Predica la Duminica a XXV-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

Aproapele din departele meu

(Duminica a XXV-a dupa Rusalii; Lc 10,25-37)

Am aflat in Rabindranath Tagore cateva randuri care, numai cum Dumnezeu stie, se potrivesc deplin parabolei pe care Mantuitorul, graind-o "invatatorului de lege" (Lc 10,25a), noua ne-o spune. Spune Tagore: "Dormeam si visam ca viata nu e decat bucurie. M-am trezit si-am vazut ca viata nu-i decat slujire. Slujind, am inteles ca a sluji e cu adevarat bucurie."

Cum de va fi inteles omul acesta atat de adanc aceasta trecere din dragostea vorbita, descantata, si aceea marturisita prin taina faptelor? Pentru ca Hristos, la vremea de acum, ca dintotdeauna, nu are nevoie de avocati, ci de marturisitori. Nu de aparatori "la bara", ci de angajati in binevestirea dinaintea unei lumi care piere in propria-i angoasa, in propria-i, nenorocita-i dezbinare. "Samarineanul milostiv" a fost interpretat de multe ori si in multe chipuri. De cele mai multe ori alegoric, Hristos Salvatorul, Care Se pleaca spre cei aflati la marginea cailor de acces intre credinta (Ierusalim) si viata cotidiana (Ierihon), raniti de talharii-diavoli, furaciosii de viata si duh. Hristos Consolatorul, Mangaietorul, Care-Si intinge-n untdelemn divina-I mana pentru ca, atingand ranile, ele sa se transforme in semne ale biruirii mortii. Hristos Biruitorul, Care are unde sa-Si aseze pe omul ranit si, mai ales, are disponibilitate sa plateasca datoria pana la inzdravenirea totala Parabola aceasta ne obliga sa recunoastem ca adevarate spusele unei ganditoare franceze (Georgette Blaquére): "Credinta nu-i sa crezi ca Dumnezeu exista, ci, mai ales, sa crezi ca tu existi pentru Dumnezeu". Caci aici e cheia parabolei. Sa descoperi ca, in Hristos, nu-I esti indiferent lui Dumnezeu. Pentru ca prea ades ne-am lasat furati de ideea ca noi trebuie sa fim ca samarineanul. Dar sa luam aminte! Noi suntem cazuti pe cale! Ni se cere sa recunoastem Samarineanul Caruia nu-I suntem indiferenti. Pe Cel Care ne poate scoate din santurile unde talharii ne-au facut vecini cu moartea. Sa vedem, in sfarsit, ca izbavirea nu vine de la functionarii balansului intre lege si gest, ci de la Acela Care toate le face ca Dumnezeu, punand mai apoi aceeasi putere si-n ceilalti, de neam si lege duhovniceasca asemeni Lui.

Este parabola care m-a facut, personal, sa aflu care este valoarea preotiei mele in Hristos. Unii confrati, din jena sau puerila deductie, inlocuiesc cuvantul "preot", care cobora de la Ierusalim spre Ierihon, cu "rabbinul". Se simt probabil culpabili in raport cu darul pe care preotia l-a asezat in ei, de a lucra cu timp si fara timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu si al aproapelui. Drama lor e comuna cu a tuturor acelora care, schimband cuvintele, cred ca schimba continutul dramei lor. Cand Dumnezeu cere de fapt sa schimbam "continutul" faptuitor al credintei noastre, pentru ca sa reconstituim in noi "chipul slavei lui Dumnezeu", oricat de adanci vor fi "ranile pacatelor". Pentru ca Dumnezeu sa Se faca in noi si prin noi chip al Samarineanului, pentru ca "celalalt" sa-L afle pe Dumnezeu in noi, mana intinsa la marginea de noroi a santurilor vietii.

Aproapele din departele meu. Lacrima pe obrazul lui Hristos, care asteapta a fi stearsa cu mangaierea dragostei lucratoare.

• « Inapoi
• Inainte »