Despre prestiinta si predestinare

• « Inapoi
• Inainte »

CAPITOLUL XXX

Despre prestiinta si predestinare

Trebuie sa se stie ca Dumnezeu stie totul dinainte, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte pe cele ce sunt in puterea noastra, dar nu le predestineaza. El nu voieste sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea. Prin urmare predestinarea este opera poruncii prestiutoare a lui Dumnezeu. Predestineaza pe cele ce nu sunt in puterea noastra, potrivit prestiintei Lui. Caci de pe acum chiar, prin prestiinta Lui, a judecat mai dinainte totul, potrivit bunatatii si dreptatii Lui.

Trebuie sa se stie ca virtutea a fost data in natura de Dumnezeu si El este principiul si cauza a tot binele si este cu neputinta ca noi sa voim sau sa facem binele fara conlucrarea si ajutorul Lui. In puterea noastra este sau a ramane in virtute si a urma lui Dumnezeu, care ne cheama spre aceasta, sau a ne indeparta de virtute, adica de a fi in viciu si de a urma diavolului, care ne cheama spre aceasta, fara sa ne sileasca. Caci viciul nu este nimic altceva decat indepartarea virtutii, dupa cum si intunericul este indepartarea luminii. Daca ramanem in starea naturala suntem in virtute; daca ne abatem de la starea naturala, adica de la virtute, si venim la cea contra naturii, ajungem in viciu.

Pocainta este intoarcerea, prin asceza si osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturala si de la diavol la Dumnezeu. Creatorul a facut pe om ca barbat, dandu-i harul lui dumnezeiesc si prin aceasta l-a pus in comuniune cu El. Din aceasta cauza omul ca stapan a dat in chip profetic nume vietuitoarelor, caci ele i-au fost date ca roabe (Facerea II, 19-20.). Apoi, pentru ca este rational, ganditor si liber, potrivit chipului lui Dumnezeu, pe buna dreptate i s-a incredintat de creatorul si stapanul obstesc al tuturora conducerea celor pamantesti. Dar Dumnezeu, prin prestiinta sa, pentru ca stia ca omul va calca porunca si va fi supus stricaciunii, a facut din el femeia, ajutor lui, asemenea lui (Facerea II, 18, 21-23.). Femeia este ajutor pentru a mentine, dupa calcarea poruncii, prin nasterea de copii, neamul omenesc. Caci creatia primara se numeste facere si nu nastere. Creatia este facerea

primara savarsita de Dumnezeu; nasterea, insa, este succesiunea unuia din altul, ca o consecinta a condamnarii la moarte, din cauza calcarii poruncii. Dumnezeu l-a pus pe Adam in paradis, care era atat spiritual cat si sensibil. In cel sensibil salasluia cu trupul pe pamant, dar cu sufletul traia impreuna cu ingerii, cultivand ganduri dumnezeiesti si hranindu-se cu ele.

Era gol din pricina simplitatii sale si a vietii lui naturale; se urca numai catre creator cu ajutorul fapturilor, bucurandu-se si veselindu-se de contemplarea Lui.

Pentru ca Dumnezeu a impodobit pe om in chip natural cu vointa libera, i-a dat porunca sa nu manance din pomul cunostintei (Facerea II, 17.). Dar despre pom am vorbit dupa puterea noastra destul in capitolul despre paradis (Capitolul XI, cartea II.). Dumnezeu i-a dat aceasta porunca fagaduindu-i ca da ca va pazi vrednicia sufletului, dand victorie ratiunii, cunoscand pe creator si pazind porunca Lui, va participa fericirii vesnice, va trai in veci, ajungand mai presus de moarte.

Dar daca va supune sufletul corpului, daca va prefera placerile corpului, netinand seama de vrednicia lui, asemanandu-se animalelor neintelegatoare (Psalmi XLVIII, 13.), scuturand jugul creatorului si neglijand porunca Lui dumnezeiasca, va fi responsabil de moarte si va fi supus stricaciunii si ostenelii, ducand o viata nenorocita. Caci nu era folositor ca omul sa dobandeasca nemurirea fara sa fie inca ispitit si incercat, ca sa nu cada in mandria si condamnarea diavolului (I Timotei III, 6). Diavolul din pricina nemuririi sale, dupa caderea lui de bunavoie, s-a fixat in rau in chip neschimbat si fara posibilitate de pocainta. Dupa cum iarasi si ingerii, dupa alegerea de bunavoie a virtutii, s-au stabilit, prin har, in chip neschimbat in bine. Prin urmare, trebuia ca omul sa fie incercat mai intai, caci un barbat neispitit si neincercat nu este vrednic de nimic. Si in incercare sa se desavarseasca prin pazirea poruncii, ca astfel sa primeasca nemurirea drept rasplata a virtutii. Caci omul, fiind la mijloc intre Dumnezeu si materie, prin pazirea poruncii, dupa ce se libera de legatura fireasca cu existentele, avea sa se fixeze in chip nestramutat in bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stari sufletesti speciale. Prin calcarea poruncii, insa, indreptandu-se mai mult spre materie si smulgandu-si spiritul sau de la cauza lui, adica de la Dumnezeu, si-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns pasibil in loc de impasibil, muritor in loc de nemuritor, are nevoie de legaturi trupesti si de nastere seminala, s-a lipit, prin dragostea de viata, de placeri, ca si cand ele ar fi elementele constitutive vietii, si uraste fara nici o teama pe cei care se sarguiesc sa-l lipseasca de ele, si a schimbat dragostea de Dumnezeu in dragosle fata de materie, iar mania contra adevaratului dusman al mantuirii a prefacut-o in manie fata de ceilalti oameni. Asadar, prin invidia diavolului, omul a fost biruit. Caci diavolul invidios si urator de bine nu suferea, el, care a cazut din pricina mandriei, sa dobandim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeste pe nefericitul Adam cu nadejdea Dumnezeirii si dupa ce il urca la aceeasi inaltime a mandriei, il pogoara spre aceeasi prapastie a caderii.

• « Inapoi
• Inainte »