Predica la Duminica a VII-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

"Si s-au deschis ochii lor"

(Duminica a VII-a dupa Rusalii; Mt 9,27-35)

Opt versete de Evanghelie, cat o carte. Continuand sederea in Capernaum, Hristos nu renunta la a Se descoperi ca fiind Dumnezeu. Cum, trebuie s-o recunoastem, capitolele VIII si IX din Evanghelia dupa Matei o subliniaza cu prisos. Amandoua stand sub moto-ul profetic: "Acesta neputintele noastre le-a luat si bolile noastre le-a purtat" (Mt 8,17; Isaia 53,4), aratand ca Domnului nimic nu-I este prea greu. Iar despre acestea "multe vom grai si nu vom ajunge la capat, dar sfarsitul cuvintelor noastre este Domnul intru toate" (Isus Sirah 43,31).

Astazi doi orbi se tin dupa Hristos (9, 27) si capata deschiderea ochilor (9,30). Si un mut este adus dinaintea Lui (9, 32) si, scotandu-i-se demonul, mutul vorbeste (9, 33). In cateva versete, iata, prilej de a ne reanaliza propria noastra devenire intru Hristos. Caci in orbire am sezut si iarasi mai adanc orbindu-ne, Soarele-Hristos lumina a dat vederii noastre. Si muti, indraciti de cele ce ne legau limba, aflata in robirea satanei, am fost si, amutind dinaintea tainei Cuvantului, cuvantarea a mangaiat iarasi buzele noastre. Cati n-ati trecut prin aceste doua "stramtori" ale intalnirii cu Dumnezeul Cel Viu? Carora dintre noi n-a trebuit Hristos nu o data, ci de mai multe ori, sa ne redea vederea, ca sa aflam pe Cel Care este Lumina, sa ne dea credinta, ca sa vedem pe Cel Ce este credinta, sa ne reaprinda dragostea, ca sa revedem pe Cel Ce este Iubirea. Si cati dintre noi n-am legat limba noastra mai intai la jugul greu al vorbiri nebunesti pentru ca, ceva mai incolo, Insusi Hristos sa ne elibereze, dandu-ne Cuvantul ca hrana si ca bautura aleasa. Caci lectia Evangheliei de astazi, ca mai mereu, este sminteala pe care dragostea lui Hristos o naste in lume si in noi. Caci daca poporal tresalta, uimindu-se de cele ce se arata acum lui Israel (9,33), glasul cartelii, al fariseismului legalist spulbera aureola de bucurie - "Cu domnul demonilor scoate pe demoni" (9,34) fiind parca cele mai prostesti cuvinte rostite de cineva, pana la Iuda, in Evanghelie. Dar noi insine balansam uneori intre cele doua reactii: a bucuriei minunii si-a cartelii. Angajati intr-o schizofrenie spirituala majora, rod al unui arianism ascuns, trupurile fiindu-ne mai dragi ca sufletele si intruparea Domnului, incurcandu-ne uneori in planurile noastre omenesti, balansam, asadar, intre a recunoaste minunile lui Dumnezeu din viata noastra si a pune pe seama intunericului lumina ce ne mai tine in viata. Ca sa intelegem, sa luam de exemplu carteala noastra la boala sau modul in care cautam solutii omenesti la lucrurile cu adevarat duhovnicesti, incercand uneori sa invingem moartea prin medicamentatii si regim simplu... Ba, mai mult, nu de putine ori smintitoarea dragoste a lui Dumnezeu catre aproapele ne arunca in pragul nebuniei fariseice. Cum oare sa fie mai buni ca noi betivii si desfranatii, hotii si delationistii...? Cautand la lucrarea lui Dumnezeu cu ochi omenesti nu vedem niciodata, dar absolut niciodata, ceea ce Dumnezeu, dumnezeieste vazand, afla bun si de sporit in "celalaltul" de langa noi. Oricat de neduhovnicesc pare el dupa regulile "duhovniciei" noastre!

Binecuvantat dar este Dumnezeul Care ne sminteste cu dragostea Lui! Cei Care inca mai are de unde da lumina si vorbire pana la vremea cand Venirea Sa va inchide izvorul, aratandu-ne deplin curgerea cea nesfarsita a luminii si a impreuna-vorbirii cu El.

Am aflat intr-o carte pe care mai ales celor tineri v-o recomand (Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins - Maestrul spiritual in traditia rasariteana, Humanitas, 2000 - editia a II a -, p. 21), o rugaciune a celui care, sub numele de Ioan Cel Strain, a strans si provocat miscarea de la Antim, a Rugului Aprins. Zice Avva: "Da, il binecuvantez pe Domnul, Care, din pragul varstei barbatiei, a facut sa se topeasca la un loc, in incaperea inimii mele tinere, belsugul daruitor din care si acum traiesc si ma innoiesc, belsug pe care suferintele si trunchiatul drum al vietii mele nu l-au facut totusi sa se piarda, ci cu grija si teama l-am pastrat si am cautat si nu-l imputinez".

Des-orbit si des-amutit, sufletul, in setea duhului cea fara de satiu, cauta lumina si implinirea vorbirii. In Dumnezeu.

• « Inapoi
• Inainte »