PATERICUL ROMINESC

• « Inapoi
• Inainte »

Exista si un Pateric romanesc, mare de tot, care ar putea fi mic de tot, ca are foarte multe lucruri care nu tin de Pateric si de invataturile parintilor duhovnicesti. Insa, in realitate, ceea ce este continut de Pateric e foarte putin fata de cele opt sute de pagini, as zice eu. O suta cincizeci, doua sute de pagini ar fi tot Patericul romanesc luat stricto sensu.

PATIMILE

Patimile, dupa conceptia din Pateric, sunt dracii nostrii. Nu vine impotrivitorul, diavolul, de fiecare data sa-ti sugereze niste idei, ci ai inlauntrul tau deja niste deprinderi care iti schimba mintea spre rau.

Sunt trei pricini ale patimilor pe care le pomeneste Sfantul Marcul Ascetul in Epistola catre Nicolae Monahul: "Inaintea a tot pacatul merg cei trei uriasi care sunt nestiinta, uitarea si nepasarea".

PACATELE

Parintele Cleopa zice ca cel mai mare pacat este mindria. Ce parere aveti?

Pacatul cel mai mare e pacatul pe care il ai, nu-i nici mindria, nici desfrinarea, nici hula, nici altceva, decat acela care-l ai e cel mai mare. Daca esti mindru, ai pacatul cel mai mare, daca esti iubitor de avere ai pacatul cel mai mare, asa ca personal vorbind in raport cu pacatele personale, cel mai mare pacat e pacatul care-l ai.

Sfantul Atanasie cel Mare, intr-un cuvant al lui pe care l-am gasit citat in Proloage, spune ca un vultur, chiar daca e prins in cursa numai de o ghiara, tot prins este. Asa ca nu cred ca e cazul sa ne intrebam care este "cel mai mare pacat", al calugarului sau al credinciosului de rind, ci sa avem constiinta ca orice pacat care ne stapineste este, sau poate fi, "cel mai mare", cata vreme ne stapineste.

Ar trebui sa ne fie frica de pacat, caci daca ne e frica de pacat, ocolim pricinile pacatului si daca nu ocolim pricinile pacatului ajungem in intinare, si ajungem nu numai in intinare, ci ajungem in deprinderi pacatoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gand, la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scapa usor si poate ca nici nu mai putem scapa de multe ori, mai ales daca imbatrinesc relele impreuna cu noi.

Pacatele sunt realitati impovaratoare.
Stiti ca este o cintare populara care zice:
"La casa de omenie se pot veseli si-o mie,
Dar la casa de-oameni rai nu se veselesc nici ei".
De ce? Pentru ca pacatele nu aduc veselie. Pacatele nu aduc bucurie.

Se spune ca inteleptul nu greseste de doua ori in aceeasi greseala, in cazul cind afla ca a facut o greseala. Daca ai facut o greseala si stii ca-i greseala si o recunosti ca-i greseala, n-ai nici un motiv s-o repeti. Daca o repeti inseamna ca faci pacat, si pacatul aduce patima, intareste rautatea din suflet.

M-am dus odata la Manastire la Tiganesti. Si cind intilneam cate o maica pe-acolo intrebam: Cum te cheama maica? "Filofteia pacatoasa." Cum te cheama maica? "Melania pacatoasa." Cum te cheama sora? "Ana pacatoasa." Pai zic: "Mai, aici ii manastirea pacatoaselor! Ce se-ntimpla p'aicea?! Pai voi numai pacate faceti? De ce nu faceti si bine? Atuncea ce deosebire ii intre voi si intre cei din lume?" Toate's pacatoase... Ma duc la Parintele de'acolo, Parintele duhovnic, si ii zic: "Parinte, aici ii manastirea pacatoaselor. Sa stii ca eu s om cumsecade!"

Noi trebuie sa avem totusi o perspectiva biblica si patristica reala. Nu ca gata, eu is cel mai mare pacatos. Pai cel mai mare pacatos numai unul din lumea asta poate fi daca ii vorba. Daca unul ii cel mai mare pacatos, al doilea nu mai poate fi cel mai mare pacatos, matematic vorbind. Acuma sigur ca nu te lauzi ca tu esti cel sfant. Eu nu zic ca is sfant, da' ca is om cumsecade tot zic!

Lucrurile nu-s asa ca am tusit - am gresit, am stranutat - am facut pacat.

Sa nu ne inchipuim ca daca vine cineva la spovedit si-si spune pacatele trebuie neaparat sa i se ierte pentru ca le-a marturisit. Daca ramane in ele, si sunt destui care raman in ele, aceia nu pot primi iertare de la Dumnezeu, de la oamenii lui Dumnezeu, de la preotii rinduiti sa dea iertare de pacate.

Pacatele nu se povestesc, ci se spovedesc. Sa nu va spuneti pacatele oamenilor care nu le pot purta!

Asa cum in lumea aceasta sunt corpuri solide, corpuri lichide si corpuri gazoase, adica materia se arata in trei chipuri: solid, lichid si gazos, adica cum e pamintul, cum e apa si cum e aerul, tot asa si pacatele au trei forme de existenta. Se arata in trei feluri. Cum? In gand, in cuvant si in fapta.

Antim Ivireanul are o predica in care spune ca sunt pacate care se fac din rea vointa, sunt pacate care se fac din neputinta si sunt pacate care se fac din nestiinta. Si zice el, ca se iarta pacatele din nestiinta si din neputinta, dar nu se iarta pacatele din rea vointa.

In Pateric este prezentat Sfantul Macarie cel Mare ca un om care s-a facut "dumnezeu pamintesc". E o expresie care spune foarte mult si-i asa de indrazneata acesta expresie, parca nici nu-ti vine sa te gandesti la ea cind auzi asa ceva, anume ca Sfantul Macarie s-a facut dumnezeu pamintesc. Asta inseamna ca asa cum exista un Dumnezeu in cer, tot asa a fost un dumnezeu pe pamint, Sfantul Macarie. De ce? Se spune acolo de ce. Pentru ca asa cum Dumnezeu acopera lumea, tot asa si Sfantul Macarie acoperea pacatele oamenilor, pe cele pe care le vedea ca si cind nu le-ar fi vazut, si pe cele despre care auzea ca si cind n-ar fi auzit de ele. De aceea s-a facut "dumnezeu pamintesc", pentru ca acoperea pacatele.

Astazi oamenii sunt foarte porniti spre comoditate, deci au o iubire nerationala de sine. Nu sunt capabili de osteneala, nu ocolesc pricinile patimilor, afirma niste lucruri care tin de patimi.

M-a intrebat cineva care sunt cele mai frecvente pacate. Si i-am zis ca acelea facute cu ura si cu gura.

PARINTII TRUPESTI

Dumnezeu zice: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta" (Iesirea 20, 12). E porunca, si tineti seama de faptul ca cele zece porunci ale lui Dumnezeu, dupa Sfantul Chiril al Alexandriei, sunt impartite asa: primele privesc raportul dintre om si Dumnezeu, a cincea priveste raportul dintre parinti si copii, iar celelalte privesc raportul intre oameni si oameni.

Sfantul Chiril al Alexandriei observa un lucru care mie mi­a placut foarte mult, de cind l­-am aflat (imi pare rau ca nu l­-am gandit si eu inainte de a­-l afla), si anume: intai e Dumnezeu, apoi parintii si dupa aceea sunt ceilalti oameni!

Eu nu pot zice ca Sfanta Tereza de Lisieux: "Sa stiti ca am avut parinti sfanti!". Parintii mei au fost ca toti oamenii. Stiau de Dumnezeu, stiau de biserica, stiau de rugaciune, cat stiau, nu faceau rugaciuni multe, nu citeau; mama, saraca, cind punea mina pe carte ii si venea somnul! Si chiar zicea: "Bata­l somn, ca nu poci pune mina pe carte. Cum pui mina pe carte, cum imi vine somnul!". Si bineinteles ca si pe cartea de rugaciuni daca punea mina, ii venea somnul. De ce? Pentru ca era ostenita!

A venit pe aici o femeie din Moldova si mi­-a spus cate acatiste citeste ea pe zi, si altele, si i-­am zis: "Sa stii ca acatistele parintilor mei au fost eu si fratii mei!". Ca ne-­au crescut pe noi...

• « Inapoi
• Inainte »