Predica la Duminica dupa Nasterea Domnului

• « Inapoi

"Vremea este sa lucreze Domnul"

(Duminica dupa Nasterea Domnului)

Duminica aceasta poarta cu sine bucurie si drama. Cum sa nu te bucuri ca-n Liturghia cosmica a Istoriei "vreme este sa lucreze Domnul...", Fiul intrand trupeste in istoria pe care, oricum, Treimea o tine, ca o biserica deplina. Ca pragul Raiului s-a ridicat si-n lumea cazuta intra "Imparatul Luminii si al Puterii...", facandu-ne lumea rai. Sa fie oare la intamplare ca lectura evanghelica de astazi este una cu aceea din ziua de 26 decembrie, in care se face pomenire de "Soborul Preasfintei, Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoarei si Pururea Fecioarei Maria"? De ce Parintii Bisericii, in randuiala pericopelor, insista pe textul acesta de la Matei (2,13-23), care incepe cu o fuga si se continua cu un genocid (pruncucid) urias, ca sa pastreze si ecoul unei intoarceri? Este aici ceva din fuga lui Adam din Rai, caderea lui cu genunchii pe pietrele colturoase ale Vaii Plangerii ce s-a facut lumea prin neascultarea sa si din geana de nadejde pe care o purta cu sine neamul nascut din Adam, in asteptarea Noului Adam? Poate. Cert este ca Hristos, Cel venit sa aduca Pacea, este deja "rastignit" intre linistea ce-I era necesara ca Prunc si prigoana ce-L asterne la drum, deloc usor. Iar faptul ca ne-aducem aminte de uciderea pruncilor (Mt 2, 16-18) ne aduce inainte faptul ca Soborul Maicii Nascatoare de Dumnezeu incepe cu pruncii acestia, admisi de unii Parinti ai Bisericii (Fer. Ieronim) drept "proto-martiri", inainte marturisitori de Dumnezeu. Jertfa lor, curata si fara sens la prima vedere, asemanandu-se cu Jertfa Golgotei Dumnezeului Celui Viu, ne-aduce aminte ca mereu din Soborul Maicii vor face parte ingerii, pastorii, magii, pruncii... Niciodata Irozii, cei care tin de scaunul sefiei lor pamantesti cu riscul uciderii lui Dumnezeu.

Din Sobor - praznuit, iata, prin Evanghelie si-n prima Duminica dupa Nasterea Domnului - se ridica spre noi chipul Dreptului Iosif. Pe nedrept uitatul Drept Iosif. Drept si curat inaintea lui Dumnezeu, respectat de o comunitate pentru care a fi omul lui Dumnezeu mai insemna ceva, discret in hotararile sale (a se vedea drama aflarii vestii sarcinii Mariei, logodnica sa...), omul acesta poarta in sine un curaj sfintitor. Sa-ti asumi custodia Pruncului-Dumnezeu e mai mult decat curaj, este sfintenie eroica. Reactia lui, altfel aproape de nebagat in seama in icoana Betleemului, rapida si eficace cand vine vorba de salvarea Pruncului si a Maicii Sale (cf. Mt 2,14), fara "negociere" sau lamentatii care ar fi facut sa se piarda timp pretios, face din Iosif una din cele mai binecuvantate efigii ale paternalului luptator. Iosif mai are ceva cu totul aparte, caci, la fel ca si maretia, sfintenia nu este constienta de sine. Cu o barbatie inegalabila (uneori ma simt, in cea mai mica masura, impreuna-partas la ea, atunci cand "fug" cu Potirul de la Sfanta Masa in "Egiptul" Proscomidiarului sau il port de acolo spre miezul Bisericii-locas) Iosif infrunta noaptea, slabiciunea fizica a unei femei care tocmai nascuse, fragilitatea unui Prunc, stiind ca noaptea-n fata Luminii n-are putere, ca Pruncul Fecioarei acelea era Dumnezeu, ca paruta lui fragilitate era icoana transparenta a "Imparatiei si Puterii si Slavei". El ramane insa dincolo de misiunea custodiei acestui Chivot de bucurii un excelent implinitor de porunca.

Ne putem inchipui greutatea drumului. Noi. Astazi. Cand orice efort de calatorie ne-a fost diminuat la maximum. Una din Evangheliile apocrife pastreaza despre aceasta calatorie o "poveste" care-si are rostul ei. Pe la jumatatea calatoriei divinei familii, de dupa o duna de desert se ivesc doi talhari. Unul din ei propune fartatelui sau sa atace perechea, pentru a ucide pe Prunc si pe tatal sau, castigand vartos din vanzarea femeii si a asinului cu care calatoresc. Celalalt, vazand si descriind frumusetea femeii, lumina Pruncului si maretia lui Iosif, intervine si este dispus sa plateasca, pentru ca sa-i lase pe acestia sa plece mai departe. Inteligent, el pune in cumpana castigul pe care l-ar avea cel dintai daca, trezind pe ceilalti patruzeci de hoti prezenti cu ei (care dormeau ceva mai incolo de pandari), ar vinde pe femeie si ar imparti banii cu ei. Pe cand asa, facand afacerea intre ei, cel dintai poate castiga... treizeci de arginti, bani pe care-i si ofera cel de-al doilea. Primul accepta. Al doilea da bucuros. Legenda insa continua spunand ca cei doi sunt talharii care vor fi asezati de-a dreapta si de-a stanga in Drama Golgotei. Si iarasi al doilea... s-a facut cetatean Raiului.

Poate ca nu-i asa. Dar povestea ne atrage atentia ca nimic din ceea ce Hristos a patimit pe pamant nu-i lipsit de sens in raport cu despatimirea noastra. Duminica aceasta, cheie de bolta a Praznicului, ne spune ca Sarbatoarea Nasterii nu are odovanie (sfarsit). Ca-n fiecare zi, stand langa Hristos, pazindu-L (desi Se pazeste!), crescandu-L (desi Se creste!), mangaindu-L (pe El, Mangaietorul!...), ne facem partasi Nasterii si adancii sale semnificatii.

• « Inapoi