rascruce in viata noastra! Tendinta noastra de a fi pamantesti (orizontala) se intalneste cu Harul ce se pogoara la noi (verticala) si incepe o framantare (+) adesea dureroasa intre a urma calea noastra si a urma calea Lui… incepem sa ne simtim la rascruce de drumuri. Dar nu este o rascruce de drumuri, ci intalnirea cu Harul lui Dumnezeu; o simtim ca rascruce pentru ca suntem inclinati sa facem voia noastra, ne este greu sa facem voia Domnului. Imi aduc aminte de cuvantul Pr. Galeriu: “Crucea este locul intalnirii dintre Dumnezeu si om”.

Asadar, insasi viata este o cruce atunci cand vrei sa fii cu El, o cruce intre lumea ta si starea in care esti chemat sa traiesti cu adevarat! Asa am inteles eu cuvantul Lui: “cel ce voieste sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze…”. Dar aceasta nu ar fi fost posibil daca nu aveam libertatea de a alege. El doreste ca toti sa ne inaltam prin Harul Duhului Sfant si astfel toti am fi fost obligati sa urmam Harului inaltandu-ne daca nu am fi fost liberi sa alegem. Mai mult decat atat, numai libertatea pune in valoare gestul tau, dorinta ta…

Sper ca ati inteles valoarea libertatii si pozitia mea… acum sa stam putin si asupra pacatului.

De multe ori am auzit spunandu-se: “Doamne, am pacatuit! Cum sa nu mai pacatuiesc...”? Ne plangem ca suntem pacatosi. Insa ma intreb de multe ori: “Ce ne-am face fara pacatele acestea?”… Ispita si pacatul savarsit sunt singura cale de a ne cunoaste cel mai bine! Este posibilitatea de a-ti vedea “punctele slabe” ale sufletului, este sansa de a te cunoaste cu adevarat si a te “antrena” in lupta cu ispita pacatului. Nu as vrea sa fiu inteles gresit, nu spun ca trebuie sa pacatuiesti pentru a te cunoaste; si nu as vrea sa ramanem in deznadejdea adusa de cadere, ci sa luam aminte la cadere pentru a ne indrepta! Asa cum ca si copiii mici intai am mers de-a busilea, apoi incet-incet ne-am ridicat in picioare si am inceput sa mergem, dar la fiecare cazatura ne ridicam si continuam sa pasim, tot asa si in viata duhovniceasca, caderea nu inseamna ca nu pot merge, ci ca trebuie sa continui a incerca…

Din cadere in cadere, voi invata sa fiu smerit pentru ca ma simt ocrotit, iar cel ce ma ocroteste are incredere in mine ca voi reusi… Binecuvantarea Lui ma acopera in toti pasii vietii mele, iar smerenia ma invata sa ma ridic, deoarece “smerenia este roada cunostintei, iar cunostinta este roada ispitelor” (Sf. Petru Damaschin).

Din pacate, cel mai adesea deznadajduim, ramanem in deznadejde fara sa ne ridicam ochii catre El. Dar nu asa ne vom castiga sufletul, ci ridicandu-ne ochii sufletului si ingenunchind inima in fata Lui vom simti iertarea mantuitoare, “caci precum molia roade haina sic aria lemnul, tot asa intristarea mananca sufletul omului” (Sf. Ioan Casian).

Este nevoie de incercari multe, daca vrei poti sa ramai rob patimilor, si iarasi daca vrei poti sa fii liber in Hristos. Numai in Hristos omul este liber si stapan pe sine insusi. Sa ne rusinam de pacat si sa marturisim pe Hristos, nu invers.

Cu totii am simtit ca lupta-i crancena, dar daca n-ar fi libertatea, omul n-ar putea inclina spre bine!

Arhim. Siluan Visan

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ce-148209.html

Joia din Saptamana Patimilor ( Adrian Cocosila )
 

Ritul Luminii Sfinte asa cum este celebrat astazi la Ierusalim
 

Iov - suferinta si desavarsire
 

http://www.crestinortodox.ro/morala/...la-148737.html

Articolul de azi de pe site este foarte bun.
E bine sa diferentiem putin lucrurile...

Astazi 07 Mai a aparut continuarea la acest articol:

http://www.crestinortodox.ro/morala/...ei-148755.html

Foarte bun.
Asemenea oameni si gandiri pot ajuta oamenii sa-si rezolve problemele sufletesti si
in spiritul credintei

Inaltarea Domnului, in cantarile bisericesti
 

Deznadejdea - Adrian Cocosila
 

http://www.crestinortodox.ro/editori...ea-144896.html
Deznadejdea este pierderea increderii in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu. Sunt persoane care considera ca pacatele lor sunt prea mari pentru a putea fi iertate de Dumnezeu. Din acest motiv renunta la pocainta si refuza sa puna inceput bun in viata lor. Insa a crede ca avem pacate care sa biruiasca iubirea de oameni a lui Dumnezeu, e asemanator cu a spune ca daca aruncam un pumn de nisip in mare, ea se va murdari. Sfantul Luca al Crimeei afirma “ca marea va spala acel nisip murdar, si el va pieri in adancul ei fara fund. Iar milostivirea lui Dumnezeu este fara margini, este nemasurat mai mare decat oceanul nesfarsit, si in aceasta milostivire dumnezeiasca putem cu usurinta ineca toate pacatele grele daca ne vom pocai pentru ele din toata inima”.

Deznadejdea izvoraste din necredinta. Ea incepe cu o stare de tristete si mahnire sub diferite chipuri. Ca aceasta stare sa nu puna stapanire pe om, trebuie cautata cat mai repede iesirea din ea. Diavolul doreste sa imprime prin deznadejde gandul ca nicio schimbare nu mai este posibila. Iar omul care a ajuns sa fie stapanit de acest gand, nu-si va mai dori iesirea din ea. Insa, orice efort de iesire trebuie intarit de lucrarea sfintitoare a harului. Aceasta conlucrare intre efortul uman si puterea divina constituie calea izbavirii.

Sfintii Parinti afirma ca "precum fierarul isi poate arata mestesugul prin uneltele sale, dar fara lucrarea focului nu poate ispravi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar, fara venirea focului dumnezeiesc, ele raman fara rod si fara folos, neizbutind sa curete pata si intinaciunea sufletului".

Nu trebuie sa fim nepasatori fata de cei cazuti in deznadejde. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca "daca nu iti pasa de pacat, deoarece, chipurile, a fost savarsit de altcineva, nu faci bine, pentru ca cel care a pacatuit nu este un strain. El este madular al trupului Bisericii. Fii cu multa bagare de seama! Daca nu iti pasa, va veni vremea sa se raspandeasca raul si la tine. De aceea, daca nu te ingrijesti de fratele tau, macar ingrijeste-te pentru tine. Pune stavilar bolii, impiedica raspandirea ei ... Atunci cand o casa ia foc, toti vecinii alearga sa ajute la stingerea focului, pentru ca vapaia sa nu se raspandeasca si la casele lor".

Nadajduiti in Domnul. Increderea in El va da putere sa treceti peste orice suparare, mahnire, ingrijorare si indoiala fara sa cunoasteti deznadejdea.

Adrian Cocosila

Mormantul Sfantului Apostol Pavel - Radu Alexandru
 

http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/mormantul-sfantului-apostol-pavel-119938.html:
Potrivit traditiei, trupul Sfantului Apostol Pavel a fost inmormantat la cativa kilometri de locul martiriului, pe locul ce apartinea unei femei crestine cu numele Lucina. Crestinii au construit un altar deasupra mormantului. Credinciosii veneau des aici pentru a-l cinsti pe Apostol. Pe acest loc avea sa fie construita Biserica Sfantul Pavel in afara zidurilor (Basilica di San Paolo fuori le Mura,) una din cele cinci mari biserici ale Romei. In timpul secolului al IV-lea, moastele Sfantului Apostol Pavel au fost mutate intr-un sarcofag, cu exceptia capului, care se afla in Lateran.
Mormantul Sfantului Pavel se afla sub o placa de marmura din cripta bisericii la 1,37 m sub altar. Piatra de mormant pastreaza inscriptia Paulo Apostolo Mart (Pavel Apostol si Martir).
Descoperirea sarcofagului este mentionata intr-o cronica a manastirii benedictine ce apartinea de biserica, in timpul lucrarilor de reconstructie din sec. al XIX-lea. Spre deosebire de alte sarcofage descoperite in acelasi timp, acesta nu este mentionat in lucrarile de specialitate.
Pe 6 decembrie 2006, s-a facut publica informatia potrivit careia arheologii Vaticanului au confirmat prezenta unui sarcofag alb din marmura sub altar, probabil continand moastele Sfantului Apostol. Sarcofagul nu a fost indepartat de la locul initial astfel incat numai una din laturile sale poate fi vazuta.
Pe 29 iunie 2009 Papa Benedict al XVI-lea a anuntat ca datarea cu carbon 14 a fragmentelor de os gasite in sarcofag, au confirmat ca dateaza din primul sau al doilea secol: "Acestea par sa confirme traditia unanima si incontestata potrivit careia acestea sunt moastele Sfantului Apostol Pavel”. Papa Benedict al XVI-lea a facut acest anunt in biserica Biserica Sfantul Pavel in afara zidurilor, in timpul unei slujbe ce marca sfarsitul Anului Paulin inchinat Sfantului Apostol.
Biserica Sfantul Pavel in afara zidurilor - istoric
Biserica ce adaposteste mormantul Sfantului Apostol Pavel reprezinta un loc fascinant atat din punct de vedere istoric, religios cat si artistic. Se afla la o distanta de aproximativ trei kilometri de vechile ziduri ale Romei. Dintre toate bisericile din Roma aceasta este singura care si-a pastrat forma initiala timp de 1435 de ani.
Prima biserica, de dimensiuni reduse, a fost ridicata de catre Imparatul Constantin fiind sfintita pe 18 noiembrie 324. In 386 Imparatul Teodosie a daramat biserica initiala, incepand ridicarea alteia mai mari. Potrivit inscriptiei de pe arcul triumfal, asezamantul a fost sfintit in 390 de catre Siricius. A fost finalizata in 395 sub imparatul Honorius.
Chiar de-a lungul timpului a fost in multe randuri restaurata, biserica de astazi arata aproape la fel cu cea din secolul al IV-lea. In 883, zidurile si turnul ce inconjoara biserica au fost finalizate. Locul era cunoscut ca "orasul lui Ioan” dupa Papa Ioan VIII (872-882), fiind construite pentru a apara biserica de lombarzi si saracini.
Papa Grigorie al VII-lea a fost abate al manastirii si, in vremea sa, Panteleone din Amalfi a adus portile din bronz ale bisericii, care au fost executate de catre artisit constantinopolitani. Papa Martin V a incredintat biserica calugarilor din congregatia Monte Cassino. In vremea lui Grigorie cel Mare existau doua manastiri lanaga biserica: Sfantul Aristus, pentru monahi si Sfantul Stefan pentru monahii.
In 1823 un incendiu a provocat mari pagube bisericii. Intreaga lume a contribuit la restaurarea ei. Vice-regele Egiptului a trimis stalpii de sustinere din alabastru iar Imparatul Rusiei a trimis lapis lazuli pentru tabernaclu.
Tot in aceasta biserica se afla si "cinstitele lanturi” ale Sfantului Pavel, pe care acesta le-a purtat inaintea martiriului.
Radu Alexandru