Predica la Duminica Tuturor Sfintilor

• « Inapoi
• Inainte »

"Adunarea Sfintilor Tai, unita fiind Tie prin dragoste, cu bucurie dantuieste hora cea nesfarsita..."

(Duminica Tuturor Sfintilor)

Indata dupa praznuirea Rusaliilor, Biserica - Rodul Rusaliilor - isi praznuieste osatura duhovniceasca, talpa de eroism care o tine inaintea lui Dumnezeu. Caci se face astazi praznuire de "toti Sfintii", Duminica aceasta fiind, daca vreti, ziua de nume a fiecaruia din noi si, totodata, praznuirea sinaxarului intreg.

Ei sunt rodul "dragostei care sminteste", cum ar spune Parintele Savatie Bastovoi (Dragostea care ne sminteste, Ed. Marineasa, Timisoara, 2003), acea dragoste care se implineste in porunca data de Hristos, norma duhovniceasca, invatatura deplina: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau, iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti." Dupa cum cantarea Praznicului spune: "Tu pe noi, cei ce eram vrajmasi, ne-ai iubit foarte; Tu, prin smerire neobisnuita, Te-ai pogorat pe pamant, indurate Mantuitorule, nerusinandu-Te de ocara netrebniciei noastre; si ramanand in inaltimea slavei Tale celei preacurate, ne-ai asezat in slava, pe noi, cei ce mai inainte eram nebagati in seama" (Cantarea a 4-a, 2). Asa se vadeste dintru inceput ca fundamentul cinstirii Sfintilor nu-i altul decat cinstirea cu dumnezeiasca intrupare a trupului nostru omenesc, muritor si pacatos, reasezat in slava prin iconomia lucrarii dumnezeiesti. Acea lucrare care "din tarana mortii iarasi fiind ziditi, firea cea omeneasca, cea cazuta", prin invierea Sa, Hristos iarasi o face ,,neimbatranitoare", "icoana imparateasca, stralucind de lumina nestricaciunii" (Cantarea 5, II si III).

Aceasta stralucire de lumina necreata, transferata pe seama lucrarii Fiului, in Duhul, umple vistieria Bisericii cu aurul credintei si cu acela al nadejdii in deplinatate, al nadejdii bucuroase.

Izvorul vazut al curgerii Duhului Sfant se fac a fi Apostolii si de la ei, ceea ce teologia va numi succesiune apostolica, ceilalti toti, cei praznuiti astazi: "cuvantatori duhovnicesti, organe ale Duhului facandu-se prin credinta ucenicii Mantuitorului, s-au risipit pana la marginile pamantului, semanand, cu dreapta credinta, cinstita propovaduire; din care au rasarit, prin dumnezeiasca lucrare si prin har, ostile mucenicilor, care au purtat chipul Cinstitelor Patimi, prin multele feluri de zdrobiri, de loviri si de arderi cu foc (...)" (Stihira I, a Tuturor Sfintilor). Ca jertfirea lor a avut nu numai o roada vazuta - umplerea Bisericii de martiri, largirea iconografiei sau a sinaxarului - este de la sine inteles. De aceea zice cantarea Vecerniei: "Dumnezeiasca ceata a mucenicilor, temelia Bisericii, implinirea Evangheliei, voi, cu fapta, ati plinit cuvintele Mantuitorului. Caprin voi s-au inchis portile iadului deschise asupra Bisericii; varsarea sangelui vostru a inecat jertfele idolesti; junghierea voastra a rodit turma credinciosilor; pe ingeri i-ati uimit si stati, purtand cununi, inaintea lui Dumnezeu..." (Slava Stihirilor, gls. 6). De aceea, in sine, praznuirea se vadeste a cuprinde lumea - creata si necreata - in toate straturile existentei sale. Si ravna duhovniceasca a sfintilor a constituit si constituie osatura de har pe care Hristos isi zideste imparatia. Unitatea lor daruind unitate Bisericii, credintei: "Ca cei pamantesti s-au adunat laolalta cu cei ceresti si, prin patima, au castigat cu darul lui Hristos nepatimirea" (Stihirile Sfintilor, IV).

Iata dar cum, in sfintenia lor, se face cunoscuta iarasi lumii dumnezeirea, sfintii facandu-se, daca vreti, icoane transparente dincolo de care se vadeste Hristos Insusi. De aici greutatea celor care au scos sfintii din calendar sa priceapa de ce se bazeaza Biserica pe ajutorul lor, pe comuniunea cu ei. Si nu-i aici vorba ca n-ar exista argumente scripturistice - doar un nesimtit ar putea nega lucrarea sfintitoare a oamenilor duhovnicesti pe tot parcursul istoriei lui Israel sau pe parcursul istoriei neamului crestinesc - sau altele de ordin istoric, metafizic sau, de ce nu, de bun-simt. Dar, in harjoana lor cu Dumnezeu - joaca, uneori, periculoasa, careia-i spun credinta -, Sfintii ii incurca, mai ales acestia care, prin mucenicie, prin asceza, prin adanca stiinta a lucrului sfant, au conservat si conserva restaurarea lumii. Caci le e greu sa inteleaga cum fecioria-i mai presus decat destrabalarea pe care o propaga pe toate canalele, cum abstinenta-i mai de pret decat consumismul, cum ramanerea in ascultare pe langa un duhovnic este socotita insangerata mucenicie, cand pentru ei libertatea de opinie (chiar tembela) e mai presus decat orice. Uitati-va cu atentie la zambetul larg cu care sectarii va bat la porti. Pentru ca nu mai au linistea ce vine din comuniunea cu Sfintii, pentru ca nu mai au modelul traiului in Hristos schiteaza zambetul bucuriei si, uneori, reusesc sa ademeneasca suficient de multi in capcana aceasta a "ruperii". Cand vine ispita iesirii din Biserica pe cate unul din voi, cereti ajutorul Domnului ca, in lucrarea Duhului Sfant, acela sa reinceapa sa vada Sfintii. Sa-i roage, in ajutor chemandu-i ca pe niste frati care au patimit, asemeni lui, iar biruinta lor s-a transformat in inceputul biruintei fiecaruia din cei care sunt la fel ispititi.

Vii, asemeni Dumnezeului Celui Viu, Sfintii sed mereu la indemana. De aceea cantam, laolalta cu Sedealna praznicului: "Savarsind sfanta pomenire a stramosilor parinti patriarhi, a Apostolilor, a mucenicilor, a ierarhilor, a proorocilor si a cuviosilor Tai, a pustnicilor si a dreptilor si a tot numele ce este scris in Cartea Vietii, Hristoase Dumnezeule, pe toti ii indemnam la rugaciune, rugandu-ne Tie: impaca, pentru dansii lumea Ta, ca un iubitor de oameni, ca toti sa graim Tie: Dumnezeule, Cel ce Te preaslavesti in Sfatul Sfintilor Tai, Tu esti cu adevarat Cel ce ai preaslavit dupa vrednicie pomenirea lor."

De aici bucuria acestui praznic. Dimpreuna cu Dumnezeu, facem pomenire de cei care s-au proslavit, implinind calea catre asemanarea cu El.

A trecut ecoul praznicului ce a cuprins in sine Invierea, Inaltarea si Rusaliile. Biserica, in schimb, niciodata nu se poate socoti a avea un timp "dupa sarbatori" (cum mai vorbim noi, oamenii, zicand bunaoara: "dupa sarbatori fac cutare sau cutare lucru..."). Ea mereu este in sarbatoare, Biserica fiind ea insasi o sarbatoare, adica un prilej de intalnire cu Dumnezeu in deplina comuniune cu El si cu cei pe care ni i-a daruit, Biserica sfintita, arvuna a vietii ce-o sa fie.

Nu poti decat sa-ti spui: "Bucura-te, suflete al meu, caci nu in hambare iti sta avutia, ci in Sfanta Biserica, boabe de grau fiindu-ti prietenii tai, Sfintii..."

• « Inapoi
• Inainte »