Predica la Duminica a XII-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

"...Ci pentru ca lumea sa se mantuiasca printr-Insul..."

(Duminica a XII-a dupa Rusalii; In 3,13 -17)

Desi in calendarele ortodoxe Duminica aceasta poarta numele de "convorbirea lui Iisus cu Nicodim", trebuie sa recunoastem ca cele cinci versete ce le contine sunt numai parte din aceasta convorbire care daruieste fundament desavarsit credintei noastre. Dintai, ne-am intrebat: oare de ce Parintii Bisericii, alcatuitori ai acestei impartiri de text dumnezeiesc - strans intre copertele Evangheliarului - nu au lasat convorbirea intreaga, adica pornind de la Ioan 3, 1 pana la capat Ioan 3, 21 ? Si mi-am adus aminte de intelepciunea de demult a batranilor care spuneau ca niciodata in arc nu asezi mai multe sageti, de vrei sa-ti nimeresti prada. Si mai apoi mi-am adus aminte ca, in fond, convorbirea aceasta (din Ioan 3) se va incheia (daca s-a incheiat vreodata...) cu gestul de ucenic deplin pe care Nicodim, dimpreuna cu Iosif din Arimateea, il va face la momentul in care cele rostite la intuneric se cereau adeverite la lumina faptelor camaraderesti (In 19,39 s.u.).

Iata dar ca numai o parte a discutiilor de taina ne este pusa la inima de ritmul liturgic al Bisericii. Sa nu uitam ca, in ordinea timpului liturgic, care in Biserica Ortodoxa isi marcheaza inceputul cu 1 septembrie, aceasta este cea dintai marturie: "Ca intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr-Insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (In 3, 16). Si desigur, de la aceasta marturie despre Sine - a lui Dumnezeu despre Dumnezeu - trebuie sa plece fundamentarea intregii noastre credinte. Este clar ca Evanghelistul Ioan, trecand prin cuvinte convorbirea intre Nicodim si Hristos Domnul, face lucrul pedagogului. Mai intai arata ca fara Botez (In 3,3 si 3,5), si acela temeluit pe vesnicia dragostei jertfitoare a lui Dumnezeu, nu se intra in Imparatia Cerurilor, pentru ca mai apoi, sa arate ca, in fond, un Botez despre al carui continut nu stii si nu traiesti nimic n-are folos decat in iconomia Duhului si nicidecum in lucrarea spre desavarsire. Impresionant e ca prima pagina a Evangheliei liturgice poarta in ea aceasta declaratie de dragoste a lui Dumnezeu catre lume, lumea aceasta pe care o boscorodim mai tot timpul, dar care in ochii lui Dumnezeu are valoare preaplina. Este dragostea aceea pe care Sfantul Macarie Egipteanul (cf. Paul Evdokimov) o numeste "iubire nebuna a lui Dumnezeu" si pe care Sfantul Nicolae Cabasila o descrie drept dragostea cersetorului, dragoste de neinvidiat, caci sade la poarta inimii fiecaruia din noi, batand in asteptarea raspunsului nostru. Raspuns care, de cele mai multe ori, se lasa amarnic asteptat. Este dragostea aceea care ingaduie ca, dintai, Hristos sa nu intre in tesatura lumii ca judecator (cf. In 3,17), ci ca Cel Care-Si pune viata Lui pentru viata lumii, El fiind Viata lumii. Este dragostea aceea care tine intr-insa adevarul credintei noastre. Nu de putine ori ramanem analfabeti in Ortodoxie, pentru ca nu-L iubim suficient pe Dumnezeu, pentru ca asa cum suntem superficiali in ceea ce numim, pamanteste, dragoste, suntem superficiali si in dragostea catre Dumnezeu. Cantam, citim la Scriptura, invatam pe de rost zeci de pagini din cutare sau cutare autor, dar in dragostea noastra n-am crescut in nici un chip, n-am incercat, inainte de a da continut de cuvinte marturiei noastre, sa dam continut de dragoste, de adevar viu...

Este dragostea aceea care ne cere, de fiecare data, sa ne reafirmam credinta noastra in continut deplin racordat la adevarul Ortodoxiei. Vorbind despre credinta, Avva Paisie Aghioritul - pe care l-am amintit si in predica trecuta - o leaga mereu de pocainta si smerenie. Iar la o intrebare - care ne priveste si pe noi - parintele da un raspuns a carui luciditate aduce cu cea evanghelica: "Parinte, daca cineva nu traieste in pocainta, dar slavosloveste pe Dumnezeu, este primita de Dumnezeu slavoslovia lui?" "Nu. Cum oare sa primeasca Dumnezeu aceasta slavoslovie? Unuia ca acestuia ii trebuie lucru intru pocainta. Caci daca ramane in pacat, la ce ii foloseste sa spuna: Slava Tie, Celui ce ne-ai aratat noua lumina...? Aceasta inseamna obraznicie. Ceea ce se potriveste sa spuna este numai aceasta: Iti multumesc, Dumnezeul meu, ca nu trimiti un trasnet sa ma arda, pentru ca acest fel de slavoslovie are pocainta" (Cuv. Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicesti, EL, (...), Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 184).

Poate ca e motivul pentru care, in permanenta, Biserica cere reafirmarea credintei marturisite la Botez, nastere de sus, din apa si din Duh, a carei cheie este tocmai: "Cel ce crede intr-Insul nu este judecat, dar cel ce nu crede a si fost judecat..., fiindca nu a crezut in numele Celui Unul-Nascut, Fiul lui Dumnezeu..." (In 3,18).

Pentru ca mereu in iconomia Bisericii Taina Pocaintei, botezul lacrimilor, a insemnat o reasezare in taina cu Dumnezeu a Imparatiei Sale, fara de care nu exista mantuire. in acest sens s-au referit toti Parintii Bisericii la Taina Spovedaniei. Ca o baie care readuce curatia Botezului.

Poate ca Biserica a randuit la inceputul anului liturgic, bisericesc, ca prima Evanghelie aceasta, aducandu-ne mereu aminte de cuvintele Sfantului Niceta de Remessiana, care, referindu-se la scrutinul de intrebari si raspunsuri care este continut in slujba Botezului, sublinia: "Cred ca i s-a spus scrutin pentru ca este momentul incercarii si al examinarii. Este necesar sa punem la incercare de mai multe ori urechea - cea care a transmis memoriei noastre invataturile de credinta pentru a verifica in ce fel a reusit memoria sa retina si cat din cea ce a ascultat, si cu ce inima a primit invatatura careia trebuie sa fie fidela (...)", continuand mai apoi (in legatura cu lepadarile de satana si marturisirea Crezului): "In mod cert in toate pacatele care sunt comise nu lipseste lucrarea diavolului - prin aceasta intelegand fie masinatiunile aceluia, fie seductiile sale. In actiunea de a se elibera de acest mare rau si de a se elibera din lanturile in care acest dusman ne-a legat mainile la spate, catehumenul pronunta cu sinceritate: "Cred in Dumnezeu Tatal, Atottiitorul" si restul simbolului de credinta. Astfel, pentru a urma intr-insul plenitudinea credintei, botezatul trebuie sa fie instruit asupra invataturii de credinta cuprinsa in articolele Crezului si pentru a pastra in inima scurtul simbol de credinta retinut de memorie, spre a-l putea recita pe cont propriu in fiecare zi, inainte de a merge la somn si dupa scularea din somn, altfel spus, a-l avea in minte in fiecare clipa." Acelasi lucru il spune si despre Rugaciunea Domneasca si pentru semnul Crucii, acela cu care se poate apara de asaltul dusmanului diavol (Niceta de Remessiana, Cateheze prehaptismale, 1 si 2).

Iata dar cum, invatand despre iubire, invatam si sa iubim ceea ce Dumnezeu ne-a daruit: Ortodoxia ce-L poarta pe Hristos in bucuria cerului. Catre noi, pacatosii si neatentii la tezaurul de cer azuriu pe care-l tine in sine Biserica.

• « Inapoi
• Inainte »