Predica la Duminica a VI-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

Caci ce este mai lesne?

(Duminica a VI-a dupa Rusalii; Mt 9,1 -18)

Spuneam ca am trecut cu Hristos in hotarele unde lucrarea Lui se cere iarasi implinita. De asta data, un paralitic este adus in fata Sa. Si vazand El credinta celor care-l purtasera dinaintea Lui, pune pe jar pe carturari, zicand: "Indrazneste, fiule, iertate fie pacatele tale!" (Mt 9,2). Icoana aceasta pe care ne-o descopera Evanghelistul Matei este mult amplificata de descrierea pe care Sf. Marcu o face in Evanghelia sa (Mc 2, 1-5 s.u.) si de aceea a Sf. Luca (5, 18-21 si urmatoarele). De aici aflam gesturile de camaraderie deplina ale celor patru care, purtandu-l pe slabanogit dinaintea lui Hristos, trebuie sa "sparga" acoperisul casei in pragul careia Hristos binevestea si vindeca. Toata aceasta grija a prietenilor si nezdruncinata nadejde ca Acela poate sa le vindece tovarasul entuziasmeaza pe Dumnezeul Cel Viu, caci - ca si in alte parti - identifica in ei trasaturi de caracter care, in istorie, vor face ca lucrarea crestina sa se raspandeasca si sa cuprinda cat mai multe inimi. Sa-l porti pe cel care nu poate sa se poarte! Sa-l ridici pe cel care pare ca nu se va mai ridica vreodata! Si toate acestea doar pentru ca tu crezi ca Cel Care asteapta aducerea lui poate sa implineasca prietenia ta cu minunea prieteniei Sale. Nu-i rost mai adanc dat noua de acest efort al credinciosiei, decat acela care ne arata ca a fi inaintea lui Hristos, cerandu-I minunea, inseamna a fi cu toti ceilalti care sprijina cu rugaciunea, cu fapta, cu gandul, minunea de care tu ai nevoie. De aici poate acel "Vai celui singur!" care strabate glasul profetilor.

Singuri se rup de comuniunea aceasta carturarii, cei care nu afla in litera ceea ce, in realitate, Duhul vadise ca fiind binecuvantare. Grabnici in a trage concluzii - ca mai toti desteptii pamantului -, il acuza pe Dumnezeu de blasfemie (de altfel, o acuza care va reveni mereu pe buzele lor, cap de acuzare si in blasfemiatorul proces a carui culme ramane Golgota...). Pe de o parte, credinta pe care o vede Hristos in oameni, pe de alta. blasfemia (deci si necredinta) pe care oamenii o vad in Hristos. Si efortul pe care Hristos il face pentru a face lamurita realitatea. Dincolo de vindecare, dand iertare! Adica ceea ce noi am socoti ca fiind unul din cele mai mari daruri ale Duhului Sfant, pe care Rusaliile il revarsa peste lume. Din aceasta capacitate exceptionala de iertare izvoraste puterea nemasurata (dinamis) a Mantuitorului. Din aceasta aplecare (inaltare) spre iertare izvoraste toata "minunea" si, pana astazi, aici ar trebui sa cautam la izvoarele minunilor care ajung pana la noi si uneori ne cuprind - iertarea pe care Hristos o pune in ele, samanta de pret care aghesmuieste cu minuni tot Cerul Bisericii.

Omul acela ridicat si dus la casa sa (Mt 9,7) este icoana plina de smerenie a minunii indreptarii fiintei umane din scadere, din putinatate si slabanogeala. Faptul ca - asemeni oricarei icoane - e facatoare de minuni, caci orice rugaciune implinita este o minune, ni-l arata identificarea, in constiinta multimii, a lucrarii lui Hristos ca fiind plina de slava si putere, ca si umilinta in care Matei, vamesul, lasa lucrul sau (desigur, datator de venituri!) pentru o "aventura" ce-i va aduce mantuirea. Si, in fond, urmarea pe care noi astazi o incercam a o face lui Hristos are in ea ceva din frisonul acela care converteste pe oameni. Ii poarta dupa El, in incercarea de a ramane ai Lui...

Toata dezvoltarea naratiunii evanghelice pe care o face Sf. Matei mai apoi (v. 10-18) poarta cu sine emotia primei amintiri a Evanghelistului - tocmai scos dintr-ale lumii - cu privire la "lucrul" lui Hristos. Pare putin important in raport cu marile probleme ale lumii moderne (criza armata, globalismul, postmodernismul, criza petrolului etc.) faptul ca Iisus Hristos raspunde, la masa, unor intrebari rautacioase - dar valabile - aruncate de fariseii jenati ca Cel Care facuse minunea ce adusese atata slavire lui Dumnezeu sade la masa cu "vamesii si pacatosii". Hristos, dupa ce-i lamureste ca "nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (v. 12), le da si cheia de aur a exegezei imparatesti cu care El, Hristos, aplicand-o, mantuieste lumea: "Mila voiesc, iar nu jertfa" fiind cuvintele de aur care, o data intelese, te fac sa-L intelegi pe Hristos. La baza este acelasi algoritm al intelepciunii lui Hristos care, cum am vazut ca a facut-o cu slabanogul, aseaza in miezul de foc al minunii iertarea, cea care tine si duce mai departe lumea.

Nici noi n-am invatat pana acum cum ca Hristos cere mila pentru a tine cu Jertfa Sa lumea. Neiertatori intre noi, ne mai si iritam cand cate unul vede mai departe decat noi, in ale lumii, mila lui Hristos. Cel Care toate le tine!

• « Inapoi
• Inainte »