Predica la Duminica a XX-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

"Nu plange!..,"

(Duminica a XX-a dupa Rusalii; Lc 7,11 -16)

Hristos Domnul la portile Nainului. Dupa ce in Capernaum vindecase sluga sutasului, a unui pagan in care Domnul a vazut credinta mai multa decat la cei din Israel (Lc 7, 1-10). Daca in cetatea aceea intalnise boala si-o biruise, aici si-acum Hristos intalneste moartea, contrafacerea bucuriei... Nu-i usor de inchipuit ce tablou era acolo, cata durere si jale inconjurau pe biata vaduva al carei unic copil (Lc 7,12), deci unic pamantesc sprijin, era dus sa fie dat taranei. Sa fi remarcat in vaduva aceasta Hristos taina vaduvei din Sarepta Sidonului, duioasa disperare a aceleia (3 Regi 17,18)? Aceea care s-a luat de piept cu "omul lui Dumnezeu", Ilie, cerandu-i viata inapoi? Sau poate era ceva din - putem admite deja - vaduvia propriei Maici si din aducerea-aminte (inainte vedere) a faptului ca undeva, tot la margine de cetate, Fiul Mariei, Unul-Nascut, se va da iarasi "sicriului de taina mantuitoare" - ce este Crucea, spre mantuirea oricarui suflet. Cert este ca Hristos, intalnind durerea maicii, face din moarte, bucurie. Asa cum numai El este in stare sa faca!

Odata, prin al doilea an de preotie, in orasul meu natal, am fost martorul unei ingropaciuni (caci nu inmormantare era) care m-a cutremurat mai mult ca altele. Un tanar se sinucisese, undeva intr-o padure. Si familia, prieteni, colegii toti, cu batai in piept si urlete de durere se desparteau de tanarul acela. Pentru ca preot - dupa randuiala cuminte a Bisericii - nu era, pe margine, niste lautari cantau bucati triste - mare parte din ele romante... In durerea mamei copilului aceluia era cea mai dramatica lupta din cate mi-a fost dat sa vad... Stam pe margine - tocmai inmormantasem pe un om tare drag mie - si, cu nodul in gat, imi imaginam pe vaduva din Nain... Cata deznadejde, cand nu este prezent Hristos! Dupa ce l-au asezat in groapa si au plecat toti, m-am dus langa movilita de lut galben si-am rostit "Tatal nostru..." Nu de dragul celui care isi grabise plecarea, ci din solidaritate - poate necanonica - cu femeia aceea, mama de rana cu vaduva din Nain. Nu stiu de unde a rasarit langa mine. Poate ca nici nu plecase... Pe fata ei se asezase o umbra, fina cat o panza de paianjen, o umbra de nadejde. Pe care nu eu i-o dadeam, ci taina aceasta a prezentei lui Hristos in intampinarea disperatilor lumii.

Mi-am inteles atunci, mai mult ca oricand, Dumnezeul Caruia-I slujesc si a Carui iubire mi-e hrana cereasca si pamanteasca. El ramane Facatorul de minuni; ba, mai mult, El e Minunea, pentru ca El e Viata. Cand m-am intors intre ai mei, mama mea a fost cea care, simtindu-mi plansul, mi-a pus capul pe umarul ei, m-a mangaiat si mi-a zis: "Dragul mamei..." Este reactia care mi-a confirmat ca toate maicile au in inima lor ceva din sabia care trece prin inima Maicii Domnului. Si-am inteles ca de dragul unor astfel de fiinte, icoane de duh ale implinirii Iubirii, Hristos schimba moartea-n bucurie. Va inchipuiti coloana de oameni care duceau - tot in cantare lacrimata - pe tanarul din Nain cum s-a intors acasa. Cum este sa raspunzi: Unde-ai fost? La o inmormantare. Sau... Unde-ai fost? La o Inviere!!!"

Cand Domnul Iisus ii spune femeii: "Nu plange", noua ne porunceste sa luam aminte. Ca-n deplina talcuire a Duhului Sfant Biserica-maica poarta spre Inviere pe fiecare din noi atunci cand ne asuma si, mai ales, cand ne lasam asumati de ea. Si noi suntem fii, unici fiecare in felul sau, acestei teribile legaturi de pamant si cer care ne este asezarea in Biserica Slavei. Sa luam seama dar! Sa facem din Hristos aliatul Maicii de duh ce ne este Biserica (si a mamei de trup) ca, fie si la iesirea din Nainul vietii acesteia, sa capatam mila cea mare. A invierii cu Hristos, de Hristos.

• « Inapoi
• Inainte »