POCAINTA

• « Inapoi
• Inainte »

Ce este pocainta? Cuviosul Pimen spune ca pocainta este parasirea pacatului. Sfantul Ioan Gura de Aur crede si el ca pocainta este topirea pacatului. Sfantul Vasile cel Mare spune ca se pocaieste cel care implineste cuvantul psalmistului: "Nedreptatea o urasc si o dispretuiesc, iar legea Ta o iubesc". Iata trei raspunsuri la aceasta intrebare.

Nu se poate pocai cineva care nu paraseste pacatul si care nu il nimiceste. Cele doua infatisari ale pocaintei sunt deci parasirea pacatului si implinirea binelui: "Fereste-te de rau si fa binele". Cel care lasa pacatul ajunge doar la masura mortului, caci acesta nu mai face nici un pacat, dar nu la masura omului viu. Aceasta se intelege cel mai bine din cuvantele Sfantului Vasile cel Mare amintite mai sus. Cind ii indemna pe oameni la pocainta, Sfantul Ioan Botezatorul le spunea: "Faceti roade vrednice de pocainta". Ce inseamna asta? Ca pocainta trebuie aratata celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifesta nu doar prin parasirea pacatului, ci si prin implinirea virtutii. Cind te silesti sa faci tot binele pe care il poti face, esti pe calea pocaintei. Prin bine nimicim raul.

Intelesul pocaintei este acesta: schimbarea mintii omului, metanoia. A te pocai inseamna a trai dupa minte; bineinteles, dupa o minte imbunatatita. Sfantul Marcu Ascetul spune si el: "Sa nu asculti de inima ta cata vreme n-ai scos din ea patimile, pentru ca cele ce le are inlauntru, pe acelea ti le pune inainte". Metanoia inseamna sa traim dupa o minte superioara, adica sa fim rationali, cum ar zice Sfantul Antonie cel Mare.

Pocainta nu trebuie inteleasa niciodata ca o incremenire cu fata spre trecut, nu trebuie inteleasa niciodata ca o tinguire. Dumnezeu nu are nevoie de niste tinguitori, ci are nevoie de niste oameni care se angajeaza spre bine. Pocainta nu tine atat de trecut cat tine de prezent in vederea unui viitor schimbat spre bine. Pocainta este o lucrare, nu este o lucrare in prezent cu fata spre trecut, pentru ca si asa trecutul este irecuperabil, nu mai ai ce face, daca ai facut un rau in trecut nu-l mai poti schimba. Ci pocainta este o lucrare in prezent cu fata spre viitor, pentru ca viitorul este hotart de prezentul pe care il traim noi. Si daca traim in prezent dupa voia lui Dumnezeu atunci ne si formam un trecut luminos, un trecut curat, astupam cu trecutul cel bun trecutul cel rau. Asa le spun eu de obicei la oamenii care au pacatele in trecut: acuma la trecutul cel negativ adauga un trecut pozitiv, si anume astupa cele rele cu cele bune. Fericitul Augustin zicea ca: "Tatal omului mare este copilul". Nu se poate sa faci abstractie nici de binele nici de raul cat l-ai facut cindva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca sa-l schimbe. Ceea ce putem face noi este sa iesim cumva din negativul de odinioara, sa facem cele bune in vederea preamaririi lui Dumnezeu, pentru ca tot binele pe care-l facem constienti ca-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamarirea lui Dumnezeu. In felul acesta noi ne incadram in tinta vietii crestine considerata ca preamarire a lui Dumnezeu.

Intristarea in pocainta nu e o chestiune esentiala, ci esentialul este parasirea pacatului, iar daca se face parasirea pacatului, se poate face foarte bine si cu bucurie, in sensul ca omul e angajat pentru bine si, prin binele acela, acopera cumva raul de odinioara.

Cum se schimba viata noastra dupa fiecare spovedanie? Si care este pocainta noastra personala, de toata vremea?

Din cuvantele Domnului Hristos intelegem ca cine nu se pocaieste cu adevarat nu are ce cauta in Imparatia lui Dumnezeu, caci acolo nu poate intra nimic din ce este necurat. Ca sa putem intra in Imparatia lui Dumnezeu, chiar si aceasta de pe pamint, la Sfanta Liturghie, trebuie o anumita invrednicire. Daca vrem cu adevarat sa ne bucuram de intrarea in Imparatie inca de la Sfanta Liturghie, atunci toata viata noastra trebuie sa fie o pregatire pentru a lua parte la Sfanta Liturgie. Preotul sau diaconul zice: "Cati sunteti chemati, iesiti", si noi ne gandim la cei nebotezati, nu la noi. Dar aceste cuvante ne spun ca trebuie sa avem o vrednicie, adica sa traim o viata care sa ne recomande in fata lui Dumnezeu si sa ne apropie de El, pentru ca astfel sa primim darurile lui Dumnezeu. Pina la urma pocainta este un dar de la Dumnezeu. El ni-l da daca ne imputinam pacatele si ne ajuta sa nu le mai facem, chiar daca mai facem greseli.

Conditiile iertarii sunt in primul rind pocainta, pentru ca pocainta inseamna parasirea pacatului. Numai atunci te pocaiesti cind parasesti pacatul. Cine nu paraseste pacatul, acela nu este intr-o stare de pocainta.

Mie intotdeauna imi suna strident cind cineva ma intreaba: "Parinte, oare pe mine ma iarta Dumnezeu?". Nu exista om pe care sa nu-l ierte Dumnezeu, daca se sileste sa duca o alta viata. Sfantul Apostol Pavel spune: "Ce roade aveati atunci cind erati in nestiinta? Roade de care acum va e rusine". Cind incepe sa ne fie rusine de ceea ce am facut, atunci inseamna ca parasim pacatul si ne apropiem de Dumnezeu.

In Pateric se spune ca doi frati au plecat din manastire si au facut acelasi pacat. Dupa ce s-au intors, drept canon au fost inchisi in locuri diferite. Cind au fost scosi de acolo, peste un an, unul avea fata luminoasa si vesela, iar celalat avea fata intunecata. Au fost intrebati ce au gandit in vremea pocaintei lor. Cel vesel a spus ca Ii multumea lui Dumnezeu ca n-a ramas in pacatul acela, ca vrea sa Ii slujeasca etc., iar celalat se intreba mereu: Ce-am facut Doamne? Cum am putut face asa ceva? Apoi, unui parinte i s-a descoperit ca Dumnezeu a primit pocainta fiecaruia.

In ce ma priveste, eu sunt pentru pocainta cu bucurie, in care se paraseste pacatul si se lucreaza virtutea, cu increderea ca Dumnezeu ne binecuvanteaza.

Am fost intrebat odata: "Parinte, ce sfant s-a pocait cu bucurie?". E foarte greu de stiut tainele omului. Cred ca toti sfantii s-au pocait cu bucurie, pentru ca numai cine are nadejde poate sa se pocaiasca cu adevarat, in intelesul ca cine n-are nadejde ajunge intr-un fel de intristare, de nelucrare, de moleseala. Dar cine are nadejde, acela este strabatut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea sa fie intru voi si ca bucuria voastra sa fie deplina".

Un parinte de la Manastirea Timiseni, Parintele Ioan Negrutiu, i-a spus unui tinar un cuvant care mie mi-a placut foarte mult si pe care as vrea sa-l cunoastem cu totii: "Sa ai grija sa nu cazi. Si daca cazi, sa ai grija sa cazi cu fata in sus".

Asta inseamna sa nu uiti de Dumnezeu, sa nu uiti de destinatia ta de om, sa nu uiti ca esti fiinta creata pentru Dumnezeu, sa nu uiti ca esti fiinta care priveste in sus (antropos), si sa nu uiti ca esti modelabil, sa nu uiti de Dumnezeu, pentru ca toate sunt prin Dumnezeu.

POEZIA MISTICA

Mie imi plac foarte mult poeziile scrise de Zorica Latcu. Acum, mai nou, au aparut poeziile lui Nichifor Crainic dintre care unele sunt poezii mistice, poezii care creeaza o atmosfera. Poeziile de Zorica Latcu sunt poezii profunde. I-a dat Dumnezeu un dar de exprimare. Ea nu este o simpla versificatoare, ci este o poeta adevarata, in sensul ca are figuri de stil care impresioneaza prin ele insele. De exemplu, imi place foarte, foarte mult "Fila de acatist" si pentru continutul de idei, dar si pentru expresia literara.

Exista o poezie mistica izvorata dintr-o traire mistica, iar poezia aceasta duce si ea, la rindul ei, catre o traire mistica. Dar pentru aceasta trebuie sa fi cumva tu insuti inaintat, pentru ca altfel cobori lucrurile sfante la lucruri obisnuite.

Daca luam un alt exemplu, sa zicem Sfantul Ioan Iacob, acesta este un versificator, nu este un poet. I-am citit toate poeziile si nici una nu m-a impresionat nici prin continut, nici prin forma ei. De ce? Continutul este o idee care poate fi foarte bine exprimata si fara versuri. Am cunoscut alte poezii mult mai bune decat cele ale Sfantului Ioan Iacob. De exemplu, poeziile lui Zorica Latcu, poeziile lui Nichifor Crainic, ale lui Ion Pillat, ale lui Vasile Militaru sau ale lui Vasile Voiculescu, care sunt poezii de poeti autentici, nu de versificatori.

• « Inapoi
• Inainte »