Predica la Duminica a XXIV-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

"Scoala-te!..."

(Duminica a XXIV-a dupa Rusalii; Lc 8,41 -56)

Inaintea citirii Evangheliei acesteia, cu invierea fiicei lui Iair, Apostolul ne-a binevestit: "Caci El este pacea noastra, care din doi a facut unul si a surpat zidul de la mijloc al despartiturii..." (Ef 2, 14) si toate celelalte care ne-arata impacarea "prin Cruce" (Ef 2,16) in Hristos cu statura noastra de "impreuna-cetateni cu sfintii" ai casei lui Dumnezeu (Ef 2, 19), ai Bisericii celei luptatoare si triumfatoare, impreuna-laturi ale Bisericii slujitoare. In contextul acesta, lectura Evangheliei Duminicii acesteia trece de la invierea fiicei lui Iair in plan personal, in icoana invierii noastre, mai cu seama ca, pe calea spre minunea Invierii, Hristos Se-arata vindecator de boala, de moarte deopotriva.

Textul evanghelistului Luca este cat se poate de clar. Intors din tinutul Gherghesenilor - unde paguba-n porci e mai de socotit decat biruinta-n suflete izbavite de diavol -, Hristos este rugat de "un barbat numit Iair, care era mai-marele Sinagogii" (cf. Lc 8,41) sa mearga la el acasa pentru a-i vindeca fetita. In multime, imbulzit, de Iisus se atinge o femeie "care avea scurgere de sange" (Lc 8, 43) de doisprezece ani (cam atat sa fi avut si fata lui lair?), care se vindeca si, neramanand ascunsa, binevesteste. Indemnat sa renunte la ajutorul, "Invatatorului" (cf. Lc 8,49), caci fiica sa a murit, barbatul acela citeste dincolo de rabbinul din Iisus, identificand pe Dumnezeu-Omul, Cel Care poate acorda sigiliul regesc al Invierii intru cereasca cetatenie. Drama poate merge mai departe in desfasurarea ei. Caci Hristos Dumnezeu cere credinta si, in ciuda zambetelor celor din jur (mereu plini de duh de superioritate, de desteptaciune, de ipocrizie neroditoare), sparge zidul mortii, reasezand fata in altarul vietii nemuritoare.

Daca am fi citit ca pe o poveste toate acestea si tot am fi fost atinsi de eroismul dramatic al intalnirii dintre Hristos si moarte. O inima de tata pusa la bataie ca sa reaseze inima fetei in ritmul vietii. Mereu pusi pe a lauda si a preamari maternitatea, am uitat, nu de putine ori, sa redam aura de cuviinta a paternitatii lucratoare in Hristos, sa-i dam barbatului iarasi demnitatea pe care dintru inceput Dumnezeu a asezat-o in el: rege al creatiei, ca om, dar si preot al familiei, faptuitor de paine la masa comuniunii familiei. Furati oarecum de jertfa permanenta pe care o poarta adanc in zidirea ei femeia, uitam, poate si furati de mentalitati straine de noi, sa resarutam mana parinteasca a tatalui, cel care, intr-un eroism cotidian fara seaman, face ca familia sa fie deplina.

Gandul acesta m-a chemat dintai sa marturisesc invierea fiicei lui Iair. Gandul ca actul de credinta al tatalui - mereu mai mare peste biserica-familie - readuce la viata madularul bolnav, iata, chiar mort, al trupului tainic care este familia (ecclesia domestica). Demersul lui, oricat ar starni zambete de ironie, este unul de om puternic, dispus sa faca efortul smeririi de dragul inaltarii. Caci, sa ne aducem aminte, Iair, ca sef de sinagoga, era barbat (deci mandru) din neamul lui Israel (neam mandru), pus peste barbatii lui Israel (intreit motiv de mandrie barbateasca). Leapada hainele acestea sociale si se-mbraca in sacul smereniei de dragul copilei sale. Aceasta cred eu ca a vazut Hristos. Aceasta adanca incercare a lui Iair de a fi tata, mai inainte de toate.

Lectie adanca pentru noi, tatii familiilor in Hristos. Furati uneori de fata, de chipul pe care-l avem social, de puterea cu care Biserica sau fratietatea ne-a investit, uitam ca mai aproape ni-e mantuirea trecand-o prin fiii nostri, prin copii. Biserica nu-i locul unde sa ni se ceara sa facem cariera din regula nebuna a lumii, rastignind totul de dragul a ceea ce ascundem in spatele ideii noastre despre "misiune". A lasa familia prada singuratatii, lipsei de sprijin, lipsei de comunicare, doar ca sa anuleze singuratatea, lipsa de sprijin, sa reaseze la punctul cel mai inalt comunicarea altora, nu-i lucru dumnezeiesc. Cati dintre copii nu se pierd ca noi, prea plini de functiile sau slujbele noastre mereu orientate spre altii, nu uitam ca ei, ai nostri, au dintai nevoie de noi. Ca a fi parinte sau frate celorlalti presupune sa fii tata si prieten mai intai alor tai. Ca mucenicie nu inseamna a ucide pe ceilalti ai tai, din casa ta si din familia ta, pentru ca sa mergi tu cat mai departe si sa castigi sufletele cat mai multora. Ci, nici pe acelea lasandu-le, nici pentru acestia, ai casei, sa nu precupetesti nici un efort.

Pentru ca eu cred ca aici se va juca "marea carte" a jocului in care diavolul investeste efortul sau prostesc. in distrugerea familiei prin diluarea (uneori sub masca bunei intentii) functiei paternale a tatalui, transformat intr-un "functionar" aducator de bani si bunuri, si nu in stalpul de foc care tine familia pe calea Canaanului Ceresc in pustia canaanita a lumii pe care-o traim.

Parafrazand, putem spune: "Fiti dar tati, precum si tatal fetei acesteia - dupa chipul Tatalui - tata este". Adica purtator de rugaciune smerita inaintea lui Dumnezeu, de cugetare adanca la valoarea Celui Care Se afla pururea in fata noastra. Caci invatatorul din sinagoga stie - cu inima pe care doar un tata ranit de moartea copilului sau o are - ca in fata sa nu-i doar invatatorul, cat, pentru el mai ales, invietorul.

Noi, noi stim ca El este. Stim ca in El copiii nostri isi pot afla nu doar trezirea din somn si din boli. Si nu doar atunci cand, bolnavi, pruncii ni-s pe moarte. Ci pururea, pe cale catre El, bucuria desavarsitei asezari in Tatal.

• « Inapoi
• Inainte »