Predica la Duminica a IV-a a Sfantului si Marelui Post - a Sfantului Ioan Scararul

• « Inapoi
• Inainte »

Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele...

(Duminica a IV-a a Sfantului si Marelui Post; a Sfantului Ioan Scararul)

Desigur ca nu acestea-s cuvintele Scripturii. Textul pe care Evanghelia zilei acesteia - iarasi praznic - ni-l pune la indemana se afla in capitolul 9 al Evangheliei dupa Marcu (17-32). Inca un tata. Si inca un fiu. Si iarasi Fiul Tatalui, Care, prin dumnezeiasca lucrare, repecetluieste sfintenia relatiei dintre tata si fiu in istoria mantuirii subiective. Ceea ce ne intereseaza astazi este insa legat de o taina mai adanca decat simpla paternitate. Evanghelia aceasta este asezata in acelasi capitol indata dupa doua mari vestiri adresate de Hristos lumii: Schimbarea la Fata (Mc 9, 2-10) si o a doua vestire, a Patimilor (Mc 9,11 -13), cele doua icoane care impun necesitatea rostirii acestei pericope in Post. Caci este nevoie sa intelegem deopotriva slava Invierii dinainte de Inviere, care lumineaza chipul Dumnezeului intrupat si valea adanca a Patimilor prin care El trece, pentru ca Tabor sa se faca lumea intreaga si, in contextul acelei intelegeri, sa adancim vindecarea pruncului demonizat din pericopa zilei.

Radiografierea dramei fiului este cat se poate de clara, asa cum numai un tata o putea face: "Invatatorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Si oriunde il apuca, il arunca la pamant si face spume la gura si scrasneste din dinti si intepeneste. Si le-am spus ucenicilor Tai sa-l scoata, dar ei n-au fost in stare " (Mc 9, 17-19). Dupa toate rigorile medicinii, starea convulsiva a fiului omului acestuia arata o grava afectiune, aproape netratabila la vremea trecerii lui Iisus Hristos prin Tara Sfanta, cum pana astazi ea este greu tratabila si greu identificabila ca atare. Si-apoi era o boala umilitoare, zbaterile acestea uratind, indurerand creatia si pe Creator. Aici este marea putere a Domnului Hristos: sa identifice corect nu doar boala, ci fundamentul ei neomenesc, fundament care se-aseaza sub fundamentul oricarei boli, lucrare in parte a celui care uraste si intristeaza lumea.

De aceea, trebuie privit - in acest context al straluminarii taborice si al rodirii prin Patima in Inviere a Domnului nostru Iisus Hristos - intregul episod al vindecarii, exorcizarii de boala, daca vreti. Caci, in fond, taina ce se descopera in reactia lui Hristos este taina Bisericii, aceea care, spre deosebire de momentul de-atunci, avand pe Hristos ca fundament si pe Apostoli continuatori, nu mai poate lasa fara solutie practica pe nici unul dintre cei care-si marturisesc credinta.

Intr-un volum de dogmatica dedicat demonologiei (Teologia Dogmatica si simbolica, IV, Demonologia, Ed. Bizantina, 2003, p 158), profesorul Nikolaos Matsoukas spune: "Lumea este creata din iubire, si Biserica, ce se intinde in limitele coplesite de lumina Imparatiei lui Dumnezeu - precum in cer asa si pe pamant -, traieste si se misca din iubire, iar tainele Bisericii, precum camarile inimii, precum ramurile copacului si mladitele vitei, intruchipeaza insusi trupul lui Hristos din iubire. Cu alte cuvinte, iubirea devine tesutul unificator al oricarei relatii sociale sau interpersonale a membrilor trupului comunitar si, in cele din urma, imbogateste teologia harismatica insasi. Sfintele Taine ii hranesc pe membrii Bisericii, daruiesc iertarea pacatelor - precum minunile lui Hristos, care sunt, intre altele, si acte sacramentale - si dau viata celor ce se impartasesc din acest tesut unificator al iubirii. Astfel, membrii, sfintiti prin Sfintele Taine, ii ofera Mantuitorului Hristos aceasta bogatie a iubirii, adica "bogatia teologiei ortodoxe dincolo de darea de bani", asa cum se spune intr-o idiomela a sarbatorii Nasterii Domnului, care vorbeste despre recensamantul lui Cezar."

Iata de unde titlul cuvantului nostru. Acel "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!" (Mc 9, 24), socotit ca fiind cel mai adecvat strigat al firii umane in cererea de impreuna-lucrare cu harul lui Dumnezeu, prin lentila acestor spuse despre elementul constitutiv al Bisericii si Tainelor sale, revine de fapt pururea pe buzele tuturor slujitorilor lui Dumnezeu, pe buzele tuturor Sfintilor, ce si-au luat ca ideal si vocatie salvarea lunaticilor lumii: Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele!... Fa-te, asadar, desavarsitul tuturor in toate. De altfel, acelasi profesor al Facultatii de Teologie din Tesalonic consemneaza in epilogul prezentarii demonologiei (op. cit., p. 159) un lucru util exegezei noastre: "Invatatura Evangheliei este o iesire din impas si o biruinta impotriva oricarei posedari, in primul rand, ne este de folos sa intelegem ca lucrarea biruintei apartine exclusiv Dumnezeului iubirii. Ne este de folos, deci, sa acceptam cu orice pret acest lucru.

Acceptarea este a noastra. Nici o suficienta de sine nu ne salveaza. De altfel, mantuirea nu este nimic altceva decat o inaltare creatoare a existentei noastre. Cu alte cuvinte, putem deveni impreuna-creatori. Fiind impreuna-creatori, biruim usor ispita logicii satanice, iar neutralizand puterea posedarii satanice, ne eliberam de frica de rob si de egocentrism". Cu alte cuvinte, capatam puterea - mereu de Sus - de a iesi din logica stanica a urii, din suficienta de sine (atat de teribil combatuta de pasajul din evanghelie prin acest text-ectenie "Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!..."), capatam, asadar, puterea de a iubi, de a ne invinge neiubirea, partea de intuneric a vietii.

Un tanar mut si surd ne invata sa rostim si sa auzim cuvintele de iubire cu care Cuvantul, rostindu-le, ne umple de harul iertarii. De ce n-au putut ucenicii sa scoata "neamul de draci" din fecior? Sa nu le fi crescut suficient iubirea, sau era nevoie ca insasi Iubirea sa fie rastignita, iar din rastignirea Sa sa se umple de iubire postul si rugaciunea, pentru ca, prin ele, unelte ale mantuirii, sa se dilate Biserica pe masura iubirii dintre noi? Nu de putine ori, ca preot, te intrebi ce te mana sa simti mireasma dulce a lucrarii lui Dumnezeu intre dezmostenitii lumii, intre cei care sunt rusinea lui Dumnezeu in mijlocul unei lumi nerusinate. Si atunci, cauti adanc sa afli, in cotlonul cel mai innoroit al oamenilor din jur, perla de iubire care tine ridicata valoarea cununii fiecarui om. Iubirea lui Hristos, desavarsita Lui iubire.

Prea ades folosit pentru a exprima lucruri de nimic, ba chiar pacate nenorocite, termenul de "iubire" se cere restaurat. Mai intai, postind de pacat si umplandu-te de rugaciune. Si chiar daca ati uita toate rugaciunile lumii, scrieti-va pe tabla de came aceasta rugaciune a zilei dedicata modelului urcusului duhovnicesc, prin "Scara" Sfantului Ioan Scararul, care ar suna astfel: Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele!...

in nedeplinatate fiind, sa vina Hristos sa le umple pe toate, daruindu-le desavarsire prin iubirea Sa.

O, de-ar face El minunea dezmintirii noastre, ca, in glas de dulce cantare a harului, iubirea sa ne umple toate!

• « Inapoi
• Inainte »