Predica la Duminica a XXXI-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

"Trece Iisus Nazarineanul..."

(Duminica a XXXI-a dupa Rusalii; Lc 18,35-43)

In drum spre Ierihon. La marginea de praf a drumului o faptura de pulbere ai carei ochi nu vad. Ne putem oare inchipui ceva mai jalnic? Si daca la marginea aceasta adaugam ca orbul cerseste pentru a-si putea continua traiul, tabloul mortii intru izolare este aproape perfect. Si totusi, parca din gura acestui "uitat" izvorasc cuvintele pe care, cativa ani mai tarziu, Sf. Pavel avea sa le scrie lui Timotei, ucenicul iubit, iar noi le vom asculta ca Apostol al Liturghiei din Duminica aceasta: "Vrednic de crezare si de toata primirea este cuvantul ca Iisus Hristos a venit in lume sa-i mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu; dar pentru aceasta am fost miluit, ca mai intai in mine sa-Si arate Iisus Hristos toata indelunga Sa rabdare, ca o pilda pentru cei ce vor crede in El spre viata vesnica" (I Tim 1, 15-16).

Cel care cerea milostenie la marginea drumului spre Ierihon aude ca trece Hristos pe cale si striga cu glas tare, tot mai tare cand i se cere sa taca, mila Aceluia: "Iisuse, fiul lui David, miluieste-ma!" (Lc 18,39). Rugaminte sau porunca? Doar modulatia vocii noastre este cea care face diferenta. Insistenta strigare a orbului deranjeaza pe ceilalti. Este in icoana aceasta evanghelica ceva din duhul care insoteste pe un sef de stat in vizitele lui (uneori si pe preot cand isi strabate parohia sau pe eparh cand trece prin eparhia ce i-a randuit-o Dumnezeu), anume aceea a ascunderii adevaratelor probleme. A uitarii pe marginea drumului "vizitei" lui Hristos exact pe aceia pentru care Hristos S-a pus pe drumuri. Si ne putem imagina "turburarea" ce i-a cuprins pe cei veniti sa-L asculte pe Hristos - ni-i putem imagina, dupa obiceiul timpului, insotindu-L pe Hristos pe cale, poate ca numai cei iesiti in intampinare, si asta nu departe de Ierihon, caci ce rost avea ca orbul sa cerseasca in pustie? - atunci cand Domnul sta la discutie cu orbul acesta. Dialog scurt ca intre cei care se cunosc bine. "Ce voiesti sa-ti fac?" (...) "Doamne, sa-mi capat vederea." (...) "Capata-ti vederea! Credinta ta te-a mantuit." Si indata si-a capatat vederea si-L urma slavind pe Dumnezeu" (Lc 18, 41-43a).

"Ca mai intai in mine sa-Si arate Iisus Hristos toata indelunga Sa rabdare..." (cf. I Tim 1,16). Cuvintele Sfantului Apostol deopotriva si-n gura acestui des-orbit, dezrobit de orbire, transformat in vestitor al slavei lui Dumnezeu. Traducerea IPS Bartolomeu - pe care am folosit-o pentru versetele 41 - 43a - vine sa reliefeze, o data in plus, ca Hristosului Slavei nu I se cere aducerea vederii unuia care a mai vazut odata. Caci zice orbul: "Doamne, sa-mi capat vederea...", aceea pe care, in planul iconomiei Tale, ar fi trebuit s-o am de la nastere, caci normal este ca orice om sa se nasca vazand. Taina minunii lui Dumnezeu sta tocmai in aceasta normalizare a omului. Manualele noastre de dogmatica insista mereu (ca si unele carti ce vestesc minuni moderne, intamplate in contemporaneitate) asupra caracterului supranatural al minunii, uneori aratand cum Dumnezeu "pare ca suspenda legile universului pentru ca sa-Si implineasca voia Sa". Or, minunea, cel putin in cazurile pe care Sfanta Evanghelie si Parintii Bisericii le consemneaza, nu are ceva spectacular, anulator de lege universal valabila, ci tocmai arata intoarcerea intr-o normalitate abundenta a omului acestuia "iesit" prin boala sau rana sufleteasca din normalitatea cu Hristos. De aceea, poate ca e vremea sa intelegem ca a te impartasi de Hristos e mai mult decat a avea viziuni cu Hristos, ca toate aceste "culturi ale minunii fortate" ce se strecoara in viata noastra duhovniceasca risca sa anuleze simtul sacrului. Excesul de icoane care plang cu mir, de preoti vizionari (chiar daca semnele cele mai clare ni-i indica drept niste "pravilari" de mana a doua), de monahi vagabonzi, de "facatori de minuni" (bioterapeuti, naturisti sau cum or mai vrea sa-si spuna), de vrajitoare cu iz de tamaie (de cele mai multe ori TV-ul ne amesteca pe ecran imaginea celei mai teribile precaritati doctrinare cu cea mai mare densitate de icoane pe cm patrat in casa vrajitoarelor care se ascund dupa degetul crestinismului cu toata spurcata lor indraceala!), de "guru" laici cu aere de isihasti carpatini (atei in cel mai normal sens al cuvantului, adica fara [nici un] Dumnezeu!), toate acestea, si inca altele pe care le sesizam, fac sa intelegem gresit minunea lui Dumnezeu. Sa trecem pe langa ea cautand spectacularul pe care ei - "mincinosii" - il speculeaza pe fondul dramelor personale ale oamenilor, ale familiilor.

Acel "Capata-ti vederea! Credinta ta te-a mantuit!", ca si intregul dialog intre Dumnezeul Luminii si cel caruia lumina-i era ascunsa de orbire, este poate cel mai mare vot de blam dat "vorbariei desarte" (cf. I Tim 1, 6) in care unii-si ascund speculatiile pline de bolboroseala absurdului. Orbul de la Ierihon ofera pentru Sf. Pavel modelul plinirii poruncii credintei pe care o da aceluiasi ucenic Timotei, cand zice: "Te-am indemnat [...] sa le poruncesti unora sa nu invete invataturi straine... iar tinta poruncii [aceleia] este iubirea din inima curata, din constiinta buna si din credinta nefatarnica" (I Tim 1, 3 si 5).

Iubire din inima curata. Iubire din credinta buna. Iubire din credinta nefatarnica. Cand va fi avut vreme Hristos Domnul sa le vada in orbul acela din praful Ierihonului? Sa nu uitam nici o clipa ca dinaintea noastra este minunea lui Dumnezeu Intrupat (Intruparea insasi fiind minune!). Ca ea are in sine toate caracteristicile care fac dintr-un act de biruinta minune! In primul rand normalitate. Iar ultimul act al minunii se consuma in doxologie, in slava ce-I este adusa Dumnezeului Cel Unul facator de minuni, pana la capat. Caci Hristos nu da vedere, mergere, sanatate sau inviere segmential, pe segmente, din punctul a al vietii in punctul b al vietii. Ci restaurarea pe care o presupune minunea lui Dumnezeu este una integrala, al carei capat este orientat in sus, spre lauda Dumnezeului Care face minunea (cf. Lc 18, 43). Caci orbul nu a dat doar slava lui Dumnezeu, ci, urmandu-L pe Domnul, a marturisit, dand si celorlalti prilej de preamarire a umplerii cu duh a vietii lor.

Nu sunt asa necredinciosii, nu sunt asa! Multumirea lor se indreapta mereu spre babele vrajitoare, spre cei care le pirostesc caldarile cu speculatii pe focul deznadejdii lor, facandu-i sa ramana cu ochii mari, dar nimic vazand, rapindu-le dimensiunea duhovniceasca din directia careia, vazand, altfel ar sta lucrurile. Horoscoape si dat in bobi, ghicitori in palma si-n carti de joc au umplut sala de asteptare a deznadejdilor semenilor nostri, in vreme ce Hristos este lasat afara, El, Singurul vindecator de toate relele.

De aceea se cade, o data vindecati si vazand, sa-L urmam pe Dumnezeu si sa-L binevestim celorlalti, in nadejdea ca-L vom preamari impreuna. Chiar asa, cu haine prafuite la marginea drumului pe care Hristos vine in intampinarea noastra.

Sa se teama dar falsii facatori de minuni si sa-si scuture prostia din gesturi si fapte cei ce se dau pe mana falsilor oameni ai lui Dumnezeu (de fapt, ai celuilalt, "caci nu tot cel ce zice tatal nostru se refera la Cel din ceruri", zice Sf. Grigorie Teologul).

Prin inima si prin constiinta si prin fapta noastra trece Iisus Nazarineanul... (Lc 18,37). Prin ale noastre toate, trece Iisus Biruitorul.

• « Inapoi
• Inainte »