Aboneaza-te si afla in fiecare saptamana noutatile de pe CrestinOrtodox.ro
"Pentru ce amestecati mirurile cu lacrimi, o, ucenitelor?..."
(Duminica a III-a dupa Pasti, a Mironositelor; Mc 15, 43-47; 47, 1-8)
Daca in Duminica ce a trecut, numita "a lui Toma", ne-am elucidat gandurile cu privire la ceea ce insemna fondul credintei noastre in Iisus Hristos cel inviat, Duminica aceasta, numita "a Mironositelor", vine sa ne aduca lectia arderii in Hristos, lectia lucrului facut cu evlavie, al faptuirii celei duhovnicesti.
"Mironositele, de dimineata venind la mormantul Tau, cu grabire ajungand, Te cautau pe Tine, Hristoase, ca sa unga cu miresme Preacurat Trupul Tau; si auzind cuvintele ingerului, semne datatoare de bucurie Apostolilor au vestit: ca a inviat incepatorul mantuirii noastre, moartea pradand si lumii daruind viata vesnica si mare mila" (Slava... Si acum... Stihoavna vecerniei mici).
Dar inainte de a canta "cantarea de biruinta", ele, femeile acestea - pe care Evanghelistul Marcu le identifica a fi Maria Magdalena, Maria, mama lui Iosif (sau Iosie, cf. Evangheliar), Maria, mama lui Iacob si Salomeea (Mc 15,47 si 16,1) - au trecut prin drama aceea care toate le-a schimbat, calcand moartea si aducand nadejdea invierii fiecaruia din noi. Inainte de bucurie a fost tristete si numai niste femei evlavioase, cum ne este lesne a le banui pe cele acceptate de Hristos sa-I stea alaturi, evlavioase si, la randu-le, mame, puteau sa guste impreuna cu Maica Domnului din amarul Mortii. Din momentul acela, pare ca razbate pana la noi plansul tanguitor al cantarii liturgice: "Mironositele femei, ajungand la mormantul Tau si vazand pecetile mormantului rupte si neafland preacuratul Tau trup, tanguindu-se, au mers zicand cu ingrijorare: Cine a furat nadejdea noastra? Cine a luat pe Cel mort si gol si cu smirna uns, pe singura mangaiere a Maicii Sale? O, cum ai fost omorat, Cel Ce ai inviat mortii! Cum ai fost ingropat, Cel Ce ai pradat iadul! Ci Te scoala, Mantuitorule, ca un insuti Atotputernic, a treia zi, precum ai spus, mantuind sufletele noastre!" (Slava Stihiilor Vecerniei Mari, facerea lui Cosma Monahul). Poate ca era cuprins in glasul lor cel mai adanc si cel mai miscator bocet, cantare dupa dragul Celui care trecuse in moarte. Gestul lor, graba sensibila cu care alearga la Mormant vadesc discretia si sinceritatea credintei lor. Nu si-au batut pieptul cu pumnul orgoliului, nici ca Petru, verhovnicul, care-si pune legamant ca nu va cadea si primul o face (cf. Mc. 14,16-22 si loc. paralele), nici n-au nenorocita serpuiala de caracter a lui Iuda Iscarioteanul. Nu fac nimic spectacular si, in fond, Invierea lui Hristos ni le pune in lumina, altfel ele ramanand martorii muti de departe ai acestei theo-dramaturgii in care Dumnezeu pe Cruce tine partea oamenilor (cf. Paul Claudel). Dar in razele Invierii se dovedesc cheile de aur ale redeschiderii cerului, de dragul nostru, inaintea noastra. Simplitatea demersurilor lor e clara. Nu exista teama de iudei (ca la Apostoli), nici de ostasii romani (scutiti parca de reguli morale, ca toti cotropitorii), nu se gandesc la riscurile intrarii intr-o zona deloc salubra sufleteste (cimitir), nici la ora prea timpurie... Singura grija: "Cine ne va pravali noua piatra de la usa mormantului?" (Mc 16, 3) ni le descopera slabe fizic, dar hotarate, extrem de hotarate sufleteste. Fidele telului de a-I aduce Mortului Celui drag onorurile ce I se cuveneau. Semn ca, nebucurandu-se de atentia sporita pe care Hristos le-o aratase, pana-n amanunt, invatarii in cele ale Noii legi in raport cu Apostolii, ascultasera suficient si cautau sa plineasca porunca cea mai de pret a Legii - sa iubesti pe Dumnezeu... si pe aproapele tau, ca pe tine insuti. Ori acum, in zori, implineau legea: Dumnezeu facandu-Se Aproape, beneficiind de toata iubirea lor curajoasa, netematoare. Iubirea lor care amesteca "mirurile cu lacrimi" in mireasma iubirii de Dumnezeu, parfumul iubirii catre Aproapele... Firi femeiesti, lesne impresionabile? Fie! Dar cata aleasa virtute a barbatiei in alergarea lor la mormant!... Cautarea Celui Rastignit si aflarea Celui inviat! Cata adevarata bucurie... Cum minunat zice cantarea liturgica a Utreniei: "Miresmele ingroparii Tale aducand femeile, au venit in ascuns, de dimineata, la mormant, temandu-se de semetia iudeilor si stiind mai dinainte paza ostasilor. Dar firea cea slaba a biruit pe cea barbateasca, deoarece gandul cel plin de mila a placut lui Dumnezeu. Deci, cu cuviinta, graiau: Scoala-Te, Doamne, ajuta-ne noua si ne izbaveste pe noi, pentru numele Tau!" (Slava Sedelnei II, Utrenie).
Se implinea astfel cuvintele Celui pe care-L cautau: "Mila voiesc, iar nu jertfa" (Mt 9, 13). Cautarea lor insumand in ea, parca, toate cautarile lui Dumnezeu. Dupa cum zice Icosul sarbatorii: "Pe Soarele cel mai inainte de soare, Care a apus oarecand in mormant, intampinatu-L-au catre dimineata, cautandu-L, ca pe o zi, femeile Mironosite, si una catre alta graiau: O, prietenelor, veniti sa ungem cu miresme Trupul cel de viata purtator si ingropat, Trupul care a inviat pe Adam cel cazut, care zace in morman! Sa mergem sa ne grabim ca si magii si sa ne inchinam si sa aducem miruri in loc de daruri, Celui Ce nu in scutece, ci in Giulgiu a fost infasurat, si sa plangem si sa graim: O, Stapane, scoala-Te! Cel Ce dai celor cazuti ridicare!" In alergarea lor, si alergarea noastra, iar in alergarea noastra, ceva din maretia alergarii lor.
Poate ca vi se pare putin lucru ca am reusit, impreuna, sa remarcam curajul, dorul neostoit, fidelitatea, jertfelnicia alergarii celei sfintite a femeilor acestora, intre care noi, ortodocsii, intotdeauna o includem si pe Maica Domnului Celui inviat. Pentru ca din toate aceste virtuti este alcatuita icoana femeii crestine de-a-lungul unei istorii atat de cutremurate in Invierea lui Hristos, dar, uneori, atat de superficiala, atat de indiferenta in raport cu Cel inviat. Poate ca n-ar fi rau ca "mandrele" zilelor noastre, fetele palide care domina ecranele, copertele, revistele, birourile manageriale ale firmelor, carieristele de orice fel si cu orice pret, poate n-ar fi rau, zicem, sa ia aminte la frumusetea acestor femei in alergare, care afla un raspuns, nadajduit, dar de nesperat: "Nu va inspaimantati!..." (Mc 16,6). Spaima va fi lasata blestem acelora care nu-L cauta pe Hristos, care-si vor pierde viata imprastiindu-se in false indumnezeiri, cosmetizan-du-si in fiece zi moartea, in speranta ca ea nu va veni.
De cealalta parte, Mironositele, cele care poarta mir Mirelui. Si, Doamne, cata bucurie afla...