Despre pronie

• « Inapoi
• Inainte »

CAPITOLUL XXIX

Despre pronie

Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existente. Si iarasi: Pronia este vointa lui Dumnezeu, in virtutea careia toate existentele primesc conducerea potrivita. Dar daca pronia este vointa lui Dumnezeu, este necesar ca, potrivit dreptei ratiuni, toate cate se fac prin pronie sa fie facute in chipul cel mai bun si cel mai vrednic de Dumnezeu, in asa fel incat nu poate sa se faca ceva mai bun. Este necesar ca acelasi sa fie si creator al existentelor si proniator. Caci nu este nici potrivit, nici logic, ca altul sa fie creatorul existentelor si altul proniatorul. Daca ar fi asa ar urma negresit ca amandoi sa fie imperfecti: unul in a crea, altul in a purta de grija. Prin urmare Dumnezeu este si creator si proniator. Iar puterea Lui creatoare, conservatoare si proniatoare este vointa Lui cea buna: "Toate cate a voit, Domnul a voit in cer si pe pamant" (Psalmi CXXXIV, 9-10.). Vointei Lui nu i s-a impotrivit nimeni (Romani IX, 19.). A voit sa faca pe toate si s-au facut; vrea ca lumea sa se mentina si se mentine si se fac toate cate vrea.

Iar ca Dumnezeu poarta de grija si ca poarta bine de grija, oricine o va putea vedea in chipul cel mai drept din urmatoarea argumentare. Singur Dumnezeu este prin fire bun si intelept. Asadar pentru ca este bun, poarta de grija, caci cel care nu poarta de grija nu este bun. Caci si oamenii si cele nerationale in chip firesc poarta de grija de odraslele lor; iar cel care nu poarta de grija este hulit. Apoi, pentru ca Dumnezeu este intelept, poarta de grija de existente in chipul cel mai bun. Observand acestea, trebuie sa admiram toate operele proniei, pe toate sa le laudam, pe toate sa le primim fara de cercetare, chiar daca multora li se par nedrepte. Aceasta pentru motivul ca pronia lui Dumnezeu este incognoscibila si incomprehensibila, iar gandurile si faptele noastre si cele viitoare sunt cunoscute numai Lui. Cand spun "toate" in teleg pe cele care nu sunt in puterea noastra; caci cele care sunt in puterea noastra nu sunt de domeniul proniei, ci al liberului nostru arbitru.

Unele din acelea care sunt de domeniul proniei sunt prin bun avointa, altele prin ingaduinta. Prin bunavointa, acelea care fara discutie sunt bune; iar prin ingaduinta, in diferite moduri (Am completat lacuna din editia Migne PG, prin opera lui Nemesie, Despre natura omului, pe care Sf. Ioan Damaschin o foloseste, cf. Migne PG, XL, col. 182 A.), caci de multe ori ingaduie ca si dreptul sa cada in nenorociri spre a arata altora virtutea ascunsa in el, dupa cum este cazul lui Iov (Iov I, 12-22.). Alta data ingaduie ca sa se faca ceva absurd, ca prin fapta absurda in aparenta sa se savarseasca ceva mare si minunat, dupa cum este mantuirea oamenilor prin cruce (I Corinteni I, 18.), In alt chip, Dumnezeu ingaduie ca cel cuvios sa sufere cele rele, ca sa nu cada din constiinta lui cea dreapta, sau ca sa nu alunece in mandrie din pricina puterii si harului dat lui, cum a fost cazul cu Pavel (II Corinteni XII, 7.). Este parasit cineva pentru o bucata de vreme pentru indreptarea altuia, ca sa capete invatatura ceilalti care privesc la starea lui, dupa cum a fost cu Lazar si cu bogatul (Luca XVI, 19-31.). Caci in chip natural ne caim cand vedem pe unii ca sufera. Este parasit cineva pentru slava altuia sau pentru pacatele lui proprii sau ale parintilor, dupa cum a fost orbul din nastere (Ioan IX, 3.) spre slava Fiului omului. Iarasi se ingaduie ca cineva sa sufere spre ravna altuia pentru ca, prin faptul ca slava celui ce sufera se mareste, sa se faca activa suferinta in altii, in nadejdea slavei viitoare (I Petru V, 1.) si in dorinta bunurilor ce au sa fie (Evrei X, 1.), dupa cum este cazul cu mucenicii. Uneori se ingaduie sa cada cineva si in o fapta rusinoasa spre indreptarea unei alte patimi mai rele. Spre exemplu: daca cineva se lauda cu virtutile sau cu faptele lui, Dumnezeu ingaduie ca acesta sa cada in desfanare, pentru ca prin caderea sa, venind la constiinta propriei lui slabiciuni, sa se smereasca si, apropiindu-se, sa-si marturiseasca Domnului pacatele. Trebuie sa se stie ca alegerea celor care trebuiesc facute este in puterea noastra. Ducerea pana la capat a faptelor bune se indeplineste cu ajutorul lui Dumnezeu, care, potrivit prestiintei Sale, conlucreaza cu cei care aleg binele cu dreapta cunostinta. Ducerea pana la capat a faptelor rele, insa, se indeplineste prin parasirea lui Dumnezeu, care iarasi, potrivit prestiintei lui, ii paraseste in chip drept (Tradus prin corectarea textului editiei din Migne PG, dupa editia din Verona, 1531, f. 57v.).

Sunt doua feluri de parasiri: este o parasire mantuitoare si instructiva si alta parasire complet deznadajduitoare. Cea mantuitoare si instructiva se face pentru indreptarea, mantuirea si slava celui care sufera, sau pentru ravna si pilda altora, sau pentru slava lui Dumnezeu. Parasirea completa, insa, este atunci cand omul, cu toate ca Dumnezeu a facut totul pentru mantuire, ramane insensibil, nevindecat, dar mai degraba nevindecabil, din pricina propriei lui hotarari. Atunci se da pierderii celei desavarsite, ca Iuda (Matei XXVI, 24-25.). Sa se milostiveasca Dumnezeu de noi si sa ne fereasca de asemenea parasire!

Trebuie sa se stie ca felurile proniei lui Dumnezeu sunt multe si nu putem sa le interpretam cu cuvantul si nici sa le intelegem cu mintea. Trebuie sa se stie ca toate intamplarile triste duc la mantuire pe cei care le primesc cu multumire si ele sunt negresit pricinuitoare de folos. Trebuie sa se stie ca Dumnezeu voieste antecedent ca toti sa se mantuiasca (I Timotei XI, 4.) si sa dobandeasca imparatia Lui. Caci nu ne-a plasmuit ca sa ne pedepseasca, ci ca sa participam la bunatatea Lui, pentru ca el este bun.

Dar vrea sa fie pedepsiti cei care pacatuiesc, pentru ca El este drept. Asadar, prima vointa se numeste antecedenta si bunavointa, caci el  este cauza ei; cea de a doua se numeste vointa consecventa si parasire, caci isi are cauza in noi. Si aceasta din urma este dubla: una mantuitoare si instructiva spre mantuire, alta deznadajduitoare spre pedeapsa desavarsita, dupa cum am spus. Aceasta cu privire la acelea care nu sunt in puterea noastra.

Dintre cele care sunt in puterea noastra, pe cele bune le voieste antecedent si le binevoieste; pe cele rele, insa, si care in realitate sunt rele nu le vrea nici antecedent, nici consecvent, ci le lasa pe seama liberului arbitru. Caci nu este nici rational, nici virtute ceea ce se face cu forta. Dumnezeu poarta de grija intregii creatii si face bine prin intreaga creatie si ne instruieste de multe ori chiar prin demoni, cum a fost cazul lui Iov (Iov I, 12.) si cu porcii (Matei VIII, 30-32; Marcu V, 12-13; Luca VIII, 32-33.).

• « Inapoi
• Inainte »