Predica la Duminica Lasatului sec de carne - a infricosatei Judecati

• « Inapoi
• Inainte »

"Vai mie, innegritule suflete!..."

(Duminica Lasatului sec de carne - a infricosatei Judecati; Mt 25, 31-46)

De acum tensiunea creste intru toate. Si ce poate fi mai cutremurator decat faptul ca - intr-o eshatologie rasturnata - "se vor deschide cartile si se vor arata faptele oamenilor, inaintea divanului Tau celui neindurat; si va rasuna toata valea plangerii cu groaznica scrasnire, vazand pe toti cei care au pacatuit trimisi in chinurile cele vesnice, cu dreapta judecata Ta si fara de folos plangand" (Stihira podobica II, Vecernie). Iar textul care, credem noi, marcheaza cel mai amplu spatiul Duminicii, aducand aminte de Judecata ce va sa vie, apartine tot Vecerniei - pregatitoarea praznicului: "Trambitele vor suna si mormintele se vor deserta si se va scula toata firea omeneasca, cutremurandu-se; cei ce au facut cele bune, cu bucurie se vor destepta, bucurandu-se, asteptand sa ia plata; iar cei care au pacatuit vor tremura, cumplit vaitandu-se, fiind trimisi la chinuri, si de cei alesi despartindu-se. Doamne al Slavei, milostiveste-Te spre noi, ca un Bun, si ne invredniceste pe noi de partea celor ce Te-au iubit pe Tine!" (Stihira a III-a, a Vecerniei).

Duminica aceasta - a carei Evanghelie (Mt 25, 31-46) este, daca vreti, una din cele mai clare lentile prin care se vadeste accesibila imparatia Cerurilor - este o Duminica a gestului simplu, marturisitor al dragostei. De-o parte cei care fac "unuia mai mic" gesturile fratietatii, ale comuniunii in har; de cealalta parte, indiferentii, cei care se pun in miscare doar daca "se merita", daca au o motivatie suficienta. De o parte, "boierii", cei care ajuta mereu, stand in tensiunea iesirii in intampinarea aproapelui; de cealalta parte, "arendasii" faptei, cei care ies la intalnirile cu amaratul doar daca-i vede cineva, spectacular, de dragul publicitatii.

Sf. Maxim Marturisitorul (in Filocalia 2, Patru sute de capete despre dragoste, p. 133-134) este cel care sintetizeaza in stilu-i de neegalat - porunca aceasta, miez de Duminica a Judecatii: "Cel ce iubeste pe Hristos desigur ca il si imita, dupa putere. Astfel, Hristos n-a incetat sa faca bine oamenilor; iar rasplatit cu nerecunostinta si cu hula, Se purta cu indelunga rabdare; in sfarsit, batut si omorat de ei, rabdand, rabda, neinvinovatind pe nimeni. Acestea trei sunt faptele dragostei fata de aproapele, fara de care cel ce zice ca iubeste pe Hristos sau ca va dobandi Imparatia Lui se amageste pe sine. "Caci nu cel ce-Mi zice Mie Doamne, Doamne va intra in Imparatia Cerurilor, ci cel care face voia Tatalui" (Mt 7, 21). Si iarasi: "Cel ce Ma iubeste pe Mine pazeste poruncile Mele..." (Ioan 14, 11). Iar ca la un fel de adaos venit de Sus, primar pentru Duminica aceasta, acelasi glas de marturie al Filocaliei graieste: "Lenevia in lucrarea poruncilor ii face [pe unii] sa nu stie ca cel care are credinta in Hristos nesmintita are in sine deodata toate darurile dumnezeiesti. Caci ne aflam, din pricina lenei, departe de dragostea lucratoare fata de El, care ne arata comorile dumnezeiesti ascunse in noi..." (Idem, cap. 69, p. 136-137). Iar pe linia dintotdeauna a patristicii - Sfantul conchide, in privinta comorilor ce sunt ascunse in inima noastra, ca ele "se vor face cunoscute inimii pe masura curatirii fiecaruia prin porunci" (Idem, cap. 70, p. 137), ca arvuna a Duhului.

Cantarea Litiei vine si ea sa ne arate aceasta realitate, pe care - din comoditate, intr-o vreme totalmente incomoda - o uitam, si-anume aceea ca, numai grijind de viata sa in Hristos, omul dinlauntru, izbavindu-se de patimi, incepe de aici inainte sa se bucure de bucuriile ce-i sunt promise... Zice cantarea: "Cunoscand poruncile Domnului, asa sa vietuim: pe cei flamanzi sa-i hranim, pe cei insetati sa-i adapam, pe cei goi sa-i imbracam, pe straini sa-i aducem in casa, pe bolnavi si pe cei din temnite sa-i cautam, ca sa zica si catre noi Cel Ce va sa judece tot pamantul: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia ce s-a gatit voua" (Slava Litiei).

Se vadeste, asadar, Judecata lui Hristos ca o Judecata in Iubire, a faptelor de iubire. Caci nimic din ceea ce ne cere Evanghelia, si prin glasul ei Domnul, nu sunt lucruri imposibile. Dar e drept ca ele nu sunt posibile fara Hristos. El, Dumnezeul Cel intrupat, este Cel dintai Care ne arata cat sunt de minunate faptele acestea, care par a fi fara importanta. Hrana care atinge buzele saracilor hraneste pe Cel Care da hrana, facandu-Se El Insusi hrana (Trup si Sange). Apa ce-nmoaie buza setei saracilor atinge buza crapata de asteptare a Dumnezeului Care izvoraste apele. Haina, haina carpita, dar curata, asezata pe trupul mancat de frig al saracului, se face imbracaminte de purpura cereasca Celui Care a imbracat cerul "ca si cu un cort". Si cine, inainte de Hristos, si-ar fi inchipuit ca El, Dumnezeul Maririi, Se va identifica intr-atat cu intemnitatii si bolnavii, incat sa admita - temnita fiindu-i mormantul - ca dupa Inviere sa faca din ranile acestea rai de virtuti?

Sufletul nostru, in balanta aceasta cutremuratoare. De-aceea spun Parintii filocalici, ai patericului, ca aducerea aminte de moarte este cutremuratoare (si noi, in Sambata ce a trecut, tocmai aceasta am facut-o). Caci in cutremurul temeliei mintii se reconstruieste toata slava edificiului vietii noastre. Si-n fata mortii, ca si in fata iubirii lui Dumnezeu, nu mai merge cu cosmeticizarea. Nu putem sa ne prezentam cu fetele ce-au fost boite de indiferenta, machiindu-le in lacrima durerii de celalalt. Lacrimile noastre - de-au fost, cate au fost -, ca si faptele noastre, au ajuns in cer inaintea noastra. Duminica aceasta, zisa si a "Lasatului de sec de carne", spre aceasta ne indeamna: sa lucram la viata mortii noastre, ca viata de dupa moarte. Cata vreme Biserica isi canta cantarea, desi e departe, Ziua cea infricosata este in mijlocul nostru. inainte de a incepe exercitiul invierii noastre, ea, Biserica, ne propune - la o intensitate care sa nu ne raneasca echilibrele sufletesti - exercitiul amplu al Judecatii. Caci ne zice: "Iata, vine ziua Domnului Atotstapanitor, si cine va suferi frica venirii Lui? Caci cuptor arzator si zi a maniei este intru care Judecatorul va sedea, dand fiecaruia dupa faptele sale" (Slava Luminandei).

Daca va ganditi ca este departe implinirea icoanei acesteia, luati seama ca fiecare prezenta in Biserica - locas - va este un astfel de exercitiu. In spatele Sfintei Mese, dupa Crucea ce strabate maruntaiele Golgotei, se afla Scaunul cel de Sus, al Judecatii (unde doar Arhiereul, numai la Liturghie si numai in vremea citirii Apostolului sade...). Biserica insasi se arata a fi un "cuptor" incins de Duhul Sfant, intru care, in racoarea umbrei Judecatorului, fiecare primim dupa cum I-am dat. De-aceea Sfanta Liturghie este, daca vreti, si un astfel de control al plinirii Evangheliei acesteia zdruncinatoare de lene.

Seara, la Vecernia de Duminica, se canta din Triod samoglasnica zilei: "Lacomind, ne-am supus goliciunii celei dintai, biruiti fiind de gustarea cea amara, si de la Dumnezeu ne-am lepadat. Ci sa ne intoarcem la pocainta si sa ne curatim simtirile asupra carora este razboiul, facand inceperea postului; cu nadejdea darului inimile intarindu-ne, iar nu cu mancarurile, intru care cei ce au umblat nu s-au folosit. Si in acest chip vom manca Mielul lui Dumnezeu, in sfanta si purtatoarea de lumina noapte a Invierii, Cel Ce S-a adus junghiere pentru noi si S-a impartasit pe Sine ucenicilor la Cina cea de Taina; Care risipeste intunericul necunostintei cu lumina Invierii Sale" (Stihoavna, glas 8).

Iata, dar, motivul pentru care postim: sa ne impartasim. Pe Cale, Duminica aceasta, inca o biruinta. Rugaciune? Cantare? "Vai mie, innegritule suflete! Pana cand de la rautati nu te mai curmezi? Pana cand zaci in lene? De ce nu-ti aduci aminte de infricosatorul ceas al mortii? De ce nu te cutremuri cu totul de infricosatoarea Judecata a Mantuitorului? Oare ce vrei sa raspunzi sau cum vrei sa dai seama? Lucrurile tale stau fata, spre mustrarea ta, faptele tale te vadesc, parandu-te. Deci, o, suflete! Vremea a sosit, alearga, apuca inainte si, cu credinta, striga: Gresit-am, Doamne, gresit-am Tie; dar stiu, Iubitorule de oameni, bunatatea Ta; Pastorule cel bun, nu ma desparti pe mine de la starea cea de-a dreapta Ta, pentru mare mila Ta!" (Stihira Octoihului, Slava, glas 8).

• « Inapoi
• Inainte »