Predica la Duminica a XX-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

"De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?"

(Duminica a XX-a dupa Rusalii; Mt 17,14-23)

Inca o minune, vor spune cei necredinciosi. "Ce tot vrea sa dovedeasca Dumnezeul crestinilor? Si daca este sa fim cinstiti, eu insumi am auzit tineri sau mai varstnici, cu aere ortodoxe, ca aceasta ciclizare, prin Evangheliile Duminicii, pe care Biserica a facut-o reduce un pic sau mai mult din impactul pe care ar trebui sa-l aiba cuvantul Evangheliei in randul comunitatii. Ca ispita exista - si, uneori, se manifesta - o dovedeste si modul in care unii dintre noi, in luari de cuvant sau predici, alegem textele despre care vrem sa vorbim, socotindu-le pe acestea "alese" tocite ca sens si continut...

Sa nu fie! La ce ne este buna mantuirii inca o recitare a minunii cu "lunaticul vindecat" (Mt 17,14-23), de vreme ce am auzit de ea si de urmarile ei? Ba chiar cearta Mantuitorului "O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi?...." (Mt 17, 17) si celelalte "zgarie" un pic cuviosenia noastra cuminte, ba arunca o lucire de neputinta peste Apostolii cei alesi ai lui Hristos. De altfel, intrebarea "De ce noi n-am fost in stare sa-l scoatem?..." (Mt 17, 19) ramane una pe care, personal, mi-o pun de fiecare data cand demersul meu pedagogic, pastoral sau preotesc pur si simplu nu iese. De ce eu, vrand sa le fac pe toate bine, scot rele, cateva, majoritatea? De ce pare ca fug, cand nu ma adancesc? De ce pare ca dez-unesc, cand cantarea mea este unitatea?

Pe de o parte, raspunsul cel mai in masura este dat de insusi Hristos: "Din pricina putinei voastre credinte..." (Mt 17,20-a). Vedeti, Apostolilor, si eu cred ca si noua, nu ne spune ca patim cate o rusine in fata diavolilor pentru necredinta noastra, ci pentru "putina noastra credinta... " Nu pentru multul nelucrator ce-l purtam in noi, ci pentru scanteia ce nu se face flacara. Bine, aceasta la noi, dar ei, Apostolii, ei ce n-aveau?

Bobul de mustar care tine lumea, adica acea credinta despre care Sf. Pavel ne-a vestit astazi, prin citirea din cartea numita Apostol (I Cor 4,9-16), ca se cheama "nebunie" in Hristos (I Cor 4,10). Nici Apostolii la momentul prezentat de Sf. Matei nu atinsesera icoana pe care Sf. Pavel o face: "Caci mi se pare ca Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a aratat ca pe cei din urma oameni, ca pe niste osanditi la moarte, fiindca ne-am facut priveliste lumii si ingerilor si oamenilor.

Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi insa intelepti intru Hristos. Noi suntem slabi; voi insa sunteti tari. Voi sunteti intru slava, iar noi suntem intru necinste!

Pana in ceasul de acum flamanzim si insetam; suntem goi si suntem palmuiti si pribegim, si ne ostenim lucrand cu mainile noastre. Ocarati fiind, binecuvantam. Prigoniti fiind, rabdam. Huliti fiind, ne rugam. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca maturatura tuturor, pana astazi" (I Cor 4,9-13).

Semn ca intelesesera Apostolii pilda cu bobul de mustar al credintei ce muta muntele. Ori noi, noi vrem sa vedem ba mai mult, sa facem minunile nimic patimind pentru "nebunia apostolici" cu Hristos.

Nu-i vorba ca unii, in exces de zel, risca si darurile dumnezeiesti (de exemplu, familia sau sanatatea), incercand sa arate prin aceasta apartenenta lor la misiunea cu Hristos. Oferind toate acestea pe un altar al orgoliului personal, al proastei desavarsiri, daca n-au inteles ca dintai se cere a crede si a spori in aceasta, prin har (postul si rugaciunea de care vorbeste Domnul - Mt 17,21 -, aratand "aripile" prin care credinta se inalta in zborul harului...).

Odata, in parohia Lazaret, acolo unde slujeste Parintele Prof. Vasile Mihoc si unde se inalta o binecuvantata "catedrala", le-am spus oamenilor, cu "nebunia" tineretii, ca la ei minunea cu porunca data muntelui "de-aici, acolo" s-a implinit. Caci un munte al Sionului (locasul Bisericii) s-a inaltat prin puterea credintei lor, care ea mai intai a existat, pentru ca sa existe infaptuirea ei mareata. Si le-am spus atunci sa laude pe Dumnezeu, Care le-a dat (si le-a "activat") un astfel de dar, cum este credinta lor.

Si cate un munte am mutat mai toti atunci cand am spus muntelui de gunoi si pacate, ce ne ocupa plinul inimii: Pleaca! Eu de-acum vreau sa-I cresc un munte de lacrimi si pocainta lui Hristos. In inima mea, in faptele mele, in bucuriile mele...

Si Domnul stie ce greu ne este. A vazut mai intai la Apostoli. Si a daruit mai mult pentru ca, prisosind darul, si implinirea sa fie pe masura. Fa, Doamne, sa ne vezi si pe noi!

• « Inapoi
• Inainte »