Despre patima si activitate

• « Inapoi
• Inainte »

CAPITOLUL XXII

Despre patima si activitate

Cuvantul patima este omonim. Se numeste patima, patima trupeasca, spre exemplu: bolile si ranile. Se numeste iarasi patima, patima sufleteasca, spre exemplu: pofta si mania. indeobste si in general, patima animala este aceea careia ii urmeaza placere sau durere. Durerea urmeaza patimii, dar nu insasi patima este durere, caci cele nesimtitoare desi patimesc, totusi nu simt durere. Prin urmare patima nu este identica cu durerea, ci durerea este simtirea patimii. De aceea patima, ca sa cada sub simturi, trebuie sa fie considerabila, adica mare.

Definitia patimilor sufletesti este aceasta: patima sufleteasca este o miscare sensibila a puterii apetitive, provocata de reprezentarea unui bine sau rau. Sau altfel: patima sufleteasca este o miscare irationala a sufletului, provocata de ideea de bine sau de rau. Ideea de bine provoaca pofta; ideea de rau provoaca mania. Dar patima generala adica comuna se defineste astfel: patima este o miscare care se petrece in cineva, provocata de altcineva.

Activitatea este o miscare eficace. Iar eficace este ceea ce se misca prin sine. Astfel mania este o activitate a partii irascibile a sufletului si un afect al celor doua parti ale sufletului si inca al intregului corp, cand este dus de manie cu forta spre fapte. Miscarea s-a facut in cineva, provocata de altcineva si tocmai aceasta se numeste patima.

Si in alt chip activitatea se numeste patima. Activitatea este o miscare in conformitate cu firea, iar patima o miscare contra firii. Potrivit acestei definitii activitatea se numeste patima cand nu se misca potrivit firii, fie ca este provocata prin ea insasi, fie ca este provocata prin altul. Miscarea pulsului inimii, pentru ca este o miscare naturala, este o activitate; palpitatia insa, fiindca este fara masura si nu este naturala, este patima si nu activitate.

Nu se numeste patima orice miscare a partii pasionabile a sufletului, ci numai miscarile cele mai puternice si care ajung la simtire. Cele mici si cele imperceptibile nu sunt niciodata patimi. Caci trebuie ca patima sa aiba o intensitate considerabila. Pentru aceea definitiei patimii i se mai adauga: miscare perceputa de simtire, deoarece miscarile mici, care scapa simtirii, nu produc patima.

Trebuie sa se stie ca sufletul nostru are doua feluri de puteri: puteri de cunoastere si puteri vitale. Puterile de cunoastere sunt urmatoarele: mintea (nous), judecata pura (dianoia), opinia (doxa), imaginatia, perceptia. Puterile vitale, adica cele care privesc partea apetitiva a sufletului sunt: vointa si alegerea. Dar pentru ca sa fie mai clare cele ce spunem, vom vorbi mai pe larg despre acestea. Si in primul rand sa vorbim despre puterile de cunoastere.

Despre imaginatie si perceptie s-a vorbit indeajuns in cele de mai sus. Prin perceptie se naste in suflet afectul, care se numeste imaginatie. Din imaginatie se naste opinia. Judecata pura apoi, dupa ce examineaza parerea, daca este adevarata sau falsa, judeca ceea ce este adevarat. Pentru aceea si cuvantul judecata pura deriva de la a judeca si de la a examina pentru a decide. Iar ceea ce s-a judecat si s-a hotarat ca adevarat se numeste cunoastere.

Sau in alt chip: trebuie sa se stie ca prima miscare a mintii se numeste gandire simpla. Gandirea simpla raportata la ceva se numeste gand. Daca gandul persista si fixeaza sufletul asupra ceea ce s-a gandit se numeste reflexie. Daca reflexia ramane in ceea ce s-a gandit si se verifica si se examineaza pe sine insasi ( Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia de la Verona, 1531, f. 48r.) se numeste intelegere. Daca intelegerea se mareste, da nastere la rationament, care se numeste si cuvant mintal. Pe acesta definindu-l, unii spun ca este miscarea cea mai completa a sufletului, care are loc fara vreo exprimare in puterea de rationare a sufletului. Ei spun ca din ea rezulta cuvantul rostit care se graieste cu ajutorul limbii. Asadar, dupa ce am vorbit despre puterile de cunoastere, sa vorbim despre puterile vitale sau apetitive.

Trebuie sa se stie ca in suflet a fost sadita o putere care doreste ceea ce este conform naturii si care tine pe toate cele care sunt in chip substantial legate de fire. Aceasta putere se numeste voire. Fiinta doreste sa existe, sa traiasca si sa se miste spiritual si senzual, ravnind dupa propria sa existenta naturala si deplina. Pentru aceasta unii definesc aceasta vointa naturala qelhma astfel: Vointa naturala este o dorinta rationala si vitala, care depinde numai de cele naturale. Pentru aceea voirea este insasi dorinta naturala, vitala si rationala a tuturor celor ce constituie natura; ea este o putere simpla. Dorinta fiintelor nerationale; pentru ca nu este rationala nu se numeste voire.

Iar vointa este un anumit fel de voire naturala, adica o dorinta naturala si rationala a unui lucru. Caci puterea de a dori in mod rational se afla in sufletul oamenilor. Asadar, cand dorinta rationala se misca in chip natural catre un lucru, se numeste vointa. Caci vointa este o dorinta si un elan rational catre un lucru. Se zice vointa atat despre cele ce sunt in puterea noastra cat si despre cele ce nu sunt in puterea noastra, adica atat despre cele posibile, cat si despre cele imposibile. Caci de multe ori dorim sa fim desfranati sau sa pazim curatenia sufleteasca sau sa dormim sau altceva asemenea; acestea sunt in puterea noastra si posibile. Voim insa sa fim imparati si aceasta nu este in puterea noastra. Voim probabil sa nu murim niciodata; aceasta, insa, este din cele imposibile.

Vointa tinteste scopul si nu mijloacele care duc la scop. Scop este lucrul voit, spre exemplu: a imparati, a fi sanatos. Mijlocul care duce la scop este acela asupra caruia se poate delibera, adica modul prin care noi trebuie sa fim sanatosi sau sa ajungem imparati. Dupa vointa vine cercetarea si gandirea. Si dupa acestea, daca lucrul este in puterea noastra, urmeaza sfatul , adica deliberarea. Deliberarea este o dorinta examinatoare a acelora care sunt in puterea noastra de a le savarsi. Caci deliberam daca trebuie sa ne apucam de un lucru sau nu. Apoi judecam ceea ce este mai bine; aceasta operatie se numeste judecata. Apoi suntem dispusi si iubim ceea ce a fost judecat pe temeiul deliberarii; aceasta operatie se numeste opinie.

Caci daca judecam, dar nu suntem dispusi spre ceea ce a fost judecat, adica nu-l iubim, atunci nu se numeste opinie. Apoi dupa dispozitie urmeaza preferinta, adica alegerea. Preferinta este a lua si a alege din doua lucruri, care stau in fata, pe unul inaintea celuilalt. Apoi ne pornim spre fapta: aceasta se numeste impuls. Apoi se intrebuinteaza si se numeste intrebuintare. Dupa intrebuintare dorinta inceteaza.

La fiintele irationale, cand se naste dorinta spre ceva, urmeaza indata si impulsul catre fapta. Dorinta celor fara de ratiune este irationala si ele se conduc de dorinta naturala. Pentru aceasta dorinta celor irationale nu se numeste nici voire, nici vointa, caci voirea este o dorinta naturala, rationala si libera. La oameni, insa, care sunt fiinte rationale, dorinta naturala este condusa mai mult decat conduce. Caci omul se misca in chip liber si cu ratiune, pentru ca in el sunt unite puterile de cunoastere si puterile vitale. El doreste in chip liber, voieste in chip liber, examineaza si gandeste in chip liber, delibereaza in chip liber, judeca in chip liber, se dispune in chip liber, alege in chip liber, se misca in chip liber, lucreaza in chip liber cele naturale.

Trebuie sa se stie ca noi cu privire la Dumnezeu vorbim despre vointa, dar nu vorbim despre preferinta in sensul propriu al cuvantului, caci Dumnezeu nu delibereaza. A delibera inseamna a nu avea cunostinta de ceva. Nimeni nu delibereaza despre ceea ce este cunoscut. Iar daca deliberarea este o consecinta a nestiintei, negresit ca si preferinta. Dumnezeu, deci, pentru ca cunoaste toate intr-un chip simplu, nu delibereaza.

Nici cu privire la sufletul Domnului nu vorbim despre deliberare si preferinta, caci nu era nestiutor. Chiar daca firea sa omeneasca nu cunostea pe cele viitoare, totusi, pentru ca a fost unita dupa ipostasa cu Dumnezeu

Cuvantul, avea cunostinta tuturor lucrurilor, nu prin har, ci, dupa cum s-a

spus, potrivit unirii ipostatice, deoarece acelasi a fost si Dumnezeu si om.

Pentru aceea sufletul Domnului nici n-a avut o vointa gnomica, ci Sfantul

Lui suflet a avut o vointa naturala, simpla, la fel cu aceea care se vede in

toate persoanele omenesti. Nu a avut opinie, adica vointa gnomica potrivnica vointei Lui dumnezeiesti, nici alta vointa decat vointa Lui dumnezeiasca. Caci opinia se deosebeste in acelasi timp cu persoanele, cu exceptia Dumnezeirii, sfinte, simple, necompuse si nedespartite, in Dumnezeire, pentru ca ipostasele nu se despart, nici nu se departeaza in nici un chip, nici vointa gnomica nu se desparte. De asemenea, pentru ca in Dumnezeire este o singura fire, este o singura vointa naturala. Dar pentru ca si ipostasele sunt nedespartite, exista o singura vointa gnomica si o singura miscare a celor trei ipostase. Cu privire la oameni, insa, pentru ca este o singura fire, este si o singura vointa naturala.

Dar pentru ca ipostasele sunt despartite si sunt departate unele de altele in spatiu, in timp si in dispozitia fata de lucruri si fata de multe altele, pentru aceea si vointele si opiniile sunt deosebite. Acum, cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca naturile Lui sunt deosebite, sunt deosebite si vointele naturale ale Dumnezeirii Lui si ale omenirii Lui, adica puterile volitionale. Dar pentru ca este o singura ipostasa si unul singur care voieste, unul este si lucrul voit, adica vointa gnomica, anume vointa Lui omeneasca urmeaza vointei Lui dumnezeiesti, si voieste pe acelea pe care vointa Lui dumnezeiasca a voit ca ea sa le voiasca.

Trebuie sa se stie ca altceva este voirea si altceva este vointa si altceva este lucrul voit si altceva cel inzestrat cu facultatea de a voi si altceva cel care voieste. Voirea este puterea simpla de a voi. Vointa este voirea indreptata spre un lucru. Lucrul voit, lucrul supus voirii, adic a ceea ce voim, spre exemplu: dorinta se misca spre mancare. Simpla dorinta este o voire rationala. Cel inzestrat cu puterea de a voi este cel care are facultatea de a voi, spre exemplu: omul. Cel care voieste, este acela care face uz de voire.

Trebuie sa se stie ca vointa arata cand voirea adica puterea de a voi si se numeste vointa naturala, cand lucru voit si se numeste vointa gnomica.

• « Inapoi
• Inainte »