Predica la Duminica a XIX-a dupa Rusalii

• « Inapoi
• Inainte »

"Iubiti pe vrajmasii vostri.."

(Duminica a XIX-a dupa Rusalii; Lc 6, 31 -36)

Cinci versete de foc care-ar trebui sa mistuie in noi ura, dusmania, irationalul neiubirii. Cinci versete ca cinci trepte din moarte la viata, din iad in raiul desfatarilor. Cinci versete ca cinci degete dumnezeiesti care-apuca ciotul inimii noastre, spre a-l scoate din intunericul urii la lumina iubirii.

Pana astazi, acest "iubiti pe vrajmasii vostri" (Lc 6,27 a) este pricina de sminteala, de scandal duhovnicesc. Ce valuri a inaltat spusa aceasta in inimi inghetate si ce fiori de gheata a strecurat in inimile aprinse de ura! Cate suflete nu se vor fi mantuit si numai pentru ca au identificat intre valorile adevarate ca vrajmasia ucide... Pentru ca au aflat ca in inconstienta nebuna a urii nu se poate naste decat fiul urii, diavolul, egoistul fariseu al intunericului. De cate feluri poate fi vrajmasia o stiti mai bine decat mine. Uneori, ea ne cuprinde propriile inimi si, mascand-o cu zambete - asa cum isi cosmetizeaza desfranata fata, ca sa seduca mai nenorocit - credem ca dac-am reusit sa zicem "iarta-ma" sau "te iubesc", am scapat de ea. Cand colo, de nu-i smulsa din inima, ea sapa mai adanc, ca firul de apa pe sub alcatuirea de piatra si nisip a malului, surpand casa sufletului. Si, Doamne, cate zambete false nu ne aruncam unii altora, in loc sa incercam sa ne izbavim inimile de ura, sa le scoatem din robia necunoasterii in libertatea cunostintei cu Dumnezeu. Poate versetele acestei parti de Evanghelie sunt de foc; dar parca acesta, cu dusmanii, te aduce in pragul sa zici ca "nu poti", n-ai cum ierta pe cel care-ti greseste si te vrajmaseste. Si astfel, in loc sa incerci sa afli "de ce" si sa lucrezi la "cum" sa rezolvi drama ruperii din inima, cauti mereu sa te indreptatesti, gasind - usor - mii de motive sa nu faci nimic.

De multe ori in viata e valabila spusa ca "faci bine si dai de rau". Si pentru aceea ca binele pe care ai incercat sa-l faci nu-L are pe Hristos miez sau pentru ca te-ai apucat sa arunci focul binelui intr-o padure inghetata de ura. Caci exista o ura foarte bine drapata in faldurile duhovniciei, aceea care, cand scapa de sub control, raneste adanc, mai ales cand vine de la oameni despre care crezi ca-ti pot fi tovarasi de "pescuire minunata". Din pacate, chiar in Biserica constati mult mai usor unde-i ura decat unde-i iubirea deplina, adica aceea care trece dincolo de zambete false, necrutator de false. Exercitiul vindecarii de vrajmasie are ceva din exercitiul pentru vesnicie pe care mereu Hristos il propune. Caci, nu-i asa, cea mai frumoasa declaratie de dragoste este: "Tu (chiar tu, vrajmasul meu) n-ai sa mori niciodata." In sensul deplin al faptului ca iubirea pe care ti-o port te va face partas nemuririi, umplerea de dragoste a inimii si cugetului tau le va face vase binecuvantate ale vinului celui ales, esenta de Duh Sfant. De aceea uratorii se rup de Hristos si arunca sufletul in moarte, rastignindu-si nemurirea intre prostie si ura, intre neminte si neomenie. Caci masura omeniei noastre sta in cate iertari am asumat, dandu-le din tot cugetul si tot sufletul nostru.

N-are rost sa ne aflam vrajmasul. Uneori, o spuneau inteleptii de demult, alteori chiar Sfintii Parinti (de ex. Martinian de Braccara), omul are un dusman de temut - pe el insusi. Cu noi ar trebui sa fim in vrajmasie cand dam cinstea de crestin pe necinstea de neinvidiat a pacatului. Cu noi suntem in lupta, cu limitele scazute ale iubirii.

Sa luam aminte! De la o vreme, printre slujitorii Bisericii sau printre ceilalti frati in Hristos se tot strecoara lupul in "blana" de miel. Si aud ca parintele X spune lui Y ca are dusmani, si facatura si blesteme... Ba chiar arunca in focul iadului vrajmasiei pe omul care-l cauta spre aflarea dragostei. Iar ceilalti, zvonistii lucratori ai vrajmasiei, drapati in faldurile bunei credinte, ranesc adanc, inventand draci acolo unde nu exista si nevazand dureroasa lucrare a vrajmasiei, acolo unde este cu adevarat.

Evanghelia aceasta este declaratia de dragoste pe care Hristos ne-o face, invatandu-ne esenta nemuririi.

"Iar voua, celor ce ascultati, va spun: Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri.

Celui ce te loveste peste obraz, intoarce-i si pe celalalt; pe cel ce-ti ia haina, nu-l impiedica sa-ti ia si camasa;

Oricui iti cere, da-i; si de la cel care-ti ia lucrurile tale, nu cere inapoi.

Si precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea;

Si daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata puteti avea? Caci si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei.

Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac.

Si daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi intocmai.

Ci iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti nimic in schimb, si rasplata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, ca El este bun cu cei nemultumitori si rai" (Lc 6, 27-35).

• « Inapoi
• Inainte »